CASE OF REPAS v. SLOVENIA

SECȚIUNEA TERZĂ CAUZĂ DE REPAS v. SLOVENIA (Declarația nr. 10288/02) HOTĂRÂREA Strasburg 6 aprilie 2006 FINAL 06/07/2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Repas v. Slovenia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința în calitate de Camera compusă de: Președintele Hedigan B.M. Zupančič dna Tsatsa-Nikolovska Zagrebelsky Myjer D.T. Björgvinsson dna Ziemele, judecători și dl V. Berger, grefierul Secțiunii, după ce a deliberat în privat la 16 martie 2006, emite următoarea hotărâre, adoptată la această dată: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 10288/02) împotriva Republicii Sloveniei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național sloven, dl Milan Repas („reclamantul”), la 20 februarie 2002. Reclamantul a fost reprezentat de avocații Verstovšek. Guvernul sloven (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl L. Bembič, Procuror General de Stat. Reclamantul a afirmat, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că durata procedurii în fața instanțelor interne la care era parte a fost excesivă. În principiu, el s-a plâns, de asemenea, de lipsa unui remediu intern eficace în ceea ce privește lungimea excesivă a procedurii (art. 13 din Convenție). La 11 iunie 2004, Curtea a hotărât să comunice plângerile privind durata procedurii și lipsa măsurilor în acest sens către Guvern. Aplicarea articoluluiui 29 § 3 din Convenție, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea acesteia. FACTE Reclamantul s-a născut în 1950 și trăiește în Žalec. În 1987, reclamantul a fost rănit într-un litigiu cu fosta sa soție R.I. în care ambele au suferit leziuni. La 9 februarie 1988, reclamantul a instituit o procedură civilă împotriva R.I. în Curtea de bază a Celje, Unitatea Žalec ( Temljeno sodišče v Celju, enota v Žalcu ) care a solicitat daune pentru leziunile suferite. Până la 28 iunie 1994, când Convenția a intrat în vigoare cu privire la Slovenia, Curtea a organizat trei audieri și a desemnat trei experți medicali. La ședința din 4 noiembrie 1994, Curtea a hotărât să pronunțe o hotărâre scrisă. Hotărârea, susținând în parte ambele cereri, a fost transmisă reclamantului la 10 ianuarie 1995. 8. La 26 ianuarie 1995, reclamantul a apelat la Curtea Superioră Celje ( Višje sodišče/ Celju ). R. I. interzis. La 4 aprilie 1996, instanța a permis atât apelurile, cât și a remis cazul la instanța de reexaminare de primă instanță. 9. La 3 iunie 1996, în urma reformei sistemului judiciar, Curtea Locală Žalec a declarat lipsă de competență și a realocat cazul Tribunalului de District Celje (Okrožno sodišče/ Celju În procedura de reexaminare, reclamantul a solicitat să se stabilească o dată pentru o ședință între 6 ianuarie și 9 noiembrie 1998. În audierea din 18 ianuarie 1999, Curtea a hotărât să pronunțe o hotărâre scrisă. Hotărârea, susținând în parte ambele afirmații, a fost depusă reclamantului la 20 aprilie 1999. 10. La 30 aprilie 1999, reclamantul a apelat la Curtea Superioră Celje. La 11 noiembrie 1999, instanța a permis atât apelurile prin modificarea hotărârii de primă instanță, în parte, și prin respingerea cazului de reexaminare în parte. Hotărârea a fost judecată la 16 decembrie 1999. 11. La 14 ianuarie 2000 R. I. a depus un recurs cu privire la punctele de drept la Curtea Supremă (Vrhovno sodišče ) în ceea ce privește partea hotărârii de modificare a hotărârii instanței de primă instanță în favoarea reclamantului. La 18 octombrie 2001, instanța a permis recursul R. I. în parte și, în consecință, a schimbat hotărârea Curții Supreme. Hotărârea Curții Supreme a fost judecată în favoarea reclamantului la 13 decembrie 2001. 12. La 14 ianuarie 2002, reclamantul a depus plângeri cu privire la partea rămasă a cazului care a fost trimisă instanței de primă instanță. La 19 martie 2002, părțile au ajuns la o soluție judiciară. 13. La 12 iunie 2002, instanța de primă instanță a ordonat reclamantului să plătească taxele judiciare pentru procedura. La 28 iunie 2002, reclamantul a depus un recurs, respins de Curtea Superioră Celje la 11 decembrie 2002. Această decizie a fost depusă în favoarea reclamantului la 16 ianuarie 2003. HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLELOR 6 § 1 ȘI 13 AL CONVENȚIEI 14. Reclamantul s-a plâns în privința lungii excesive a procedurii. El s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” 15. În principiu, reclamantul a plâns în continuare că căile de recurs disponibile pentru proceduri juridice excesive în Slovenia nu au fost eficiente. art. 13 din Convenție se citește după cum urmează: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoanele care acționează în calitate oficială.” Reclamantul a contestat acest argument, susținând că căile de recurs disponibile nu au fost eficiente. 