ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5150/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Obiectul cererii în cauză îl constituie încuviințarea executării silite a titlului executoriu, respectiv sentința civilă nr. 390 din 18 martie 2001 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, pe temeiul art. 373 1 C. proc. civ. Cererea introdusă de Biroul Executorului Judecătoresc G.B. a fost a fost respinsă prin încheierea nr. 2757 din 2 septembrie 2004 a Judecătoriei Rm. Vâlcea, iar apelul creditorului N.G.G. a fost admis prin decizia civilă nr. 11/CC-A din 29 noiembrie 2004 a Curții de Apel Pitești, secția civilă. Încheierea primei instanțe s-a dat în camera de consiliu, fără citarea părților, pe considerentul că hotărârea ce s-a cerut a fi pusă în executare nu este investită cu formulă executorie prevăzută de art. 269 C. proc.

civ. Împotriva deciziei civile nr. 11/CC-A din 29 noiembrie 2004 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, a declarat recurs SC T. SA Rm. Vâlcea, susținând în esență că N.G.N. a depus tardiv contestația și că nu datorează nimic reclamantului. Potrivit art. 339 alin. (3) C. proc. civ., „Apelul împotriva încheierii date de președintele judecătoriei se judecă de tribunal ...”, iar dispoziția art. 373 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „instanța de executare este judecătoria ...”, care „încuviințează executarea silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților” [art. 373 1 alin. (2)]. Norma imperativă relativă la compunerea instanței de executare, de judecător unic, este prevăzută în art. 56 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, în vigoare la data judecării în primă instanță și în apel.

Textul art. 56 alin. (1) pct. 1 lit. a) din aceeași lege atribuie și judecătorului stagiar competența soluționării cererii de încuviințare a executării silite și a celei de investire cu formulă executorie. Ambele proceduri intermediare, între faza judiciară a procesului civil și faza executării silite, sunt necontencioase și caracterizate printr-o examinare sumară a titlului, nu printr-o judecată, limitându-se la un control formal de legalitate al acestuia. Așadar, soluționarea cererii de către un judecător (chiar și stagiar) nu poate să atribuie competența judecării apelului curții de apel, iar când cererea se soluționează de președintele instanței apelul să rămână de competența tribunalului [art. 339 alin. (3) teza I C. proc.

civ.]. O asemenea divizare a competenței judecării apelului în aceeași cerere nu poate fi primită, fiind în contradicție cu principiul unicității căilor de atac, astfel că formularea din art. 339 alin. (3) C. proc. civ., „apelul împotriva încheierii date de președintele judecătoriei” trebuie interpretată nu exclusivist literal, ci, în primul rând, sistematic și teleologic. În consecință, apelul a fost judecat de o instanță necompetentă, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, ceea ce atrage casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, conform art. 312 5 C. proc. civ. pentru judecarea apelului contra încheierii nr. 2757 din 2 septembrie 2004 a Judecătoriei Rm. Vâlcea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de SC T. SA Rm. Vâlcea împotriva deciziei civile nr. 11/CC-A din 29 noiembrie 2004 a Curții de Apel Pitești, secția civilă. Casează sentința atacată și trimite cauza pentru soluționarea apelului Tribunalului Vâlcea. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2005.