DUCA v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIUNEA A PATRA

DECIZIE PARȚIALĂ

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA

Cererii nr. 1579/02

depusă de Eugenia DUCA

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a Patra), întrunită la 14

februarie 2006 și 11 aprilie 2006, în cadrul unei camere compuse din:

Sir

Nicolas

Bratza

,

Președinte

,

Dl

J.

Casadevall

,

Dl

G.

Bonello

,

Dl

M.

Pellonpää

,

Dl

K.

Traja

,

Dl

S.

Pavlovschi

,

Dl

J.

Šikuta,

judecători

,

și dl

M.

O’Boyle

,

Grefier al Secțiunii

,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 14 ianuarie 2002,

Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și observațiile prezentate în răspuns de către reclamant,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

Reclamantul, dna Eugenia Duca, este un cetățean al Republicii Moldova născut în anul 1953 și care locuiește în Chișinău. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl V. Nagacevschi și dl V. Constantinov, care au acționat în numele organizației non-guvernamentale „Juriștii pentru drepturile omului” cu sediul în Chișinău. Guvernul a fost reprezentat de către Agentul său, dl

V.

Pârlog.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate în felul următor.

1.

Contextul cauzei

În perioada la care se referă cererea, dna Duca era directorul unei întreprinderi private. În anul 1998, doi angajați ai companiei au intentat o acțiune la Judecătoria sectorului Rîșcani, municipiul Chișinău, prin care au solicitat recunoașterea faptului că ei sunt fondatori ai companiei. În anul 2000, Curtea Supremă de Justiție, printr-o decizie irevocabilă, a respins acțiunea lor.

În anul 1999, reclamanții din procesul sus-menționat au depus o plângere penală împotriva reclamantului, învinuindu-l de comiterea sustragerii în proporții deosebit de mari și de fals în acte publice. La 11 august 1999, Inspectoratul de poliție al municipiului Chișinău a pornit urmărirea penală împotriva reclamantului în cazul învinuirii sus-menționate. La 10 iulie 2001, cauza a fost transmisă Judecătoriei sectorului Ciocana, unde, la 1 noiembrie 2002, reclamantul a fost condamnat la cinci ani de închisoare. La 12 decembrie 2002, Tribunalul Chișinău a casat în parte hotărârea primei instanțe. Procesul s-a terminat la 18

februarie 2003 cu adoptarea de către Curtea de Apel a unei decizii irevocabile prin care reclamantul a fost achitat. În cadrul acestui proces, reclamantul s-a aflat de două ori în detenție: prima dată, sub arest preventiv, între 21 decembrie 2001 și 24 aprilie 2002 și a doua oară, după ce a fost condamnat, între 1

noiembrie 2002 și 12 decembrie 2002.

2.

Condițiile de detenție a reclamantului în Izolatorul de Detenție Provizorie al Ministerului Afacerilor Interne

Reclamantul s-a plâns de condițiile de detenție ce se referă la două perioade de detenție în Izolatorul de Detenție Provizorie al

Ministerului Afacerilor Interne, și anume între 21 decembrie 2001 și 27

februarie 2002, și între 1 noiembrie 2002 și 12 decembrie 2002.

(a)

Declarațiile reclamantului

Reclamantul a declarat că celula sa era suprapopulată. De obicei, paisprezece persoane erau deținute în ea. Celula era umedă și în ea nu pătrundea aer proaspăt. Din cauza umidității, hainele deținuților erau umede. În locul de detenție exista un sistem de ventilare; însă, pentru a economisi bani, acesta funcționa doar două ore pe zi. Fereastra era acoperită cu jaluzele metalice, care împiedicau pătrunderea luminii naturale. Lumina artificială era permanent aprinsă.

În loc de veceu, era o găleată care nu era separată de restul celulei. Deținuții agățau o cuvertură; însă gardienii obișnuiau să o scoată pentru a-i umili. În locul paturilor, erau laițe de lemn, fără saltele, perne, cuverturi sau lenjerie de pat. Deținuților li se refuza dreptul de a face exerciții în aer liber. Nu exista nicio modalitate de menținere a igienei în celulă din cauza că apa era livrată doar cinci-zece minute pe zi. Celula era infestată cu paraziți.

Hrana servită deținuților era necomestibilă; statul cheltuia 3.5 lei moldovenești (MDL) (echivalentul a 0.23 euro (EUR) în acea perioadă) pentru hrana zilnică a unui deținut. În special, hrana zilnică includea o cană de apă fierbinte și o felie de pâine dimineața, un terci semi-lichid aproape rece la amiază și o cană de apă fierbinte seara. Potrivit avocaților reclamantului, reclamantul s-a plâns autorităților locului de detenție de condițiile sale de detenție. Ca rezultat, la 22 februarie 2002, el a fost plasat în detenție solitară pentru opt ore. În acea celulă, podeaua era acoperită cu păr uman (deținuții erau tunși acolo), excremente și insecte.