18. Curtea constată că prezenta cerere este similară cu cauzele Belinger și Lukenda Belinger c. Slovenia (dec.), nr. 42320/98, 2 octombrie 2001, și Lukenda c. Slovenia , nr. 23032/02, 6 octombrie 2005). În aceste cazuri, Curtea a respins obiecția Guvernului de a nu epuiza recours interne, deoarece a constatat că remediile legale de la dispunerea reclamantului nu au fost eficiente. Curtea reamintește concluziile sale în Lukenda Hotărârea că încălcarea dreptului la un proces într-un timp rezonabil reprezintă o problemă sistemică care rezultă din legislația inadecvată și din ineficiența în administrarea justiției. 19. În ceea ce privește cazul instantaneu, Curtea constată că Guvernul nu a prezentat argumente convingătoare care ar cere Curții să-l distingă de jurisprudența sa stabilită. 20. În plus, Curtea constată că cererea nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, nici nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 28 iunie 1994, în ziua în care Convenția a intrat în vigoare cu privire la Slovenia și s-a încheiat la 16 ianuarie 2003, în ziua în care hotărârea Curții Superiore a Celje privind taxele de judecată a fost acordată reclamantului (a se vedea Robins c. Regatul Unit , hotărârea din 23 septembrie 1997, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1997 V § 28; Beer c. Austria , nr. 30428/96, § 13, 6 februarie 2001 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cu toate acestea, în vederea evaluării raționalității lungii de timp în cauză, Curtea va avea în vedere stadiul încheiat la 28 iunie 1994 (a se vedea, printre altele, Humen c. Polonia [GC], nr. 26614/95, § 59, 15 octombrie 1999). 22. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 23. Curtea remarcă că în perioada relevantă au fost luate șapte decizii ale instanței. Cu toate acestea, Curtea nu poate ignora faptul că lungimea globală a depășit doar opt ani în cadrul jurisdicției Tribunalului ratione temporis , care se datorează în principal reexaminării cauzei. În plus, deși recunoaște că, în majoritatea cazurilor, cauza a fost tratată rapid, Curtea observă totuși că, după prima dată, cazul a fost transferat instanței de primă instanță, a luat ultimii aproape trei ani să pronunțe o hotărâre în timp ce s-a desfășurat o singură ședință, care, în sine, prezintă o întârziere substanțială în cadrul procedurii. 24. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în cazul instantaneu, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerința de „tempo rațional”; în consecință, s-a încălcat art. 6 § 1. Curtea reiterează că art. 13 garantează o soluție eficace în fața unei autorități naționale pentru o presupusă încălcare a cerinței în temeiul articolului 6 § 1 pentru a auzi un caz într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 156, CEDH 2000-XI). În consecință, Curtea consideră că, în acest caz, s-a constatat o încălcare a articolului 13 din cauza lipsei de remediere în temeiul legislației interne, prin care reclamantul ar fi putut obține o hotărâre care să-și susțină dreptul de a-și auzi cazul într-un timp rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 § 1. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 27. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 28. Reclamantul a solicitat 20 000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. 29. Guvernul a contestat cererea. 30. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suportat prejudiciu moral. Hotărând în mod echitabil, acesta îi acordă 1000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 31. Reclamantul a solicitat, de asemenea, aproximativ 1.900 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. 32. Guvernul a susținut că reclamația a fost prea mare. 33. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost efectuate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. Curtea observă, de asemenea, că avocații reclamantului, care au reprezentat și reclamantul în Lukenda (citată mai sus), a depus aproape 400 de cereri care, în afară de fapte, sunt în esență aceleași ca acestea. Prin urmare, în cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil atribuirea reclamantului sumei de 1000 EUR pentru acțiunea în fața Curții. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară admisibilă cererea; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție; că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 1000 EUR (1 mie de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale și 1000 EUR (1 mie de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 6 aprilie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger John Hedigan Președintele grefierului

