ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 602/2004

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 237/12 martie 2002 pronunțată de Judecătoria Toplița în

temeiul O.U.G. nr. 88/1997 modificată și completată prin Legea nr. 99/1999,

art. 32

28

, 32

29

, 32

30

, 32

32

,

combinat cu art. 3 alin. (1) din C. proc. civ., a fost declinată competența de

soluționare a cauzei formulată de reclamanta SOCIETATEA COMERCIALĂ PE ACȚIUNI

ÎN  TURISM  S.A. BORSEC  împotriva   pârâtei AGENȚIA PENTRU PRIVATIZARE ȘI

ADMINISTRAREA PARTICIPAȚIILOR STATULUI, având ca obiect acțiune în constatare

și pretenții, în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că acest conflict este de natură

comercială, atât prin prisma părților litigante care sunt societăți cu

activitate comercială, cât și prin prisma obiectului acțiunii, respectiv

stabilirea și acordarea despăgubirilor bănești raportate la legea specială a

privatizării. Astfel, potrivit art. 32

31

alin. (1) din H.G. nr.

450/1999 (publicată în M.Of., nr.295/24.07.1999) privind aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 88/1997

privind privatizarea societăților comerciale, se prevede că „cererile prevăzute

la art. 32

13

alin. (3), la art. 2

28

și art. 32

29

sunt

de competența Curții de Apel și se judecă de urgență și cu precădere”.

În consecință,

raportat și la prevederile art. 13 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că

„cererile privitoare la bunuri nemișcătoare se fac numai la instanța în

circumscripția căreia se află nemișcătoarele”, instanța a admis excepția de

necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel Târgu Mureș, în raza căruia se află situat imobilul.

Curtea

de Apel Târgu Mureș, secția comercială și contencios administrativ prin

sentința nr. 147/2 iulie 2002 a respins excepția necompetenței materiale

invocate de reclamanta S.C.A.T. BORSEC și a admis excepția invocată de pârâta

A.P.A.P.S. prin Sucursala Regională Centrul Brașov, în sensul că a respins ca

inadmisibilă acțiunea în constatarea mărimii despăgubirii prin stabilirea ca o

operațiune prin justiție,  în  conformitate  cu prevederile  art. 32

4

alin.

(3)  din  O.U.G. nr. 88/1997, republicată, astfel cum a fost precizată de

reclamantă.

Pentru

a decide astfel, instanța de apel a stabilit că este vorba despre un litigiu evaluabil

în bani, chiar dacă nu se solicită efectiv obligarea la plata despăgubirilor a

căror câtime se cere a fi stabilită, instanța verificând cererea sub aspectul

admisibilității ei, în raport cu respectarea prevederilor art. 720

1

C.

proc. civ.. Potrivit art. 720

1

C. proc. civ., este obligatorie

îndeplinirea prealabilă a procedurii concilierii directe în forma și termenele

prevăzute în mod expres de acest text de lege, în condițiile în care cererea de

chemare în judecată a fost înregistrată după data de 2 mai 2001.

Cu

referire la dosarul deja înregistrat pe rolul Judecătoriei Toplița reclamanta

i-a cerut pârâtei să-și exprime punctul de vedere în legătură cu cererea de

despăgubiri, indicându-se prevederile art. 42

4

alin. (3)   și

art. 32

28

din Legea nr. 99/1999, republicată, precum și suma

solicitată, cu sublinierea că în cazul în care nu se va da curs demersului său,

reclamanta consideră îndeplinită starea de divergență conform art. 32

4

alin.

(3)

Apare

evident că această încercare de conciliere a fost făcută de reclamantă la mult

timp după înregistrarea cererii de chemare în judecată. Chiar și raportat la

prevederile art. 42

4

alin. (3), conform cărora despăgubirea se

stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergențe

prin justiție, această încercare de conciliere ar fi trebuit  efectuată

anterior   acționării  în justiție. În  plus,  dispozițiile art. 720

1

C.

proc. civ., sunt suficient de clare pentru a sublinia momentul la care se

realizează procedura concilierii directe și care este situat anterior

înregistrării cererii de chemare în judecată și nicidecum ulterior acesteia sau

în timpul judecății. Scopul concilierii directe este tocmai evitarea unui

litigiu, cu toate consecințele de ordin material, dar și descongestionarea

instanțelor, evitarea unor litigii care ar putea fi soluționate amiabil.

