PRIMĂ DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii n 21794/02 prezentate de Georgios TSAKOS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 2 februarie 2006 într-o cameră compusă din domnii Loucaide President C.L. Rozakis Mes Tulkens Steiner domnii Hajiyev Spielmann, S.E. Jebens, judecători și S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 4 iunie 2002, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere decizia parțială din 28 octombrie 2004, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, în calitate de reclamant, dl Georgios Tsakos, este un cetățean grec născut în 1924 și rezident în Neapoli Lakonias. Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl Foundukos, avocat la Atena. Guvernul pârât este reprezentat de delegații agentului său, dl V. Kyriazopoulos, membru al Consiliului Juridic de la S. Trekli, auditor pe lângă Consiliul Juridic de la . . Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 22 septembrie 1986, un incendiu, provocat de piloni de electricitate, a apărut pe un teren de o suprafață de 15 La 24 septembrie 1991, reclamantul sesizează instanța în primă instanță cu privire la o acțiune care are ca scop condamnarea întreprinderii publice de electricitate ( La 13 decembrie 1991 și 2 aprilie 1992, la cererea părților, a fost amânată o nouă dată de rejudecare stabilită la 10 noiembrie 1992, dar la acea dată, aceaceasta a fost amânată din nou din cauza grevei avocaților din barou. La 17 iunie 1996, DEI a solicitat stabilirea unei noi date de încuviințare. Aceaceasta a fost stabilită la 16 mai 1997, dar a fost amânată la această dată din cauza unei cereri de recuzare depuse de reclamant împotriva unui magistrat. La 14 mai 1998, această cerere a fost declarată inadmisibilă. În urma unei amânări datorate unei greve a personalului Tribunalului de Primă Instanță (Decizia nr. 3479/99) la data de 28 iunie 2000, reclamantul a interjetat apelul la această decizie. La data de 26 ianuarie 2001, Tribunalul de Primă Instanță a respins cererea reclamantului (Decizia nr. 3479/99). August 2001, instanța de judecată a formulat o confirmare a deciziei atacate (hotărârea nr. 7488/2001). DEI obține copie certificată a acestei hotărâri la 5 octombrie 2001 și notifia reclamantului la 18 decembrie 2001. Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante ale Codului de procedură civilă se citesc astfel Art. 106. Tribunalul acționează numai la cererea unei părți și decide pe baza declarațiilor formulate de părți (...) art. 108 Actele de procedură au loc la inițiativa și diligența părților (...) Articolele menționate anterior consacră principiile dispoziției landului ( În conformitate cu principiul dispoziției din lan, protecția judiciară în litigiile civile este acordată numai dacă este solicitată de către părți, în măsura în care este și dacă continuă să fie legală. În plus, în conformitate cu principiul inițiativei părților, progresul unei proceduri civile depinde în totalitate de diligența părților (P. Yessiou-Faltsi), art. 310 1. Deciziile sunt notificate la inițiativa părților (...) GRIEF Invouchuche la art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 24 septembrie 1991, cu sesizarea Tribunalului de Primă Instană din Etta și sa încheiat la 1 august 2001, cu hotărârea nr. 748′′ a Tribunalului de Primă Instană din Etta. Prin urmare, aceasta a durat nouă ani și mai mult de zece luni pentru două grade de jurisdicie. Guvernul afirmă, în principal, că cererea este tardivă. În conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, la data de 1 august 2001 a fost publicată o decizie internă definitivă, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție. În consecință, această dată trebuie să fie reținută ca dies adqum și nu ca fiind data la care reclamantul ar fi avut cunoștință de conținutul hotărârii respective. În mod alternativ, guvernul susține că cererea este neîntemeiată. Recurentul reamintește că termenul de șase luni a început să curgă începând cu 18 decembrie 2001, data la care DEI îi notifia la rejudecare nr. 7488/2001. