ÎCCJ, Decizia nr. 149/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 18 din 7 februarie 2003, Tribunalul Bistrița-Năsăud a condamnat pe inculpatul R.T. la 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) și alin. (2 1 ) lit. c), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., precum și la diferite pedepse pentru alte trei infracțiuni, dispunând, în baza art. 34 lit. b) C. pen., ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 7 ani închisoare. Revocându-se grațierea pentru un rest de 982 zile închisoare, dintr-o pedeapsă anterioară, s-a dispus ca inculpatul să execute și acest rest de pedeapsă, în total 7 ani și 982 zile închisoare.

S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 9 noiembrie 2002 până la 7 februarie 2003, menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului. Împotriva sentinței, inculpatul a declarat apel, acesta fiind admis prin decizia penală nr. 89 din 8 mai 2003 a Curții de Apel Cluj. Ca urmare, desființându-se sentința cu privire la reținerea stării de recidivă, s-a făcut aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. în loc de art. 37 lit. a) C. pen. și s-au menținut toate celelalte dispoziții ale sentinței. Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei decizii, fiind fixat termen, în vederea judecării, la 2 octombrie 2003. Prin încheierea din 14 august 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag.

1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a dispus prelungirea acesteia până la 11 septembrie 2003. Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare. Recursul nu este admisibil. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen.

se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri". Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul R.T. împotriva încheierii din 14 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2437/2003. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică azi, 3 septembrie 2003.