Întrucât nu s-a putut face dovada îndeplinirii acestei proceduri, în

conformitate cu normele procedurale imperative, instanța apreciează că este

fondată excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată chiar și așa

cum a fost precizată, astfel că va fi respinsă ca atare. Față de modul de

soluționare a excepției inadmisibilității, excepția prescripției dreptului la

acțiune nu se mai impune a fi analizată.

Împotriva

sentinței civile nr.147/2 iulie 2002, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș,

secția comercială și de contencios administrativ, a declarat recurs reclamanta

S.C.A.T. Borsec, care a criticat această hotărâre judecătorească pentru

nelegalitate și netemeinicie, asub aspectele că această sentință a fost dată cu

încălcarea competenței materiale a altei instanțe, precum și lipsa temeiului

legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât s-a

stabilit că în cauză lipsește concilierea directă, în condițiile art. 720

2

C. proc. civ., fiind invocat temei de drept art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Curtea

Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ prin încheierea

pronunțată în ședința publică de la 24 iunie 2003, a scos cauza de pe rolul

secției de contencios administrativ și a trimis dosarul spre competentă

soluționare la secția comercială a Curții Supreme de Justiție cu motivarea că

în raport cu obiectul cererii introductive formulate de S.C.A.T. Borsec,

respectiv repararea de către A.P.A.P.S. a prejudiciului cauzat societății

comerciale privatizate, prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor

imobile preluate de stat și având în vedere că sentința recurată a fost

pronunțată de Secția Comercială și de Contencios Administrativ a Curții de Apel

Târgu Mureș și în temeiul art.21 alin.3 din Legea nr.56/1993, republicată,

potrivit căruia Secția comercială a Curții Supreme de Justiție judecă

recursurile contra hotărârilor pronunțate în materie comercială, în cazurile

determinate de lege, se impune această soluție.

Curtea,

analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate în

cerera de recurs, constată că acestea sunt întemeiate, în limitele și

argumentele care vor fi expuse, recursul urmând a fi admis, pentru următoarele

considerente:

Greșit

a apreciat Curtea de Apel Târgu Mureș că este competentă material de a

soluționa cauza în primă instanță, deoarece cadrul juridic în materie,

reglementează imperativ criteriile pe baza cărora este stabilită competența

materială a acestei instanțe. Astfel, Curtea de Apel este competentă de a

soluționa ca instranță de fond, conform art. 32

31

din Legea nr.

99/1999 numai cererile prevăzute la art. 32

13

alin. (3), art. 32

28

și art. 32

2

,  judecată care se face de urgență și cu

precădere. Apare cât se poate de evident că reglementările art. 32

31

sunt

de strictă interpretare, ele referindu-se la cererile prin care se atacă

actele   prevăzute în O.U.G.  nr. 88/1997 din 23 decembrie 1997, publicată în

M. Of., nr.381/29.12.1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999,

precum și la cele prin care se valorifică un drept conferit de acestea.

Raportat

la obiectul litigiului de natură comercială, precum și la momentul soluționării

cauzei, se constată că reclamanta S.C.A.T. Borsec a solicitat obligarea pârâtei

la despăgubiri bănești reactualizate, reprezentând repararea prejudiciului

cauzat prin restituirea în natură a imobilului către fostul proprietar, toate

aceste aspecte juridice invocate fiind exceptate de la reglementările art. 32

28

din Legea nr. 99 din 9 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea

reformei economice, competența materială ca instanță de fond revenind

tribunalelor.

În

acest sens, relevanță juridică maximă este conferită de dispozițiile art. 2

pct. 1 lit. a din C. proc. civ., care instituie pentru cadrul expus anterior, o

plenitudine de competență materială tribunalelor, acestea judecând în primă

instanță procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o

valoare de peste 1 miliard de lei, precum și cele al căror obiect este

neevaluabil în bani.

Pentru

argumentele invocate anterior, urmează a admite recursul promovat de S.C.A.T.

Borsec împotriva sentinței nr.147/2 iulie 2002 a Curții de Apel Târgu Mureș,

secția comercială și de contencios administrativ, iar în temeiul art. 304 pct.

3 raportat la art. 312 alin. (3) din C. proc. civ., va casa hotărârea atacată

și va trimite cauza spre competentă soluționare în primă instanță la Tribunalul

Harghita.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de S.C.A.T. Borsec împotriva sentinței civile nr.147 din 2

iulie 2002 a Curții de Apel Târgu Mureș, pe care o casează și trimite cauza

spre competentă soluționare în fond, la Tribunalul Harghita.

Irevocabilă.

Pronunțata

în ședință publică, astăzi  17 februarie 2004.