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât cu o cauză în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive Pe de altă parte, în conformitate cu alineatul (4) din același articol, Comisia poate respinge orice rețetă pe care o consideră inadmisibilă prin aplicarea articolului menționat. Întradevăr, Curtea amintește că această regulă, care reflectă dorința părților contractante de a nu fi puse în discuție deciziile anterioare după un termen indefinit, servește nu numai intereselor guvernului, ci și securității juridice ca valoare intrinsecă (a se vedea Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia, Hotărârea din 28 mai 1970, seria A n 29-30, § 50), de asemenea, răspunde nevoii de a lăsa în urmă un termen de reflecție suficient pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a prezenta o cerere Curții și de a defini conținutul acesteia (Iordache c. România (dec.) 55092/00, 23 martie 2004). Aceasta marchează astfel limita temporală a controlului efectuat de Curte și indică atât particularilor, cât și autorităților perioada care depășește perioada în care acest control nu mai există în Kadićis c. Letonia 2) (dec.), nr 62393/00, 25 septembrie 2003). Curtea a statuat deja că, atunci când reclamantul are dreptul de a primi o copie a deciziei interne definitive, este mai conform cu obiectul acestei dispoziții să considere că termenul de șase luni începe să curgă de la data notificării copiei deciziei (a se vedea în special Worm c. Austria, Hotărârea din 29 august 1997, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1997-V, p. 1547 alineatul (33) și în cazul în care comunicarea nu este prevăzută în dreptul intern, ar trebui să se ia în considerare data la care decizia a fost pusă la dispoziția publicului, data de la care părțile pot lua efectiv cunoștință de conținutul său (P Papachelas c. Grecia [GC], nr 31423/96, § 30, CEDH 1999-II). În acest sens, Curtea amintește că hotărârea nr. 748 În decembrie 2001 Curtea constată că art. 310 alineatul (1) din Codul de procedură civilă consacră principiile dispoziției de la instane civile și de la iniiativă a părilor care reglementează desfășurarea procedurii (a se vedea mai jos Dreptul intern relevant). Prin urmare, Curtea trebuie să ia în considerare ca dies ad quam data punerii la net a hotărârii n 7488/2001, deoarece, începând cu această dată, părțile puteau efectiv să ia cunoștință de conținutul său. Or, din dosar reiese că la 5 octombrie 2001, DEI a obținut o copie certificată a hotărârii nr. 7488/2001, ceea ce înseamnă că această hotărâre era, cel târziu, accesibilă părților la acea dată. Faptul că hotărârea nr. 748/93 a fost notificată reclamantului la 18 decembrie 2001 este un eveniment accidental care depindea numai de inițiativa adversarului său și care nu este probabil să aibă consecințe asupra datei de la care a început să curgă termenul de șase luni. Prin urmare, Curtea reținută în speță la 5 octombrie 2001 ca dies adqum pentru calcularea termenului de șase luni. Curtea constată că reclamantul a sesizat la 4 iunie 2002, și anume la aproape opt luni după 5 octombrie 2001, având în vedere că, începând cu 5 octombrie 2001, Tribunalul nr. 7488/2001 îi era accesibil. Curtea consideră că a incumbă reclamantului, care era lamentabil în procedura în fața instanei de apel și care era reprezentată de un avocat, de a da dovadă de diligenă și de a obine o copie a hotărârii pentru a o putea sesiza în termen de șase luni. Prin urmare, cererea este întârziată trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și (4) din Convenie. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenție și declară restul cererii inadmisibile.
de la requête n
o
21794/02
présentée par Georgios TSAKOS
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 2 février 2006 en une chambre composée de
:
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
M
mes
F.
Tulkens
,
E.
Steiner
,
MM.
K.
Hajiyev
,
D.
Spielmann,
S.E.
Jebens,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 4 juin 2002,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu la décision partielle du 28 octobre 2004,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Georgios Tsakos, est un ressortissant grec né en 1924 et résidant à Neapoli Lakonias. Il est représenté devant la Cour par M
e
V.
Foundoukos, avocat à Athènes. Le gouvernement défendeur est représenté par les délégués de son agent, M. V.
