ÎCCJ, Decizia nr. 165/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 47 din 24 februarie 2003 a Tribunalului Sibiu, inculpații Ș.A. și N.G. au fost condamnați la câte 7 ani și 10 luni închisoare și interzicerea pe timp de 2 ani a unor drepturi pentru tentativă la infracțiunea de omor cu consecințe deosebit de grave prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i) și art. 176 lit. d), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., precum și la câte 4 ani și 5 luni închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie, dispunându-se contopirea acestor pedepse, precum și revocarea liberării condiționate pentru restul rămas neexecutat de inculpați din pedepsele la care au fost condamnați anterior, astfel ca fiecare inculpat să execute, în final, câte 8 ani și 4 luni închisoare și interzicerea unor drepturi timp de 2 ani.

S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, dispunându-se, totodată, menținerea stării de arest a ambilor inculpați. Împotriva sentinței, procurorul și inculpații au declarat apel. Prin decizia penală nr. 237/A din 15 iulie 2003, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpați și, admițând apelul procurorului, a majorat pedepsele în sensul ca, în urma recontopirii acestora, fiecare inculpat să execute câte 10 ani și 4 luni închisoare. Împotriva acestei decizii inculpații au declarat recurs, fiind fixat termen, pentru judecarea recursurilor, la 24 noiembrie 2003. Prin încheierea din 8 august 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag.

1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală, dispunând prelungirea acesteia până la 5 septembrie 2003. Inculpații au declarat recurs împotriva acestei încheieri. Așa cum s-a arătat, inculpatul N.G. a declarat, în fața instanței, că retrage recursul. În atare situație, față de dispozițiile art. 385 4 alin. (2), cu referire la art. 369 C. proc. pen., urmează a se lua act de retragerea recursului declarat de acest inculpat împotriva încheierii menționate și a-l obliga să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate. La rândul său, inculpatul Ș.A.

a cerut admiterea recursului fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare. Recursul acestui inculpat nu este admisibil. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen.

se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri". Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat de inculpatul Ș.A:, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul Ș.A. împotriva încheierii din 8 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3524/2003. Ia act de retragerea recursului declarat de inculpatul N.G. împotriva aceleiași încheieri. Obligă pe inculpați să plătească statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte 200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică azi, 3 septembrie 2003.