ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 609/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 246 din 12

martie 2002, pronunțată de Judecătoria Toplița, județul Harghita, în temeiul

O.U.G. nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, art. 32

28

,

32

29

, 32

30

, 32

32

, combinat cu art. 13 alin. (1)

C. proc. civ., a fost declinată competența de soluționare a cauzei formulată de

reclamanta, SC. B.R. SA, cu sediul în Borsec, județul Harghita, împotriva

pârâtei, A.P.A.P.S., cu sediul în București, având ca obiect acțiune în

constatare și pretenții, în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că acest conflict este de natură comercială, atât prin prisma

părților litigante care sunt societăți cu activitate comercială, cât și prin

prisma obiectului acțiunii, respectiv stabilirea și acordarea despăgubirilor

bănești raportate la legea specială a privatizării. Astfel, potrivit art. 32

31

alin. (1) din H.G. nr. 450/1999 (publicată în M. Of. nr. 295 din 24 iulie

1999), privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997,

privind privatizarea societăților comerciale, se prevede că „cererile prevăzute

la art. 32

13

alin. (3), la art. 32

28

și la 32

29

sunt de competența Curții de Apel și se judecă de urgență și cu precădere”.

În consecință, raportat și la

prevederile art. 13 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că „cererile

privitoare la bunuri nemișcătoare se fac numai la instanța în circumscripția

căreia se află nemișcătoarele”, instanța a admis excepția de necompetență

materială și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții

de Apel Tg.Mureș, în raza căruia se află situat imobilul.

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială

și de contencios administrativ, prin sentința nr. 156 din 2 iulie 2002, a

respins excepția necompetenței materiale invocate de reclamanta, SC. B.R. SA,

cu sediul în Borsec, județul Harghita, și a admis excepția invocată de pârâta,

A.P.A.P.S., prin sucursala regională Centrul Brașov, cu sediul în Brașov,

județul Brașov, în sensul că a respins ca inadmisibilă acțiunea, în constatarea

mărimii despăgubirii, prin stabilirea ca o operațiune prin justiție, în

conformitate cu prevederile art. 32

4

alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997,

republicată, astfel cum a fost precizată de reclamantă.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a stabilit că este vorba despre un litigiu evaluabil în bani, chiar dacă

nu se solicită efectiv obligarea la plata despăgubirilor a căror câtime se cere

a fi stabilită, instanța verificând cererea sub aspectul admisibilității ei, în

raport cu respectarea prevederilor art. 720

1

C. proc. civ. Potrivit art.

720

1

C. proc. civ., este obligatorie îndeplinirea prealabilă a

procedurii concilierii directe, în forma și termenele prevăzute în mod expres

de acest text de lege, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a

fost înregistrată după data de 2 mai 2001.

Cu referire la dosarul deja

înregistrat pe rolul Judecătoriei Toplița, reclamanta i-a cerut pârâtei să-și

exprime punctul de vedere în legătură cu cererea de despăgubiri, indicându-se

prevederile art. 32

4

alin. (3) și art. 32

28

din Legea nr.

99/1999, republicată, precum și suma solicitată, cu sublinierea că în cazul în

care nu se va da curs demersului său, reclamanta consideră îndeplinită starea

de divergență conform art. 32

4

alin. (3).

Apare evident că această încercare de

conciliere a fost făcută de reclamantă la mult timp după înregistrarea cererii

de chemare în judecată. Chiar și raportat la prevederile art. 32

4

alin.

(3), conform cărora despăgubirea se stabilește de comun acord cu societățile

comerciale, iar în caz de divergențe prin justiție, această încercare de

conciliere ar fi trebuit efectuată anterior acționării în justiție. În plus,

dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., sunt suficient de clare pentru

a sublinia momentul la care se realizează procedura concilierii directe, și

care este situat anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, și

nicidecum ulterior acesteia sau în timpul judecății. Scopul concilierii directe

este tocmai evitarea unui litigiu, cu toate consecințele de ordin material, dar

și descongestionarea instanțelor, evitarea unor litigii care ar putea fi

soluționate amiabil. Întrucât nu s-a putut face dovada îndeplinirii acestei

proceduri, în conformitate cu normele procedurale imperative, instanța

apreciază că este fondată excepția inadmisibilității cererii de chemare în

judecată chiar și așa cum a fost precizată, astfel că va fi respinsă ca atare.