Kyriazopoulos, assesseur auprès du Conseil Juridique de l’Etat et M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 22 septembre 1986, un incendie, provoqué par des pylônes d’électricité, survint sur un terrain d’une superficie de 15
000 mètres carrés appartenant au requérant et sur lequel ce dernier avait planté un certain nombre d’arbres qui furent ainsi détruits.
Le 24 septembre 1991, le requérant saisit le tribunal de première instance d’Athènes d’une action tendant à la condamnation de l’Entreprise Publique d’Electricité («
DEI
») à lui verser diverses sommes à titre d’indemnisation pour la destruction de sa propriété suite à l’incendie en cause.
Les 13 décembre 1991 et 2 avril 1992, l’audience fut ajournée à la demande des parties. Une nouvelle date d’audience fut fixée au 10
novembre 1992, mais à cette date, celle-ci fut à nouveau ajournée en raison de la grève des avocats du barreau d’Athènes. Le 17 juin 1996, la DEI demanda la fixation d’une nouvelle date d’audience. Celle-ci fut fixée au 16 mai 1997, mais fut reportée à cette date en raison d’une demande de récusation déposée par le requérant contre un magistrat. Le 14 mai 1998, cette demande fut déclarée irrecevable.
Après un ajournement dû à une grève du personnel du tribunal de première instance d’Athènes, l’audience de l’affaire eut lieu le 1
er
juin 1999.
Le 30 juillet 1999, le tribunal de première instance d’Athènes rejeta la demande du requérant (décision n
o
3479/1999).
Le 28 juin 2000, le requérant interjeta appel de cette décision. L’audience eut lieu le 26 janvier 2001.
Le 1
er
août 2001, la cour d’appel d’Athènes confirma la décision attaquée (arrêt n
o
7488/2001). La DEI obtint copie certifiée conforme de cet arrêt le 5
octobre 2001 et la notifia au requérant le 18
décembre 2001.
B.
Le droit interne pertinent
Les dispositions pertinentes du code de procédure civile se lisent ainsi
:
Article 106
«
Le tribunal agit uniquement à la demande d’une partie et décide sur la base des allégations soulevées par les parties (...)
»
Article 108
«
Les actes de procédure ont lieu à l’initiative et à la diligence des parties (...)
»
Les articles susmentionnés consacrent respectivement les principes de la disposition de l’instance (αρχή διαθέσεως) et de l’initiative des parties (αρχή πρωτοβουλίας των διαδίκων). Selon le principe de la disposition de l’instance, la protection judiciaire dans le cadre des litiges civils est accordée seulement si elle est demandée par les parties, dans la mesure où elle l’est et si elle continue à l’être. Par ailleurs, selon le principe de l’initiative des parties, le progrès d’une procédure civile dépend entièrement de la diligence des parties (P. Yessiou-Faltsi,
Civil Procedure in Hellas
, éd.
Sakkoulas-Kluwer, p. 45 et suiv.).
Article 310
«
1.Les décisions sont notifiées à l’initiative des parties
(...)
»
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La période à considérer a débuté le 24 septembre 1991, avec la saisine du tribunal de première instance d’Athènes et s’est terminée le 1
er
août 2001, avec l’arrêt n
o
7488/2001 de la cour d’appel d’Athènes. Elle a donc duré neuf ans et plus de dix mois pour deux degrés de juridiction.
Le Gouvernement affirme, à titre principal, que la requête est tardive. Il soutient que l’arrêt n
o
7488/2001 de la cour d’appel d’Athènes, «
décision interne définitive
» selon l’article 35 § 1 de la Convention, a été publié le 1
er
août 2001. Partant, cette date doit être retenue en tant que
dies ad quem
et non pas celle à laquelle le requérant aurait eu connaissance du contenu dudit arrêt. Alternativement, le Gouvernement affirme que la requête est dénuée de fondement.
Le requérant rétorque que le délai de six mois a commencé à courir à partir du 18 décembre 2001, date à laquelle la DEI lui notifia l’arrêt n
o
7488/2001.
