MOLDOVAHIDROMAS v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

MOLDOVAHIDROMAS v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights" (CtEDO, 2006)

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIUNEA A PATRA

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA

Cererii nr. 30475/03

depusă de MOLDOVAHIDROMAȘ

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a Patra), întrunită la 4

aprilie 2006, în cadrul unei camere compuse din:

Sir

Nicolas

Bratza

,

Președinte

,

Dl

J.

Casadevall

,

Dl

M.

Pellonpää

,

Dl

S.

Pavlovschi

,

Dl

L.

Garlicki,

Dna

L.

Mijović,

Dl

J.

Šikuta,

judecători

,

și dl

M.

O’Boyle

,

Grefier al Secțiunii

,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 18 septembrie 2003,

Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și observațiile prezentate în răspuns de către reclamant,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

Reclamantul, „Moldovahidromaș”, este o companie înregistrată în Chișinău. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl N. Moșcin, avocat din Republica Moldova. Guvernul pârât a fost reprezentat de către Agentul său, dl

Vitalie

Pârlog.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate în felul următor.

1.

Evenimentele care au avut loc înainte de casarea hotărârii judecătorești din anul 1992

Prin Hotărârea Guvernului din 19 iunie 1990, Ministerului Industriei Grele al URSS i-a fost acordat dreptul de a administra proprietatea societății „Moldovahidromaș” (predecesorul legal al reclamantului, care se afla în proprietate de stat, numit în continuare „M.”). La 28 noiembrie 1990, Ministerul Industriei Grele a încheiat un contract cu personalul laboratorului științific din cadrul M. privind crearea unei societăți distincte pentru întreținerea și administrarea laboratorului („Hidrotehnica”, numită în continuare „H.”).

Ulterior, Ministerul Industriei al Republicii Moldova („Ministerul”) a considerat acel contract ilegal. La 1 septembrie 1992, el a dispus lichidarea H.. H. a contestat acel ordin în instanța de judecată. De asemenea, Ministerul a inițiat proceduri judiciare privind anularea contractului de creare a H..

La 22 octombrie 1992, Arbitrajul Republicii Moldova a anulat ordinul Ministerului pe motiv că Ministerul nu era competent să dispună lichidarea societății.

La 22-23 octombrie 1992, aceeași instanță a admis cererea Ministerului și a declarat nul și fără efecte contractul de constituire a H. („hotărârea judecătorească din anul 1992”). Această hotărâre nu a fost contestată și a devenit irevocabilă. Instanța judecătorească, de asemenea, a dispus lichidarea H. și transferarea bunurilor acestuia către creditorii săi. Prin urmare, bunurile H. s-au întors la M.

În anul 1997, dosarul judecătoresc pe marginea acestui caz a fost distrus în conformitate cu regulile potrivit cărora astfel de dosare se păstrează în arhivele instanțelor de judecată timp de cinci ani.

La 29 decembrie 1992, M. a fost privatizat: acesta a fost înregistrat ca societate pe acțiuni și acțiunile sale au fost vândute în primul rând angajaților săi. Angajații au obținut 58.2

% din acțiuni, în timp ce restul acțiunilor a rămas în proprietatea statului. Prin urmare, a fost creată compania reclamantă, care și-a păstrat numele predecesorului său legal, „Moldovahidromaș”.

În anul 1994, reclamantul a înregistrat o filială cu denumirea „Hidrotehnica” (numită în continuare „filiala H.”), pentru a administra laboratorul și uzina sa.

În anul 1995, mai multe acțiuni ale statului au fost privatizate, fapt care a sporit procentajul proprietății private asupra societății până la 75.3 %. În anul 2001, societatea era 100 % în proprietatea privată.

2.

