ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3418/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rechizitoriul nr. 3/P/2002 din 25 septembrie 2002, P.N.A. a dispus trimiterea în judecată a inculpaților: - inspector principal C.V., pentru săvârșirea în concurs a infracțiunilor prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen.; - inspector P.R.F., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26, raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și - inspector M.N.C., pentru săvârșirea în concurs a infracțiunilor prevăzute de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen. și de art. 243 alin. (1) C. pen.

S-a reținut că în perioada 11 iulie 2002 - 22 iulie 2002, în calitate de ofițer de poliție cu atribuții de cercetare penală, inculpatul C.V. a pretins cetățeanului chinez C.J., inițial direct, iar ulterior prin intermediul inculpatului P.R.F., suma de 2.000 dolari S.U.A. ori alte sume pentru restituirea actelor fiecărei societăți comerciale ale căror acte fuseseră ridicate de către Poliția sectorului 2 București. La data de 22 iulie 2002, cu concursul inculpatului M.N.C., care a înlăturat un sigiliu legal aplicat și a sustras actele financiare-contabile ale SC R.C. SRL, același inculpat a înmânat actele sustrase cetățeanului chinez menționat anterior, prin intermediul inculpatului P.R.F., contra sumei de 2.000 dolari S.U.A.

Curtea de Apel București, secția I penală, prin sentința penală nr. 11 din 18 martie 2003, a dispus: - achitarea inculpatului C.V., în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru infracțiunile prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000 și de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen.; - schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 26, raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen., cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpatul P.R.F. la 2 ani închisoare. În baza art. 81 – art. 82 C. pen., a suspendat condiționat executarea pedepsei, stabilind un termen de încercare de 4 ani.

A constatat că suma de 2.000 dolari S.U.A. a fost restituită cetățeanului chinez R.R. - achitarea inculpatului M.N.C., în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru infracțiunile prevăzute de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen. și de art. 243 alin. (1) C. pen. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că actele și lucrările dosarului relevă că organul de urmărire penală, deși a depus eforturi pentru aflarea adevărului, nu a dovedit cu certitudine vinovăția inculpaților C.V. și M.N.C. Astfel, denunțătorul C.J. a susținut că l-a cunoscut pe inculpatul C.V. în biroul acestuia, atunci când s-a prezentat la organul de poliție pentru a se informa asupra cauzei ridicării documentelor financiar-contabile ale firmei și cu privire la procedura ce ar trebui să o urmeze pentru ca acestea să-i fie restituite, ocazie cu care, în prezența celorlalți doi colegi mai învârstă, inculpatul i-a solicitat suma de 2.000 dolari S.U.A.

Însă, aceste declarații nu sunt confirmate de martorii M.T. și S.C., colegii de birou ai inculpatului menționat. Totodată, din declarațiile denunțătorului mai rezultă că acesta a luat legătura cu inculpatul P.R.F., pe care îl cunoștea anterior și pe care l-a rugat să negocieze cu inculpatul C.V. reducerea sumei cerute pentru restituirea actelor societății. Declarațiile succesive ale acestuia sunt însă contradictorii și nu se coroborează cu alte probe administrate în cauză. Pe de altă parte, cu referire la infracțiunea prevăzută de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen., din declarația martorului G.R. și din planșele foto efectuate cu ocazia întocmirii procesului-verbal din 25 iulie 2002, rezultă că sacul care conținea documentele firmei menționate era plin, legat și sigilat, așa încât în acesta nu ar mai fi încăput alte documente.

Pe de altă parte, cu referire la infracțiunea prevăzută de art. 243 C. pen., s-a constatat că în timp sacii s-au deteriorat, din cauza condițiilor insalubre de depozitare, motiv pentru care unii dintre aceștia au fost înlocuiți și resigilați, ca atare nu se poate reține săvârșirea faptei de către inculpatul M.N.C. Împotriva hotărârii primei instanțe, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute în art. 385 9 pct. 17 și 19 C. proc. pen. Procurorul a susținut că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală sub următoarele aspecte: 1. Greșita achitare a inculpatului C.V., pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; 2. Greșita schimbare a încadrării juridice, cu referire la infracțiunea săvârșită de inculpatul P.R.F.; 3. Greșita achitare a inculpaților C.V.

