ÎCCJ, Decizia nr. 179/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 93 din 30

ianuarie 2003, Tribunalul Iași a condamnat pe inculpatul B.C. la 4 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută de art.

208 alin. (1) raportat la art. 209 lit. g) și i), cu aplicarea art. 37 lit. b)

C. pen., precum și la 3 ani și 6 luni închisoare pentru tentativă la

infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. (2)

lit. b) și d), cu aplicarea art. 37 lit. b) și a art. 13 C. pen., dispunând, în

baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) C. pen., să execute pedeapsa cea mai

grea de 4 ani închisoare.

S-a dedus din pedeapsă perioada

arestării preventive, cu începere de la 13 iulie 2001 până la 30 ianuarie 2003,

menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.

Împotriva sentinței, inculpatul a

declarat apel, apelul fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 186

din 20 mai 2003 a Curții de Apel Iași.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea

acestuia, la 24 iulie 2003.

Prin încheierea din 24 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a amânat judecarea cauzei la 21

august 2003 și, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum

și pe dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., a constatat că măsura

arestării inculpatului este legală, dispunând prelungirea acesteia până la 21

august 2003, inclusiv.

La data de 21 august 2003, secția

penală a Curții Supreme de Justiție a amânat judecarea cauzei la 18 septembrie

2003, a constatat din nou legalitatea măsurii arestării inculpatului și, prin

încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia cu 30 de zile.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile de a fi

considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător

dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)",

care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru

încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin

care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea

arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care

se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul B.C. împotriva încheierii din 21 august 2003, pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2686/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi, 8

septembrie 2003.