Casarea hotărârii judecătorești din anul 1992

La 23 iulie 2002, la inițiativa angajaților filialei H., Procurorul General a depus recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiție, solicitând casarea hotărârii judecătorești din anul 1992, însă mai târziu și-a retras cererea. La 11 decembrie 2002, instanța a admis cererea Procurorului General de retragere a recursului în anulare. La 22 ianuarie 2003, instanța de judecată a respins cererea de revizuire depusă de către „acționarii H.” pe motiv că ei nu au participat la procedurile judiciare din anul 1992 și nu puteau depune o asemenea cerere.

La 2 august 2002, Ambasadorul Federației Ruse în Republica Moldova a expediat o scrisoare prim-viceprim-ministrului Republicii Moldova, solicitând asistența acestuia în soluționarea problemei descrise într-o scrisoare anexată. Scrisoarea anexată era semnată de șeful Agenției Marine Ruse și de Comandantul Suprem al Marinei Ruse; în scrisoare se explica că, după privatizare, reclamantul cerea prețuri mai mari pentru produsele sale vândute în Rusia (pompele de apă) decât anterior și a solicitat Guvernului să ia măsuri și „să ofere întreprinderii un statut care ar permite o activitate reciproc avantajoasă în viitor”.

Într-o scrisoare din 31

martie 2003 adresată Președintelui Republicii Moldova de către dl Doronin (deputat în Parlamentul Republicii Moldova), a fost solicitată asistența Președintelui în rezolvarea problemei cu privire la reclamant. Dl Doronin a menționat că el s-a adresat cu această chestiune Guvernului, Procuraturii Generale și Curții Supreme de Justiție. El a susținut că toate autoritățile, inclusiv N. și alți judecători ai Curții Supreme de Justiție, au fost de acord că filiala H. trebuie să fie o companie independentă.

În a doua scrisoare, din 9 martie 2004, adresată ministrului Justiției, dl

Doronin a declarat: „În urma implicării mele personale, în calitate de deputat în Parlamentul Republicii Moldova, proprietatea care se afla în posesia ilegală a „Moldovahidromaș” a fost restituită statului și acționarilor”. El și-a exprimat speranța că va primi un răspuns prompt de la Minister și că acesta din urmă va urgenta lucrul experților contabili în separarea filialei H. de reclamant. Scrisoarea conține notițe scrise de mână și semnate de ministrul Justiției și funcționari, solicitând altor funcționari să dea explicații și să ia măsuri urgente pe marginea acestei chestiuni.

Procurorul General a depus în Plenul Curții Supreme de Justiție o altă cerere, solicitând casarea hotărârii ultimului din 11 decembrie 2002.

La 9 aprilie 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea directorului executiv al filialei H. privind sechestrarea tuturor bunurilor companiei până la pronunțarea unei hotărâri în cauza dată. Reclamantul a susținut că în scopul executării acestei încheieri au fost sechestrate mai multe bunuri ale sale, precum și toate bunurile filialei H., și că oficiul lor central a fost ocupat de către administrația H., fapt ce a perturbat serios activitatea reclamantului. Autoritățile nu au reacționat la niciuna din plângerile reclamantului făcute în acest sens.

La 21 aprilie 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea Procurorului General, a casat hotărârea judecătorească din 11 decembrie 2002 și a dispus rejudecarea cauzei de către Colegiul Economic al Curții Supreme de Justiție.

Reclamantul susține că a făcut o încercare nereușită de a interveni în proces.

La 24 aprilie 2003, Colegiul Economic al Curții Supreme de Justiție a admis cererea Procurorului General și a casat hotărârea judecătorească din anul 1992. Colegiul a adoptat o nouă hotărâre prin care a respins cererea Ministerului de a declara nul și fără efecte contractul încheiat în anul 1990, prin care a fost creat H. Ca rezultat, filiala reclamantului a pierdut proprietatea asupra bunurilor sale (laboratorul, uzina și alte bunuri). Totuși, nu a avut loc o anulare expresă a privatizării predecesorului reclamantului, care a inclus H. de la acea dată, și nu a fost acordată nicio compensație reclamantului.

3.