Potrivit reclamantului, închisoarea nu acorda asistența medicală corespunzătoare deținuților. Un asistent medical cu o pregătire medicală elementară era prezent în închisoare doar patru ore pe zi, în cazuri de urgență fiind chemată ambulanța.

(b)

Declarațiile Guvernului

Referindu-se la prima perioadă de detenție, Guvernul a declarat că reclamantul a fost deținut împreună cu alți patru deținuți într-o celulă cu o suprafață de 5.2 m

2

. Din cauza lipsei unui spațiu pentru exerciții în închisoare, deținuții nu beneficiau de plimbări zilnice. Condițiile sanitare, hrana și posibilitățile de recreare erau satisfăcătoare și corespundeau cerințelor legii în vigoare.

Referindu-se la cea de-a doua perioadă de detenție, Guvernul a declarat că reclamantul a fost deținut împreună cu alți trei-patru deținuți în celula nr. 2, care are o suprafață de 12.9 m

2

.

Sistemul de ventilare era într-o stare bună în toate celulele închisorii. Celula avea o fereastră și, prin urmare, avea acces la lumina naturală. În celulă era o chiuvetă cu apă curgătoare. Hrana era satisfăcătoare, deși, din cauza lipsei de bani, deținuților nu li se servea carne și pește. Din acest motiv, ei aveau dreptul să primească hrană de la familiile lor.

În ceea ce privește posibilitățile de recreare, reclamantul putea să joace șah sau domino și să citească reviste și cărți. El avea posibilitate să primească colete de la rude și să aibă întrevederi cu ele, precum și să se plimbe. Lui i s-a permis să se roage și să folosească literatură și obiecte religioase.

În închisoare era personal medical care acorda asistență medicală de bază. În cazuri de urgență, era chemată ambulanța. Ambulanța a fost chemată pentru reclamant o singură dată.

Potrivit Guvernului, în vara anului 2002, el a alocat MDL

108,500 (aproximativ EUR 8,000 în septembrie 2002) pentru îmbunătățirea condițiilor de detenție în închisoare, inclusiv pentru construirea pereților care să separe veceurile de restul fiecărei celule.

3.

Pretinsa ingerință în corespondența reclamantului

Reclamantul s-a plâns că, în perioada primei sale detenții, autoritățile închisorii au cenzurat constant corespondența lui cu avocații săi.

4.

Procedurile interne ale reclamantului împotriva Guvernului

În urma achitării sale la 18 februarie 2003, reclamantul a intentat o acțiune civilă împotriva Guvernului în conformitate cu Legea nr. 1545 (a se vedea „Dreptul intern pertinent”), solicitând despăgubiri în mărime de EUR 461,800 pentru acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești.

În cererea sa de chemare în judecată, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru o încercare ilicită de a-l interoga în calitate de martor, punerea sa sub învinuire de patru ori, o pătrundere ilegală în apartamentul său și percheziția acestuia, aplicarea ilegală a obligației de nepărăsire a orașului timp de 778 de zile, detenție ilegală în spital timp de patru zile și detenție ilegală în două izolatoare de detenție provizorie timp de 169

de zile. El nu a solicitat despăgubiri pentru condițiile de detenție sau pentru ingerință în dreptul său la corespondență în timpul detenției.

La 1 septembrie 2004, Judecătoria Rîșcani a decis în favoarea reclamantului și a declarat

inter alia

că:

„La 11 august 1999, împotriva reclamantului a fost pornită urmărirea penală....

...

[descrierea procedurilor]

...

La 18 februarie 2003, Curtea de Apel l-a achitat pe reclamant pe motivul că nu a fost comisă nici o infracțiune. Astfel, reclamantul a fost pus ilegal sub învinuire de patru ori. El s-a aflat sub obligația de a nu părăsi orașul, fiind astfel limitat în libertatea sa de circulație timp de 778 de zile. El a fost deținut ilegal în închisoare timp de 169

de zile și 7 ore, din care 111 zile s-a aflat în Izolatorul de Detenție Provizorie al Ministerului Afacerilor Interne.

Este evident faptul că, în timp ce a fost învinuit ilegal pentru comiterea unei infracțiuni, reclamantul și familia sa au îndurat suferințe psihice.