La Cour rappelle qu’en vertu de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie d’une affaire que «
dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive
». Par ailleurs, aux termes du paragraphe 4 du même article, elle peut rejeter toute requête qu’elle considère comme irrecevable par application dudit article «
à tout stade de la procédure
».
La Cour rappelle en effet que cette règle, qui reflète le souhait des Parties contractantes de ne pas voir remettre en cause des décisions anciennes après un délai indéfini, sert les intérêts non seulement du Gouvernement mais aussi de la sécurité juridique en tant que valeur intrinsèque (voir
De
Wilde,
Ooms et Versyp c. Belgique
, arrêt du 28 mai 1970, série A n
o
12, pp. 29-30, § 50), tout en répondant également au besoin de laisser à l’intéressé un délai de réflexion suffisant pour lui permettre d’apprécier l’opportunité de présenter une requête à la Cour et pour en définir le contenu (
Iordache c. Roumanie
(déc.)
,
n
o
55092/00, 23 mars 2004). Elle marque ainsi la limite temporelle du contrôle effectué par la Cour et indique aux particuliers comme aux autorités la période au-delà de laquelle ce contrôle ne s’exerce plus
(
Kadiķis c. Lettonie
(n
o
2) (déc.), n
o
62393/00, 25
septembre 2003).
La Cour a déjà jugé que lorsque le requérant est en droit de se voir signifier d’office une copie de la décision interne définitive, il est plus conforme à l’objet de cette disposition de considérer que le délai de six mois commence à courir à compter de la date de la signification de la copie de la décision (voir, notamment,
Worm c. Autriche
, arrêt du 29 août 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-V, p.
1547, § 33) et que lorsque la signification n’est pas prévue en droit interne, il convient de prendre en considération la date de la mise au net de la décision, date à partir de laquelle les parties peuvent réellement prendre connaissance de son contenu (
Papachelas c.
Grèce
[GC], n
o
En l’occurrence, la Cour rappelle que l’arrêt n
o
7488/2001 de la cour d’appel d’Athènes a été rendu public le 1
er
août 2001. La DEI en obtint copie certifiée conforme le 5 octobre 2001 et la notifia au requérant le 18
décembre 2001. La Cour note que l’article 310 § 1 du code de procédure civile consacre les principes de la disposition de l’instance et de l’initiative des parties régissant le déroulement de la procédure devant les juridictions civiles (voir ci-dessous
Le droit interne pertinent
). Partant, la Cour doit prendre en considération en tant que
dies ad quem
la date de la mise au net de l’arrêt n
o
7488/2001, car à partir de cette date les parties pouvaient réellement prendre connaissance de son contenu. Or, il ressort du dossier que le 5 octobre 2001, la DEI a obtenu une copie certifiée de l’arrêt n
o
7488/2001, ce qui signifie que cet arrêt était, au plus tard, accessible aux parties à cette date. Le fait que l’arrêt 7488/2001 ait été notifié au requérant le 18 décembre 2001 est un événement fortuit qui dépendait uniquement de l’initiative de son adversaire et qui n’est pas susceptible d’avoir des conséquences sur la date à partir de laquelle le délai de six mois a commencé à courir. Partant, la Cour retient en l’espèce le 5 octobre 2001 en tant que
dies ad quem
pour le calcul du délai de six mois.
La Cour note que le requérant l’a saisie le 4 juin 2002, à savoir presque huit mois après le 5 octobre 2001, sachant que, dès le 5 octobre 2001, l’arrêt n
o
7488/2001 lui était accessible. La Cour considère qu’il incombait au requérant, qui était l’appelant dans la procédure devant la cour d’appel et qui était représenté par un avocat, de faire preuve de diligence et d’obtenir copie de l’arrêt pour pouvoir la saisir dans les six mois.
Il s’ensuit que la requête est
tardive doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et
déclare
le restant de la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Loukis
Loucaides
Greffier
Président