ÎCCJ, Decizia nr. 165/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 47 din 24

februarie 2003 a Tribunalului Sibiu, inculpații Ș.A. și N.G. au fost condamnați

la câte 7 ani și 10 luni închisoare și interzicerea pe timp de 2 ani a unor

drepturi pentru tentativă la infracțiunea de omor cu consecințe deosebit de

grave prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i) și art. 176

lit. d), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., precum și la câte 4 ani și 5

luni închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie, dispunându-se contopirea

acestor pedepse, precum și revocarea liberării condiționate pentru restul rămas

neexecutat de inculpați din pedepsele la care au fost condamnați anterior,

astfel ca fiecare inculpat să execute, în final, câte 8 ani și 4 luni

închisoare și interzicerea unor drepturi timp de 2 ani.

S-a dedus din pedeapsă perioada

arestării preventive, dispunându-se, totodată, menținerea stării de arest a

ambilor inculpați.

Împotriva sentinței, procurorul și

inculpații au declarat apel.

Prin decizia penală nr. 237/A din 15

iulie 2003, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondate, apelurile

declarate de inculpați și, admițând apelul procurorului, a majorat pedepsele în

sensul ca, în urma recontopirii acestora, fiecare inculpat să execute câte 10

ani și 4 luni închisoare.

Împotriva acestei decizii inculpații

au declarat recurs, fiind fixat termen, pentru judecarea recursurilor, la 24

noiembrie 2003.

Prin încheierea din 8 august 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală, dispunând

prelungirea acesteia până la 5 septembrie 2003.

Inculpații au declarat recurs

împotriva acestei încheieri.

Așa cum s-a arătat, inculpatul N.G.

a declarat, în fața instanței, că retrage recursul.

În atare situație, față de

dispozițiile art. 385

4

alin. (2), cu referire la art. 369 C. proc.

pen., urmează a se lua act de retragerea recursului declarat de acest inculpat

împotriva încheierii menționate și a-l obliga să plătească statului

cheltuielile judiciare efectuate.

La rândul său, inculpatul Ș.A. a

cerut admiterea recursului fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursul acestui inculpat nu este

admisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care

se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat de inculpatul Ș.A:, urmează ca acesta să

fie respins cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile

judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele

legii

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul Ș.A. împotriva încheierii din 8 august 2003, pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3524/2003.

Ia act de retragerea recursului

declarat de inculpatul N.G. împotriva aceleiași încheieri.

Obligă pe inculpați să plătească

statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte

200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu, vor

fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi, 3

septembrie 2003.