Evenimentele care au avut loc după casarea hotărârii judecătorești din anul 1992

Reclamantul a depus recurs în anulare la hotărârea judecătorească din 24 aprilie 2003. La 26 iunie 2003, instanța de judecată a respins recursul, referindu-se la noul Cod de procedură civilă și la introducerea unei noi proceduri judecătorești (revizuirea).

Reclamantul a depus o cerere de revizuire a hotărârii judecătorești din 24 aprilie 2003 pe temeiul

inter alia

că nu i s-a permis să intervină în procedurile judiciare care i-au afectat drepturile pecuniare. La 10

iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea ca nefondată, fără a invoca vreun motiv.

În decizia sa din 24 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție a adăugat că compania H., creată în temeiul contractului din anul 1990, putea fi înregistrată de către Camera Înregistrării de Stat sub aceeași denumire și că înregistrarea din anul 1994 a filialei reclamantului, care are aceeași denumire, urmează a fi radiată. În același timp, instanța judecătorească a declarat nule și fără efect toate deciziile privind crearea filialei H. a reclamantului, inclusiv deciziile reclamantului din anii 1992-1994.

De asemenea, noul H. a solicitat introducerea modificărilor în Registrul bunurilor imobile, pentru a confirma titlul său de proprietate asupra imobilelor care au fost anterior înregistrate ca aparținând reclamantului. La 25 martie 2005, Curtea de Apel Chișinău a admis cererea dată. La 22 iunie 2005, această hotărâre a fost menținută de Curtea Supremă de Justiție. La constatarea faptului că reclamantul nu deținea proprietatea asupra acelor imobile, ambele instanțe judecătorești s-au bazat pe hotărârea judecătorească din 24 aprilie 2003.

N., unul din judecătorii Curții Supreme de Justiție care au participat la etapa de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare (aplicarea sechestrului asupra proprietății filialei H.), a fost unul din judecătorii Curții Supreme de Justiție care a dispus o nouă examinare a cauzei (la 21 aprilie 2003), a prezidat completul din trei judecători care a decis asupra fondului cauzei în cadrul procedurilor de rejudecare (la 24

aprilie 2003) și a prezidat completul din trei judecători care a respins cererile reclamantului de revizuire a hotărârii din 24 aprilie 2003. Judecătorul S. a fost, de asemenea, unul din judecătorii care au participat la toate aceste proceduri (cu excepția procedurii de aplicare a sechestrului asupra bunurilor filialei H.).

Reclamantul, de asemenea, a pretins că, la scurt timp după casarea hotărârii în recurs în anulare, H. a fost inclus în lista companiilor de stat a căror proprietate a fost cedată Rusiei de către Moldova în contul stingerii datoriilor ultimei.

B.

Dreptul intern relevant

Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea

Roșca v.

Moldova

(nr. 6267/02, §§ 16 și 17, 22 martie 2005).

Suplimentar, prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, privind revizuirea

hotărârilor judecătorești,

sunt următoarele

:

Articolul 446. Dispozițiile judecătorești care pot fi supuse revizuirii

„Pot fi supuse revizuirii hotărârile, încheierile și deciziile irevocabile ale tuturor instanțelor judecătorești, în condițiile prezentului capitol.”

Articolul 447. Persoanele care sunt în drept să depună cerere de revizuire

„Sunt în drept să depună cerere de revizuire:

...

b) persoanele care nu au participat la proces, dar care sunt lezate în drepturi prin hotărârea, încheierea sau decizia judecătorească;

...”

Articolul 449. Temeiurile declarării revizuirii

„Revizuirea se declară în cazul în care:

...

(g)

instanța a emis o hotărâre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost atrase în proces;”

PRETENȚII

1.

Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, de încălcarea dreptului său la un proces echitabil, ca urmare a adoptării deciziei Curții Supreme de Justiție prin care a fost admis recursul în anulare depus de Procurorul General.

2.