Mai mult, avocatul reclamantului a declarat că reclamantul a fost deținut în condiții inumane în Izolatorul de Detenție Provizorie al Ministerului Afacerilor Interne, fapt care a fost confirmat în raportul CPT din anul 2001.

Nu există îndoială că aceste circumstanțe au intensificat suferințele sale morale.”

Instanța judecătorească a acordat reclamantului suma totală de MDL 150,000 (echivalentul a EUR 10,289 la acea dată).

Atât reclamantul, cât și Guvernul au contestat această hotărâre cu apel.

Reclamantul a susținut că suma acordată era prea mică și nu acoperea prejudiciul moral real suferit de el. De asemenea, el a declarat că instanța nu i-a acordat despăgubiri pentru pătrunderea ilegală și percheziția apartamentului său, precum și pentru detenție ilegală într-un spital timp de patru zile. Reclamantul nu a menționat condițiile de detenție și pretinsa ingerință în corespondența sa în timpul detenției sale.

Guvernul a susținut că reclamantul nu a prezentat probe în sprijinul declarațiilor sale precum că el a îndurat suferințe morale. El a fost deținut o perioadă relativ scurtă și a fost achitat în baza unor probe noi pe care el le-a prezentat. Mai mult, despăgubirea ar fi trebuit să fie plătită din banii acumulați din impozite.

La 12 octombrie 2004, Curtea de Apel Chișinău a respins cererile de apel, constatând că reclamantul a fost pus de patru ori ilegal sub învinuire, că libertatea sa de circulație a fost limitată timp de 778 de zile și că el a fost deținut ilegal în închisoare timp de 169 de zile. Curtea de Apel a constatat că prima instanță a aplicat corect prevederile articolului 1 al Legii nr. 1545. Ea nu a menționat nimic despre condițiile de detenție sau pretinsa ingerință în corespondența reclamantului în timpul detenției.

Guvernul a depus recurs la Curtea Supremă de Justiție. El a susținut

inter alia

că suma acordată reclamantului a fost exagerată, din cauza că contribuabilii erau cei ce trebuiau să o plătească, și nu persoanele direct responsabile de cauzarea suferinței reclamantului.

La 1 decembrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a declarat inadmisibilă cererea de recurs a Guvernului, constatând că prima și a doua instanță au aplicat corect prevederile Legii nr. 1545. Ea a reiterat că dna Duca a fost urmărită penal ilegal și că acest fapt a fost demonstrat prin decizia de achitare pronunțată de Curtea de Apel la 18 februarie 2003.

B. Dreptul intern relevant

Prevederile relevante ale Constituției Republicii Moldova sunt următoarele:

Articolul

30

„1. Statul asigură secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare.”

Prevederile relevante ale Codului de executare a sancțiunilor de drept penal, în vigoare la acea dată, erau următoarele:

Articolul 73 § 2

„Corespondența condamnaților, expediată sau primită ... este supusă controlului sau cenzurii.”

Prevederile relevante ale Codului de executare a sancțiunilor de drept penal, cu modificările din 7 noiembrie 2002, sunt următoarele:

Articolul 73 § 2

„Corespondența condamnaților ... este supusă controlului sau cenzurii, cu excepția corespondenței cu ... avocații lor și cu organele naționale și internaționale ... care asigură protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, și urmează să fie expediată sau transmisă destinatarului în decurs de 24 de ore de la depunere sau primire.”

Prevederile relevante ale Legii nr. 1545

„privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești”, sunt următoarele:

Articolul 1

„(1) În conformitate cu prevederile prezentei legi, este reparabil prejudiciul moral și material, denumit în continuare prejudiciu, cauzat persoanei fizice sau juridice în urma:

a) reținerii ilegale, aplicării ilegale a măsurii represive de ținere sub arest, tragerii ilegale la răspundere penală, condamnării ilegale;

b) efectuării ilegale, în cazul anchetării ori judecării cauzei penale, a percheziției, ridicării, punerii ilegale sub sechestru a averii, eliberării ilegale din lucru (funcție), precum și a altor acțiuni de procedură care limitează drepturile persoanelor fizice sau

juridice;

c) supunerii ilegale la arest administrativ ori la muncă corecțională, confiscării ilegale a averii, aplicării ilegale a amenzii;

d) efectuării măsurilor operative de investigații cu încălcarea prevederilor legislației;

e) ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a banilor, ștampilelor, precum și blocării conturilor bancare.

(2) Prejudiciul cauzat se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcții de răspundere din organele de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii și din instanțele judecătorești.”