și M.N.C., pentru infracțiunile prevăzute de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen. și de art. 243 C. pen. În concluzie, procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii criticate și, în rejudecare, condamnarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor pentru care aceștia au fost trimiși în judecată. Anterior examinării recursului, în raport de motivele de casare invocate și din oficiu conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., corespunzător dispozițiilor art. 320 din același cod, cu referire la soluționarea chestiunilor incidente, urmează ca instanța de judecată să se pronunțe asupra excepției de inadmisibilitate a căii de atac exercitate, invocată de inculpați, cu referire la titularul acesteia.

Astfel, potrivit art. 385 2 C. proc. pen., cu trimitere la art. 362 din același cod, procurorul poate declara recurs împotriva hotărârilor determinate de art. 385 1 din cod, atât în latura penală cât și în latura civilă. Potrivit organizării Ministerului Public la data exercitării căii de atac și competențelor atribuite parchetelor din structura acestuia, recursul a fost legal și în termen declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Urmare modificării atribuțiilor P.N.A. prin Legea nr. 161/2003, ulterior datei pronunțării hotărârii atacate, în sensul înființării secției judiciare penale, recursul a fost continuat de acest organ de urmărire penală.

Ca atare, ambele parchete au acționat în limita atribuțiilor prevăzute de lege, primul declarând recurs, iar cel de al doilea continuând recursul, corespunzător atribuțiilor stabilite în acest sens începând cu data de 21 aprilie 2003. Așa fiind, se constată că excepția invocată este neîntemeiată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce preced. Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului legal menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit, exclusiv, ca o activitate de represiune ci ca o activitate desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a comis o infracțiune. Pe de altă parte, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen., „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe”. Ca atare, săvârșirea cu vinovăție a unei fapte prevăzute de legea penală și care prezintă pericol social trebuie stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăție trebuie a fi certă, așa încât să fie tras la răspundere, potrivit vinovăției, doar acea persoană care a comis o infracțiune.

Cu alte cuvinte, în raport de textele legale menționate, prezumția de nevinovăție nu poate fi anulată decât prin certitudinea instanței asupra vinovăției inculpatului, certitudine bazată pe probe neîndoielnice, așa încât, atâta vreme cât nu s-au stabilit cu certitudine temeiurile răspunderii penale, aceasta nu poate avea lor. Solicitând condamnarea inculpatului M.N.C. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 243 alin. (1) C. pen., procurorul a susținut că vinovăția acestuia este certă în raport de procesele-verbale de cercetare la fața locului și din raportul de expertiză criminalistică din care rezultă că sigiliul sacului din care au fost sustrase actele SC R.I. SRL a fost singurul rupt și că urmele papilare aparțin acestui inculpat.

Or, această situație nu este confirmată de probatoriul administrat în cauză, în sensul că și alți saci au fost desigilați sau înlocuiți, pe de o parte pentru că se lucra cu înscrisurile astfel depozitate, în realizarea atribuțiilor de serviciu, iar pe de altă parte, pentru că unii din aceștia s-au depreciat din cauza condițiilor improprii de depozitare. Ca atare, lipsește acel lanț deductiv fără discontinuitate al probelor administrate care să justifice o soluție de condamnare a inculpatului. Urmează a se mai reține că infracțiunea menționată se săvârșește cu intenție, fără drept, asupra unui sigiliu legal aplicat, condiții ce nu sunt întrunite în cauză. Așa fiind, criticile formulate în recurs se constată a fi neîntemeiate sub aspectul examinat, împrejurare în raport de care soluția de achitare a inculpatului menționat pentru infracțiunea prevăzută de art. 243 alin. (1) C. pen., urmează a fi menținută.

Cu privire la celelalte fapte reținute în sarcina inculpaților menționați, în contextul considerentelor de mai sus, cu referire la revenirile, în fața instanței de judecată, asupra unora dintre declarațiile date în cursul urmăririi penale, când inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei imputate, urmează a se reține că, pentru a putea fi luate în considerare, este necesară îndeplinirea a două condiții, pe de o parte modificarea poziției inculpatului să fie determinată de motive temeinice, convingător dovedite și, pe de altă parte, noile declarații să se coroboreze cu celelalte probe administrate în cauză, ceea ce în speță nu se constată. Totodată, corespunzător acestei din urmă cerințe, instanța de judecată este obligată a examina întreg probatoriul administrat și a reține, motivat, doar acele probe care se coroborează între ele și care au aptitudinea de a impune concluzia că exprimă cert adevărul.

