ÎCCJ, Decizia nr. 276/2003

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 228 din 4 martie 2003, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpații: 1. I.I.B. la 7 ani și 6 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și art. (2 1 ) lit. a) C. pen. În baza art. 61 C. pen. a revocat restul de 9 luni și 16 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare aplicat prin sentința nr. 751 din 20 noiembrie 2000 a Tribunalului București, pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată în cauză și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani și 6 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.

2. R.T. la 7 ani și 6 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. În baza art. 61 C. pen. a revocat restul de un an, o lună și 15 zile închisoare aplicată prin sentința penală nr. 917 din 12 septembrie 2000 a Judecătoriei sectorului 3 București, pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată în cauză și a dispus executarea pedepsei celei mai grele. Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia nr. 359 din 3 iulie 2003, a respins apelurile declarate de inculpați împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondate. Prin aceeași decizie, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București a fost admis, instanța de apel dispunând schimbarea încadrării juridice, în sensul aplicării art. 37 lit. a) C. pen., cu referire la ambii inculpați.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpații au declarat recurs, pentru judecarea cărora s-a fixat termen la 13 noiembrie 2003. Prin încheierea din 31 august 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., a constatat legalitatea măsurii arestării inculpaților și a dispus prelungirea acesteia până la 19 septembrie 2003. La data de 18 septembrie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat, din nou, legalitatea măsurii arestării inculpaților și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea acestei măsuri până la 18 octombrie 2003, inclusiv.

Împotriva încheierii din 21 august 2003 inculpații R.T. și I.I.B. au declarat recurs, susținând că mandatele acestora au expirat la 1 august 2003, împrejurare în raport de care orice prelungire a măsurii arestării preventive este lovită de nulitate și solicitând eliberarea, conform art. 197 C. proc. pen. Recursurile sunt inadmisibile. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc. pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac.

Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. De altfel, o încheiere a instanței de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc.

pen., mai este impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul. În consecință, pentru considerentele ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căilor de atac exercitate de inculpați, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursurile ca inadmisibile. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurenți, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de inculpații R.T. și I.I.B. împotriva încheierii din 21 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3426/2003, ca inadmisibile. Obligă pe inculpați să plătească statului câte 1.000.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată astăzi, 29 septembrie 2003, în ședință publică.