Articolul 4

„Dreptul

la

repararea prejudiciului, în mărimea

și

modul stabilite de prezenta lege, apare în cazul:

a) pronunțării sentinței

de achitare;

b) clasării dosarului penal, dată fiind absența faptului infracțiunii, a elementelor infracțiunii în acțiunile săvîrșite sau a probelor doveditoare că persoana fizică a participat la comiterea unei infracțiuni;

c) adoptării de către instanța judecătorească a hotărîrii cu privire la anularea arestului administrativ sau a muncii corecționale în legătură cu reabilitarea persoanei fizice;

d) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a hotărîrii cu privire la repararea prejudiciului sau a realizării acordului amiabil dintre persoana vătămată și reprezentantul Guvernului Republicii Moldova în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului și în Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Acordul menționat se aprobă de către Guvernul Republicii Moldova;”

PRETENȚII

februarie 2002 și între 1 noiembrie 2002 și 12

decembrie 2002, au constituit tratament inuman și degradant.

2.

Dde asemenea, el s-a plâns, în temeiul articolului 5 § 3 al Convenției, că deciziile privind deținerea sa în arest erau nejustificate și nu s-au bazat pe motive relevante și suficiente.

3.

În continuare, el s-a plâns că judecătorul care a dispus arestarea sa și doi judecători ai Tribunalului Chișinău care au examinat recursurile împotriva încheierii sus-menționate nu erau judecători „împuterniciți prin lege”, în sensul articolului 5 § 3 al Convenției.

4.

El s-a plâns că, contrar dreptului său prevăzut de articolul 6 § 2 al Convenției de a fi prezumat nevinovat până vinovăția sa va fi legal stabilită, Judecătoria sectorului Ciocana din municipiul Chișinău, în încheierea sa din 21 decembrie 2001, a declarat că el încerca să se eschiveze de la condamnare pentru infracțiunile de care era învinuit, declarație, care, potrivit lui, putea fi interpretată ca stabilire a vinovăției penale.

5.

În ultimul rând, el s-a plâns, în temeiul articolului 8 al Convenției, de ingerința autorităților închisorii în dreptul său la respectarea corespondenței sale cu avocații săi.

ÎN DREPT

A.

Pretențiile reclamantului în temeiul articolului 5 și articolului 6 al Convenției

În cererea sa inițială, reclamantul a formulat pretenții în temeiul articolelor 5 § 3 și 6 § 2 ale Convenției; totuși, în observațiile sale din 5 iunie 2005 el a informat Curtea că nu mai dorea să mențină aceste pretenții. Prin urmare, Curtea nu le va examina.

B.

Obiecția Guvernului cu privire la neepuizarea căilor de recurs interne

În observațiile sale din septembrie 2002, Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne. În special, el nu s-a adresat instanțelor judecătorești naționale cu privire la condițiile sale de detenție. De asemenea, el a putut să se plângă administrației închisorii.

Reclamantul a declarat că Guvernul nu a indicat prevederea legală pe care el ar fi putut să se bazeze sau instanța judecătorească competentă la care el s-ar fi putut adresa. De asemenea, Guvernul nu a prezentat exemple de cauze similare care ar fi fost soluționate de către instanțele judecătorești naționale.

Curtea notează că obiecția Guvernului cu privire la neepuizarea căilor de recurs interne invocată în prezenta cauză nu diferă de cea invocată în cauza

Ostrovar v.

Moldova

(dec.), nr.

35207/03, din 22 martie 2005. Deoarece în ultima cauză Curtea a decis că remediile propuse de către Guvern erau inefective, pe motivul că nu puteau asigura redresarea și repararea prejudiciului, obiecția Guvernului în prezenta cauză urmează a fi, de asemenea, respinsă.

C.

Obiecția Guvernului cu privire la calitatea de victimă a reclamantului

În observațiile sale din mai 2005, Guvernul a declarat că reclamantul și-a pierdut calitatea de victimă pe motiv că, prin decizia irevocabilă a Curții Supreme de Justiție din 1 decembrie 2004, el a fost despăgubit pentru pretinsele încălcări ale drepturilor sale prevăzute în articolele 3, 5 și 8 ale Convenției.

Reclamantul a declarat că el putea să solicite despăgubiri doar după achitarea sa, și că acest drept se referea doar la unele din pretențiile sale formulate în temeiul articolului 5 al Convenției, dar nu și la cele formulate în temeiul articolelor 3 și 8 ale Convenției. În lumina celor de mai sus, reclamantul și-a exprimat dorința să-și retragă pretențiile formulate în temeiul articolului 5, deoarece acestea au fost remediate la nivel național. De asemenea, el și-a exprimat dorința să-și retragă pretenția formulată în temeiul articolului 6 § 2 al Convenției.

