ÎCCJ, Decizia nr. 179/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 93 din 30 ianuarie 2003, Tribunalul Iași a condamnat pe inculpatul B.C. la 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 lit. g) și i), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., precum și la 3 ani și 6 luni închisoare pentru tentativă la infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) și d), cu aplicarea art. 37 lit. b) și a art. 13 C. pen., dispunând, în baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) C. pen., să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare. S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 13 iulie 2001 până la 30 ianuarie 2003, menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.

Împotriva sentinței, inculpatul a declarat apel, apelul fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 186 din 20 mai 2003 a Curții de Apel Iași. Inculpatul a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea acestuia, la 24 iulie 2003. Prin încheierea din 24 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a amânat judecarea cauzei la 21 august 2003 și, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală, dispunând prelungirea acesteia până la 21 august 2003, inclusiv.

La data de 21 august 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a amânat judecarea cauzei la 18 septembrie 2003, a constatat din nou legalitatea măsurii arestării inculpatului și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia cu 30 de zile. Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile de a fi considerate motive de casare. Recursul nu este admisibil. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen.

se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri". Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul B.C. împotriva încheierii din 21 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2686/2003. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică azi, 8 septembrie 2003.