Reclamantul pretinde că dreptul său, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, la respectarea bunurilor

sale

(și anume, dreptul de proprietate acordat printr-o decizie irevocabilă asupra filialei sale) a fost încălcat de către stat, în mod special, prin decizia Curții Supreme de Justiție prin care a fost admis recursul în anulare.

3.

Reclamantul, de asemenea, s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, de încălcarea dreptului său

de acces la o instanță

ca urmare a refuzului de a i se permite să intervină în procedurile în recurs în anulare care vizau proprietatea sa, precum și de inversarea constatărilor dintr-o hotărâre judecătorească în absența originalului dosarului cauzei.

4.

Reclamantul, de asemenea, pretinde un șir de violări ale articolului 6 § 1 în ceea ce privește procedurile în fața Curții Supreme de Justiție (în special, participarea la examinarea cauzei a unui judecător care a examinat cauza anterior, imixtiunea autorităților de stat în procedurile judiciare).

ÎN DREPT

A.

Obiecția Guvernului

Guvernul a declarat că reclamantul nu poate pretinde că este victimă a încălcării drepturilor sale.

Referindu-se la articolul 34 al Convenției, după cum acesta a fost interpretat

inter alia

în cauza

Brumărescu v. Romania

(nr.

28342/95, ECHR

1999

‑

VI), Guvernul susține că doar persoanele care sunt direct afectate de actul contestat și care au participat la procedurile relevante pot pretinde statutul de victimă. Deoarece reclamantul nu a participat la procedurile judiciare din anii 1992 și 2002, el nu poate fi considerat victimă a casării din anul 2002.

Suplimentar, actul trebuie să fie „direct decisiv” pentru dreptul relevant (a se vedea

Le

Compte, Van Leuven and De Meyere v. Belgium

, hotărâre din 23

iunie 1981, Seria A nr. 43, §

47). Guvernul a declarat că, în lumina unei anumite „autonomii organizaționale și funcționale” de care se bucura filiala H. a reclamantului în perioada 1992-2003, reclamantul nu poate pretinde că ar fi suferit direct în urma casării hotărârii din anul 1992.

Reclamantul nu a fost de acord cu poziția Guvernului. Acesta a declarat că obiectul procedurilor din anul 2002 și cele ce au urmat au constituit proprietatea sa privată pe care în cele din urmă el a pierdut-o. Mai mult, nu a existat nicio hotărâre judecătorească prin care să fi fost anulată privatizarea M., care includea, la acea dată, filiala H.. Chiar dacă casarea hotărârii din anul 1992 nu a rezultat într-o expropriere directă, efectele au fost aceleași (a se vedea

Sporrong and Lönnroth v.

Sweden

, hotărâre din 23 septembrie 1982, Seria A nr. 52). De asemenea, reclamantul, susține că, atât

de jure

cât și

de facto

, H. era parte a companiei sale și că aceasta a fost în mod direct și semnificativ afectată de casare.

Curtea reiterează că cuvântul „victimă” din articolul 34 se referă la persoana direct afectată de actul sau omisiunea în cauză; și că o violare poate avea loc chiar și în lipsa prejudiciului, prejudiciul fiind relevant doar la examinarea chestiunilor ce țin de articolul 41 al Convenției (a se vedea

inter alia

Walston v.

Norway

,

nr. 37372/97, § 58, 3 iunie 2003;

Eckle v. Germany

, hotărâre din 15

iulie 1982, Seria A nr. 51, § 66).

Este adevărat că reclamantul nu a participat în cadrul procedurilor judiciare din anul 1992. Mai mult, acesta pretinde că nu i s-a permis să participe în cadrul procedurilor din anul 2002. Totuși, între 1992 și 2001 reclamantul a obținut în mod legal de la stat dreptul de proprietate asupra lui M., inclusiv asupra filialei H. și proprietății acesteia. Prin urmare, casarea hotărârii din anul 1992 a afectat în mod direct interesele sale pecuniare.