THIRD SECTION

CASE OF

REPAS v. SLOVENIA

(Application no. 10288/02)

JUDGMENT

STRASBOURG

6 April 2006

FINAL

06/07/2006

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Repas v. Slovenia,

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

J.

Hedigan

,

President

,

Mr

B.M.

Zupančič

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mr

E.

Myjer

,

Mr

D.T.

Björgvinsson

,

Mrs

I.

Ziemele,

judges

,

and Mr V.

Berger

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 16 March 2006,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 10288/02) against the Republic of Slovenia lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Slovenian national, Mr Milan Repas (“the applicant”), on 20 February 2002.

2.

The applicant was represented by the Verstovšek lawyers. The Slovenian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr L. Bembič, State Attorney-General.

3.

The applicant alleged under Article 6 § 1 of the Convention that the length of the proceedings before the domestic courts to which he was a party was excessive. In substance, he also complained about the lack of an effective domestic remedy in respect of the excessive length of the proceedings (Article 13 of the Convention).

4.

On 11 June 2004 the Court decided to communicate the complaints concerning the length of the proceedings and the lack of remedies in that respect to the Government. Applying Article 29 § 3 of the Convention, it decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility.

THE FACTS

5.

The applicant was born in 1950 and lives in Žalec.

6.

In 1987 the applicant was injured in a dispute with his former wife R.I. in which both sustained injuries.

7.

On 9 February 1988 the applicant instituted civil proceedings against R. I. in the Celje Basic Court, Žalec Unit (

Temljeno sodišče v Celju, enota v Žalcu

) seeking damages for the injuries sustained. R. I. lodged a counter-claim.

Until 28 June 1994, when the Convention entered into force with respect to Slovenia, the court held three hearings and appointed three medical experts.

At the hearing held on 4 November 1994, the court decided to deliver a written judgment. The judgment, upholding both claims in part, was served on the applicant on 10 January 1995.

Višje sodišče v Celju

). R. I. cross-appealed.

On 4 April 1996 the court allowed both appeals and remitted the case to the first-instance court for re-examination

The decision was served on the applicant on 9 May 1996.

Okrožno sodišče v Celju

).

In the re-examination proceedings, the applicant made three requests that a date be set for a hearing between 6 January and 9 November 1998.

At the hearing held 18 January 1999, the court decided to deliver a written judgment. The judgment, upholding both claims in part, was served on the applicant on 20 April 1999.

On 11 November 1999 the court allowed both appeals by amending the first-instance decision in part and remitting the case for re-examination in part.

The judgment was served on the applicant on 16 December 1999.

Vrhovno sodišče

) regarding the part of the judgment amending the first-instance court’s judgment in favour of the applicant.

On 18 October 2001 the court allowed R. I.’s appeal in part and accordingly changed the Higher Court’s judgment.

The Supreme Court’s judgment was served on the applicant on 13

December 2001.

On 19 March 2002 the parties reached a court settlement.

On 28 June 2002 the applicant lodged an appeal, which was rejected by the Celje Higher Court on 11 December 2002.

That decision was served on the applicant on 16 January 2003.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLES 6 § 1 AND 13 OF THE CONVENTION

14.

The applicant complained about the excessive length of the proceedings. He relied on Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

15.

In substance, the applicant further complained that the remedies available for excessive legal proceedings in Slovenia were ineffective. Article 13 of the Convention reads as follows:

“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”

A.

Admissibility

16.