Față de modul de soluționare a excepției inadmisibilității, excepția

prescripției dreptului la acțiune nu se mai impune a fi analizată.

Împotriva sentinței civile nr. 156

din 2 iulie 2002, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială

și de contencios administrativ, a declarat recurs reclamanta, SC. B.R. SA, care

a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate și netemeinicie,

sub aspectele că această sentință a fost dată cu încălcarea competenței

materiale a altei instanțe, precum și lipsa temeiului legal, fiind dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât s-a stabilit că în cauză

lipsește concilierea directă, în condițiile art. 710

2

C. proc. civ.,

fiind invocat ca temei de drept art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin încheierea pronunțată în ședința publică de

la 24 iunie 2003, a scos cauza de pe rolul secției de contencios administrativ,

și a trimis dosarul spre competentă soluționare la secția comercială a Curții

Supreme de Justiție, cu motivarea că în raport cu obiectul cererii introductive

formulate de SC. B.R. SA, respectiv repararea de către A.P.A.P.S. a

prejudiciului cauzat societății comerciale privatizate, prin restituirea către

foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, și având în vedere că

sentința recurată a fost pronunțată de secția comercială și de contencios administrativ

a Curții de Apel Târgu Mureș, și în temeiul art. 21 alin. (3) din Legea nr. 56/1993,

republicată, potrivit căruia secția comercială a Curții Supreme de Justiție

judecă recursurile contra hotărârilor pronunțate în materie comercială, în

cazurile determinate de lege, se impune această soluție.

Curtea, analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de criticile formulate în cererea de recurs,

constată că acestea sunt întemeiate, în limitele și argumentele care vor fi

expuse, recursul urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Greșit a apreciat Curtea de Apel

Târgu Mureș că este competentă material de a soluționa cauza în primă instanță,

deoarece cadrul juridic în materie reglementează imperativ criteriile pe baza

cărora este stabilită competența materială a acestei instanțe. Astfel, Curtea

de Apel este competentă de a soluționa ca instanță de fond, conform art. 32

31

din Legea nr. 99/1999, numai cererile prevăzute la art. 32

13

alin. (3),

art. 32

28

și art. 32

29

, judecată care se face de urgență

și cu precădere. Apare cât se poate de evident că reglementările art. 32

31

sunt de strictă interpretare, ele referindu-se la cererile prin care se atacă

actele prevăzute în O.U.G. nr. 88/1997 din 23 decembrie 1997, publicată în M.

Of. nr. 381 din 29 decembrie 1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999,

precum și la cele prin care se valorifică un drept conferit de acestea.

Raportat la obiectul litigiului de

natură comercială, precum și la momentul soluționării cauzei, se constată că

reclamanta, SC. B.R. SA, a solicitat obligarea pârâtei la despăgubiri bănești

reactualizate, reprezentând repararea prejudiciului, cauzat prin restituirea în

natură a imobilului către fostul proprietar, toate aceste aspecte juridice

invocate fiind exceptate de la reglementările art. 32

28

din Legea nr.

99 din 9 mai 1999, privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice,

competența materială ca instanță de fond revenind tribunalelor.

În acest sens, relevanță juridică

maximă este conferită de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., care

instituie pentru cadrul expus anterior o plenitudine de competență materială

tribunalelor, acestea judecând în primă instanță procesele și cererile în

materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard de lei,

precum și cele al căror obiect este neevaluabil în bani.

Pentru argumentele invocate

anterior, urmează a admite recursul promovat de SC. B.R. SA, împotriva

sentinței nr. 156 din 2 iulie 2002, a Curții de Apel Târgu Mureș, secția

comercială și de contencios administrativ, iar în temeiul art. 304 pct. 3

raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va casa hotărârea atacată și va

trimite cauza spre competentă soluționare în primă instanță la Tribunalul

Harghita.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta, SC. B.R. SA,

împotriva sentinței civile nr. 156 din 2 iulie 2002, a Curții de Apel Târgu

Mureș, pe care o casează și trimite cauza spre competentă soluționare în fond,

la Tribunalul Harghita.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 17 februarie 2004.