Curtea reiterează că în jurisprudența sa anterioară cu privire la chestiunea casării unor hotărâri judecătorești irevocabile, ea a stabilit că nu doar proprietarul precedent, ci și noul proprietar, al unui bun afectat de casare poate pretinde toate drepturile, inclusiv drepturile procedurale care ar fi putut fi pretinse de către partea în favoarea căreia a fost adoptată hotărârea inițială (a se vedea

Anghelescu v.

Romania

, nr.

29411/95, §§

49 et seq. și §§ 66 et seq., 9 aprilie 2002;

Mihailescu v. Romania

(dec.), nr. 32913/96, 22 iunie 2004). O astfel de abordare subliniază validitatea și finalitatea continuă a hotărârii inițiale, principiul care stă la baza jurisprudenței Curții privind casarea hotărârilor irevocabile.

Prin urmare, reclamantul în această cauză, care era proprietarul legal al filialei H. atunci când hotărârea din anul 1992 a fost casată, poate pretinde că este victimă a acelei casări.

B.

Fondul cererii

1.

Casarea unei hotărâri irevocabile (articolul 6 § 1 și articolul 1 al Protocolului nr.

1 la Convenție)

Reclamantul s-a plâns de casarea unei hotărâri judecătorești irevocabile ca urmare a recursului în anulare depus de Procurorul General.

El s-a bazat pe articolul 6 § 1 al Convenției care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanță ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil... .”

În continuare,

reclamantul a pretins, în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, că, din cauza casării hotărârii, dreptul său la respectarea bunurilor sale a fost încălcat. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.

Guvernul a declarat că casarea hotărârii judecătorești din anul 1992 nu a încălcat niciunul din drepturile reclamantului. El recunoaște că, în lumina jurisprudenței Curții (și anume a cauzei

Brumărescu v. România

, citată mai sus), o astfel de casare ar putea încălca principiul securității raporturilor juridice. Totuși, modul de aplicare a legislației relevante în prezenta cauză o deosebește de jurisprudența de mai sus. Scopul procedurii de casare a hotărârilor judecătorești în legislația moldovenească a fost să protejeze părțile în proces, mai ales părțile mai slabe, de „relațiile bazate pe putere”, care au rezultat în urma redistribuirii bunurilor moștenite la începutul anilor 1990 de la vechiul regim.

Potrivit Guvernului, alegerea mecanismelor specifice pentru a se conforma scopurilor articolului 6 era la discreția autorităților moldovenești și aceste autorități s-au bucurat de o anumită marjă de apreciere în această privință. Mai mult, în această cauză, inițiativa care a servit drept temei pentru redeschiderea procedurilor nu a parvenit de la Procurorul General, ci, mai degrabă, de la una din părțile în proces.

În continuare, Guvernul a accentuat faptul că hotărârea din anul 1992 a fost adoptată cu încălcarea legislației în vigoare la acea dată și că articolul 6 „nu poate fi interpretat ca interzicând orice ingerință a autorităților în procedurile judiciare pendinte la care ele sunt parte” (

a se vedea

National

& Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society and Yorkshire Building Society v. the United Kingdom

, hotărâre din 23 octombrie 1997,

Reports of Judgments and Decisions

1997

‑

VII, §

112). Ca urmare a redeschiderii procedurilor, părțile au beneficiat de drepturi egale și ambele părți (H. și Ministerul) puteau să solicite Procurorului General inițierea rejudecării.

În final, Guvernul declară că nu a existat nicio legătură clară între casarea hotărârii din anul 1992 și orice efecte indirecte asupra reclamantului, deoarece această hotărâre nu a dus la crearea unor elemente ale dreptului de proprietate pentru M., dar, mai degrabă, a permis Ministerului să dispună transferarea H. înapoi la M. fără plată.