The Government pleaded non-exhaustion of domestic remedies.

17.

The applicant contested that argument, claiming that the remedies available were not effective.

18.

The Court notes that the present application is similar to the cases of

Belinger

and

Lukenda

(

Belinger v. Slovenia

(dec.), no. 42320/98, 2

October

2001, and

Lukenda v. Slovenia

, no. 23032/02, 6 October 2005). In those cases the Court dismissed the Government’s objection of non-exhaustion of domestic remedies because it found that the legal remedies at the applicant’s disposal were ineffective. The Court recalls its findings in the

Lukenda

judgment that the violation of the right to a trial within a reasonable time is a systemic problem resulting from inadequate legislation and inefficiency in the administration of justice.

19.

As regards the instant case, the Court finds that the Government have not submitted any convincing arguments which would require the Court to distinguish it from its established case-law.

20.

The Court further notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. Nor is it inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

1.

Article 6 § 1

21.

The period to be taken into consideration began on 28 June 1994, the day when the Convention entered into force with respect to Slovenia, and ended on 16 January 2003, the day the Celje Higher Court’s decision concerning the court fees was served on the applicant (see

Robins v. the United Kingdom

, judgment of 23 September 1997,

Reports of Judgments and Decisions

1997

‑

V, § 28;

Beer v. Austria

, no. 30428/96, § 13, 6

February 2001). It follows that, within the Court’s jurisdiction

ratione temporis

, the proceedings in the applicant’s case lasted more than eight years and six months and seven instances were involved.

However, in order to assess the reasonableness of the length of time in question, the Court will have regard to the stage reached in the proceedings on 28 June 1994 (see, among other authorities,

Humen v. Poland

[GC], no.

26614/95, § 59, 15 October 1999).

22.

The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities,

Frydlender v. France

[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).

23.

The Court notes that in the relevant period, seven court’s decisions were given. However, the Court cannot disregard the fact that the overall length exceeded eight years only within the Court’s jurisdiction

ratione temporis

, which is mainly due to the re-examination of the case. Moreover, while acknowledging that on most instances the case was dealt with swiftly, the Court nevertheless observes that after the case had been for the first time remitted to the first-instance court, it took the latter almost three years to deliver a judgment while only one hearing was held, which in itself presents a substantial delay in the proceedings.

24.

Having examined all the material submitted to it, and having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable-time” requirement.

There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.

2.

Article 13

25.

The Court reiterates that Article 13 guarantees an effective remedy before a national authority for an alleged breach of the requirement under Article 6 § 1 to hear a case within a reasonable time (see

Kudła v. Poland

[GC], no. 30210/96, § 156, ECHR 2000-XI). It notes that the objections and arguments put forward by the Government have been rejected in earlier cases (see

Lukenda

, cited above) and sees no reason to reach a different conclusion in the present case.

26.

Accordingly, the Court considers that in the present case there has been a violation of Article 13 on account of the lack of a remedy under domestic law whereby the applicant could have obtained a ruling upholding his right to have his case heard within a reasonable time, as set forth in Article 6 § 1.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

27.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

28.

The applicant claimed 20,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage.

29.

The Government contested the claim.

30.

The Court considers that the applicant must have sustained non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards him EUR 1,000 under that head.

B.

Costs and expenses

31.

The applicant also claimed approximately EUR 1,900 for the costs and expenses incurred before the Court.

32.

The Government argued that the claim was too high.

33.

According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to reimbursement of his costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. The Court also notes that the applicant’s lawyers, who also represented the applicant in

Lukenda

(cited above), lodged nearly 400

applications which, apart from the facts, are essentially the same as this one. Accordingly, in the present case, regard being had to the information in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award the applicant the sum of EUR 1,000 for the proceedings before the Court.

C.

Default interest

34.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the application admissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

that there has been a violation of Article 13 of the Convention;

4.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article

44

§

2 of the Convention, EUR 1,000 (one thousand euros) in respect of non-pecuniary damage and EUR 1,000 (one thousand euros) in respect of costs and expenses, plus any tax that may be chargeable;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

5.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 6 April 2006, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Vincent

Berger

John

Hedigan

Registrar

President