Curtea reamintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-l lipsi de statutul său de „victimă”, decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, expres sau în substanță, violarea și au oferit o redresare pentru violarea Convenției (a se vedea

Amuur v. France

, hotărâre din 25 iunie 1996,

Reports of Judgments and Decisions

1996-III, p. 846, § 36;

Dalban v. România

, hotărâre din 28 septembrie 1999,

Reports

1999-VI, § 44).

Curtea notează că instanțele judecătorești naționale au aplicat prevederile Legii nr.

1545, în conformitate cu care, în termeni generali, orice persoană achitată de o infracțiune, sau în privința căreia a fost încetată urmărirea penală, poate solicita compensații pentru urmărirea penală eronată. Legea nr. 1545 stabilește un standard care este mai înalt decât cel cerut de Convenție. În baza prevederilor sale, este posibil de solicitat repararea prejudiciului chiar în absența unei violări a articolului 5 sau a încălcării oricărui alt drept garantat de Convenție. Dreptul la compensare apare prin simplul fapt că în cadrul procedurilor penale eronate în privința persoanei este comisă una din acțiunile enumerate în articolul 1 al Legii.

Articolul 1 al Legii conține o listă exhaustivă de acțiuni ale organelor de urmărire penală la comiterea cărora apare dreptul la compensare. Detenția în condiții inumane ori degradante, sau ingerința în dreptul la respectarea corespondenței nu sunt menționate expres în acea listă, deși alineatul 1 al articolului 1 acordă un drept la „repararea prejudiciului moral și material cauzat în urma”

inter alia

detenției ilegale – o formulare care pare să fie suficient de largă pentru a include prejudiciul cauzat de condiții de detenție inumane. Totuși, Curtea nu găsește necesar să se pronunțe asupra acestei chestiuni din legislația națională, deoarece, în circumstanțele prezentei cauze, prima instanță, în hotărârea sa din 1 septembrie 2004, s-a referit în mod expres la condițiile de detenție în care a fost deținut reclamantul și, la stabilirea mărimii prejudiciului cauzat, a luat în considerație faptul că aceste condiții au intensificat suferința sa morală. Mai mult, suma acordată poate fi considerată suficientă pentru a acoperi atât detenția ilegală, cât și condițiile inumane de detenție. În astfel de circumstanțe, Curtea acceptă faptul că în prezenta cauză reclamantul a primit compensații cu privire la pretenția sa formulată în temeiul articolului 3 al Convenției. Prin urmare, reclamantul nu mai poate pretinde că este „victimă” a unei violări a articolului 3.

Aceasta nu este însă cazul în privința pretenției reclamantului formulată în temeiul articolului 8 al Convenției, în privința căreia ea continuă să fie „victimă”.

D.

Pretinsa violare a articolului 8 al Convenției

Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 8 al Convenției, că a existat o ingerință a autorităților închisorii, în prima perioadă de detenție, în dreptul său la respectarea corespondenței cu avocații săi, datorită calității legii.

Articolul 8 al

Convenției prevede următoarele:

„1.

Orice persoană are dreptul la respectarea ... corespondenței sale.

Guvernul nu a contestat faptele pretinse de reclamant și a declarat că măsurile aplicate de către autorități față de corespondența reclamantului erau în conformitate cu reglementările naționale aplicabile. El a susținut că ingerința pretinsă a fost „prevăzută de lege” și proporțională cu natura abaterii pentru care reclamantul a fost condamnat. De asemenea, el a declarat că controlul corespondenței persoanelor deținute nu era în sine incompatibil cu Convenția. Printr-o scrisoare din 24 noiembrie 2002, Guvernul a informat Curtea că, la 7

noiembrie 2002, Parlamentul Republicii Moldova a modificat Codul de executare a sancțiunilor de drept penal în scopul unei mai mari armonizări a acestuia cu cerințele articolului 8 al Convenției.

În răspuns, reclamantul a declarat că, deși cenzurarea era efectuată în conformitate cu legislația națională, acea legislație nu specifica cu claritate și precizie limitele discreției acordate autorităților publice.

În lumina declarațiilor părților, Curtea consideră că această pretenție ridică chestiuni importante de fapt și de drept prin prisma Convenției, determinarea cărora depinde de examinarea fondului. Prin urmare, Curtea conchide că această pretenție nu este vădit nefondată, în sensul articolului

35 § 3 al Convenției. Niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei, pretenția reclamantului cu privire la dreptul său la corespondență cu avocații săi.

Declară

inadmisibil restul cererii.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Grefier

Președinte