Bazându-se pe principiul securității raporturilor juridice, după cum acesta a fost definit în cauza

Brumărescu v. România

citată mai sus, reclamantul susține că hotărârea din anul 1992 era legitimă și analizează un șir de prevederi legale care au fost în vigoare la acea dată pentru a confirma acest fapt. Faptul că Procurorul General și-a retras inițial recursul în anulare depus la hotărârea din anul 1992, refuz confirmat de către Curtea Supremă de Justiție, a confirmat pentru reclamant lipsa unei necesități pentru redeschiderea procedurilor. Existența unei astfel de necesități era cu atât mai ciudată peste zece ani după adoptarea hotărârii din anul 1992 și a fost imposibil de demonstrat după ce dosarul a fost distrus.

În lumina argumentelor părților, Curtea consideră că această pretenție ri

dică întrebări importante de fapt și de drept, care sunt de o așa complexitate, încât

rezolvarea lor depinde de examinarea fondului.

Prin urmare, ea nu poate fi considerată vădit nefondată

în sensul articolului

35 §

3 al Convenției și niciun alt motiv pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.

2.

Proces echitabil și accesul

la o instanță

(articolul 6 § 1 al Convenției)

Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției citat mai sus, de refuzul instanțelor naționale de a-i permite să intervină ca parte în procesul privind casarea hotărârii din anul 1992 și în procedurile judiciare ulterioare care au rezultat din acesta. De asemenea, el s-a plâns de refuzul Curții Supreme de Justiție, fără niciun motiv, de a revizui decizia din 24

aprilie 2003 și de inversarea constatărilor din hotărârea din anul 1992, în ciuda faptului că dosarul a fost distrus cu mulți ani în urmă.

Guvernul a declarat că, în conformitate cu jurisprudența Curții, dreptul de acces la o instanță nu este absolut și că autoritățile naționale dispun de o anumită marjă de apreciere la determinarea limitelor acestui drept (a se vedea

Golder v.

the United Kingdom

, hotărâre din 21 februarie 1975, Seria A nr.

18). De asemenea, el declară că refuzul de a examina recursul în anulare depus de reclamant la decizia Curții Supreme de Justiție din 24 aprilie 2003 a reprezentat o consecință a substituirii vechiului Cod de procedură civilă cu noul Cod, care nu prevedea procedura recursului în anulare.

Reclamantul declară că a făcut câteva încercări de a interveni în proces. Inițial, el a solicitat să fie recunoscut ca parte în procedurile de la Curtea Supremă de Justiție privind casarea hotărârii din anul 1992, cerere care a fost respinsă deși legea obliga instanța de judecată să citeze reclamantul

ex officio

dacă era necesar, din motivul că proprietatea sa putea fi afectată de casare. După casarea hotărârii, el a făcut un alt recurs în anulare privind casarea deciziei Curții Supreme de Justiție, care a fost însă respins în urma schimbării Codului de procedură civilă. Mai târziu, el a încercat fără succes o altă procedură prevăzută în noul Cod, care însă a fost, de asemenea, respinsă de Curtea Supremă de Justiție.

În lumina observațiilor părților, Curtea consideră că această pretenție este strâns legată de chestiunea privind casarea hotărârii din anul 1992 și, de asemenea, urmează a fi declarată admisibilă.

3.

Instanță independentă și imparțială (articolul 6 § 1 al Convenției)

Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției citat mai sus, că Curtea Supremă

de Justiție nu a fost independentă față de executiv sau că nu a fost imparțială la examinarea cauzei sale.

Guvernul declară că nu a existat niciun motiv de a pune la îndoială independența și imparțialitatea Curții Supreme de Justiție și a judecătorilor acesteia. El consideră că această cauză trebuie distinsă de cauza

Sovtransavto Holding v. Ukraine

(nr. 48553/99, ECHR 2002

‑

VII), deoarece scrisorile la care s-a referit reclamantul nu au parvenit de la o autoritate de stat, ci, mai degrabă, de la o autoritate străină și de la un membru al Parlamentului care nu avea nicio influență asupra procedurilor în fața Curții Supreme de Justiție și care și-a exprimat doar punctul de vedere.

