ÎCCJ, Decizia nr. 130/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La data de 14 martie 2000, D.M.

s-a adresat, cu plângere prealabilă, Judecătoriei sectorului 4 București,

susținând că, în jurul datei de 12 ianuarie 2004, tatăl acesteia, D.S., i-ar fi

sustras suma de 3.714 dolari SUA.

În concluzie, partea

vătămată a cerut condamnarea făptuitorului D.S., pentru săvârșirea infracțiunii

de furt prevăzută de art. 210 C. pen. și obligarea acestuia la restituirea

sumei sustrase.

Prin cereri succesive, D.M.

a recuzat pe toți judecătorii de la Judecătoria sectorului 4 și de la instanțele ierarhic superioare sesizate cu judecarea acestor cereri, iar apoi a

formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor secției penale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție și, în continuare, a judecătorilor altor secții

ale instanței supreme, în măsura în care li s-a repartizat, spre soluționare,

cererea de recuzare a judecătorilor uneia dintre secții.

În acest context, la data de

15 decembrie 2004, D.M. a formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor secției

civile și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în dosarul nr. 12803/2004.

Fiind învestită cu

soluționarea, secția comercială, prin încheierea nr. 5694 din 16 decembrie

2004, a respins cererea prin care D.M. a recuzat pe toți judecătorii secției

civile și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în dosarul nr. 12803/2004.

S-a motivat că, examinându-se

cererea de recuzare, în raport cu dispozițiile legale aplicabile, s-a constatat

că temeiurile invocate nu se regăsesc între cazurile de incompatibilitate care

să justifice recuzarea judecătorilor vizați de petiționară.

Împotriva acestei încheieri,

petiționara D.M. a declarat recurs.

Recursul nu este admisibil.

În adevăr, prin alin. (7) al

art. 52 C. proc. pen., abrogat prin O.U.G. nr. 55/2004 (M. Of. nr. 592/1.07.2004),

se prevedea că „încheierea prin care s-a respins recuzarea, poate fi atacată

numai cu recurs, în termen de 48 de ore din momentul pronunțării”.

În urma abrogării

alineatului menționat, față de reglementarea existentă în alin. (6) al aceluiași

articol, potrivit căreia „încheierea prin care s-a admis sau respins abținerea,

ca și aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de

atac”, se impune a se considera că încheierea prin care s-a respins recuzarea,

la care nu se mai face referire în cadrul acelui text de lege, este supusă

reglementării cu caracter general de la art. 385

1

alin. (2) C. proc.

pen.

Or, în conformitate cu

prevederile acestui din urmă text de lege, „încheierile pot fi atacate cu

recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor

când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”.

Așa fiind și cum prin nici o

dispoziție a legii nu se prevede că încheierea prin care a fost respinsă

cererea de recuzare, ar putea fi atacată separat cu recurs, urmează ca recursul

declarat în cauză de petiționara D.M. să fie respins, ca inadmisibil, cu

obligarea acesteia să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de petiționara D.M. împotriva încheierii nr. 5694 din 16

decembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, în dosarul nr. 11228/2004.

Obligă pe petiționară să

plătească statului, suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 mai 2005.