Spre deosebire de cauza

Sovtransavto Holding

, citată mai sus, autoritățile moldovenești nu s-au adresat la Curtea Supremă de Justiție cu nicio cerere privind procedura în această cauză. Potrivit Guvernului, chiar dacă ar fi existat unele remarci generale, în lumina aprecierii date de către Curte declarațiilor Președintelui României în cauza

Curutiu v. Romania

(nr.

29769/96, 22 octombrie 2002), aceasta nu ar fi dus în niciun caz la violarea articolului 6.

În ceea ce privește participarea judecătorului N., de câteva ori, la examinarea procedurilor care îl vizau pe reclamant, Guvernul subliniază că participarea ei era limitată la chestiuni de ordin preliminar, care nu cereau ca ea să se pronunțe asupra fondului cauzei.

Guvernul susține că, în conformitate cu jurisprudența Curții, cunoașterea profundă a cauzei de către un judecător nu reprezintă o ingerință prin prisma articolului 6 (

De Cubber v. Belgium

, hotărâre din 26 octombrie 1984, Seria A nr. 86) și că obligația de a schimba completul de judecată de fiecare dată când se examinează un apel ar duce la prelungirea inutilă a procedurilor judiciare (

Thomann v. Switzerland

, hotărâre din 10 iunie 1996,

Reports

1996

‑

III).

Reclamantul reiterează că doi din judecătorii Curții Supreme de Justiție (N. și S.) au participat de câteva ori la diferite etape ale procesului în această cauză. El subliniază că participarea acestor doi judecători nu era limitată doar la chestiuni preliminare, ei fiind, de asemenea, nevoiți să se pronunțe asupra fondului cauzei.

Curtea consideră că reclamantul nu și-a susținut prin probe pretenția privind lipsa de independență și imparțialitate a Curții Supreme de Justiție. Unicele probe în sprijinul acestei pretenții au fost scrisorile adresate executivului de către autoritățile străine și de către dl Doronin, un membru al Parlamentului. Totuși, aceste scrisori nu au fost scrise și nici nu au fost adresate unui judecător al Curții Supreme de Justiție sau în mod expres instanței.

Deși lipsa reacției Președintelui Republicii Moldova la scrisoarea dlui Doronin și o anumită aprobare din partea Ministerului Justiției a celeilalte scrisori prin contrasemnarea acesteia, ar putea, în lumina conținutului acestor scrisori, să provoace dubii reclamantului, în această cauză nu există nicio dovadă de influență din partea executivului asupra Curții Supreme de Justiție.

De asemenea, Curtea constată că participarea repetată a judecătorului N. la examinarea acestei cauze nu reprezintă o ingerință prin prisma articolului 6 § 1 al Convenției.

În toate situațiile, cu excepția uneia, în care ea a fost implicată, deciziile luate aveau un caracter de procedură, și nu cereau judecătorilor să se pronunțe asupra fondului cauzei: decizia privind sechestrul proprietății (9 aprilie 2003), casarea încheierii Curții Supreme de Justiție de acceptare a retragerii recursului în anulare depus de Procurorul General (21 aprilie 2003), precum și respingerea cererii de revizuire a deciziei Curții Supreme de Justiție (10 iulie 2003). Decizia din 23

aprilie 2003 a fost unica care s-a referit la fondul cauzei și acele proceduri judiciare au fost singurele în cadrul cărora judecătorul N. și-a exprimat opinia asupra fondului cauzei.

Prin urmare, această pretenție urmează a fi respinsă ca vădit nefondată, în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea,

Declară

,

cu majoritate de voturi, admisibilă

, fără a prejudeca fondul, pretenția reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției și articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție în ceea ce privește casarea hotărârii din 22-23

octombrie 1992;

Declară

,

în unanimitate, inadmisibilă pretenția reclamantului în ceea ce privește independența și imparțialitatea Curții Supreme de Justiție.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Grefier

Președinte