Or, având în vedere ansamblul probator administrat în cauză, rezultă că fapta de luare de mită reținută în sarcina inculpatului C.V. este pe deplin dovedită. Vinovăția acestuia este dovedită prin procesul-verbal de consemnare a denunțului oral, precum și declarațiilor denunțătorului C.J., cu privire la discuția purtată cu acest inculpat în vederea recuperării actelor societăților comerciale ridicate de organele de poliție. Din aceleași declarații rezultă și împrejurarea luării legăturii cu inculpatul P.R., în vederea renegocierii sumei cerute pentru restituirea documentelor financiar-contabile. Stabilirea unui preț, discutat de cei trei, rezultă și din redarea convorbirii din 17 iulie 2002, a convorbirilor prin care se pregătea întâlnirea de la restaurantul B. în vederea predării listei cu societățile comerciale care solicitau, în condițiile menționate, restituirea documentelor financiar-contabile, precum și din procesele-verbale de confruntare.

Din aceleași probe, rezultă calitatea de intermediar a inculpatului P.R.F. care a acționat în modul descris, ajutând efectiv la pretinderea și primirea unei sume de bani pentru restituirea actelor societăților comerciale și nu primind banii lăsând a se înțelege că ar avea influență asupra inculpatului C.V., așa încât în mod greșit instanța de fond a schimbat încadrarea juridică a faptei. Pe de altă parte, declarațiile martorilor și analiza comparativă a documentelor găsite asupra denunțătorului cu cele aflate în sacul desigilat, confirmă cert sustragerea documentelor financiar-contabile ridicate cu ocazia verificării a două apartamente aparținând unor cetățeni chinezi și depozitate, după verificare, într-o cameră din sediul organului de poliție.

Ca atare, soluțiile de achitare a inculpaților menționați, pentru infracțiunile de luare de mită, complicitate la luare de mită și sustragere de înscrisuri nu sunt susținute de materialul probator administrat în cauză, hotărârea criticată fiind casabilă sub aspectul cazurilor invocate de procuror. În concluzie, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Curtea va respinge excepția de inadmisibilitate a recursului, va casa hotărârea criticată, cu excepția dispoziției de achitare a inculpatului M.N.C., pentru infracțiunea prevăzută de art. 243 alin. (1) C. pen., pe care o va menține.

Rejudecând cauza, Curtea apreciază că pedepsele principale de 3 ani și 6 luni, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită și de un an și 6 luni, pentru infracțiunea de sustragere de înscrisuri, precum și pedeapsa complementară a interzicerii pe timp de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., cu referire la prima infracțiune, constituie o replică socială adecvată pericolului social concret al faptelor săvârșite de inculpatul C.V., just proporționalizate în raport de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., apte a îndeplini scopul și funcțiile acesteia prevăzute de art. 52 din același cod, sens în care îl va condamna pe acest inculpat, potrivit dispozitivului.

În baza art. 33 lit. a) C. pen., va dispune ca inculpatul menționat să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. Inculpatul P.R.F. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26, raportat la art. 254 alin. (1), cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) și c) și art. 76 C. pen. Instanța apreciază că împrejurările reținute în favoarea acestui inculpat, prin actul de sesizare a instanței, configurează un pericol social concret al infracțiunii mai redus decât cel ilustrat de minimul normei incriminatoare. Ca atare, vor fi reținute în favoarea acestuia circumstanțele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 lit. a) și c) C. pen.

și în baza textului menționat va aplica acestuia, conform dispozitivului, o pedeapsă de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. Va face aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen., cu referire la ambii inculpați. Totodată, în raport de vinovăția cert stabilită de probatoriul administrat și corespunzător dispozițiilor art. 72 C. pen., va aplica inculpatului M.N.C. o pedeapsă de un an și 4 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen. Ținând cont de persoana inculpatului, pedeapsa aplicată și lipsa unei condamnări anterioare, se apreciază că sunt îndeplinite condițiile art. 86 1 C. pen. și, în consecință, dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe termenul de încercare și cu supunerea acestuia măsurilor de supraveghere, conform dispozitivului.

În baza art. 192 alin. (2) și (4) C. proc. pen., inculpații vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția invocată de inculpați privind inadmisibilitatea recursului declarat de parchet. Admite recursul declarat de parchet împotriva sentinței penale nr. 11 din 18 martie 2003 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe inculpații inspector principal C.V., inspector P.R.F. și inspector M.N.C. Casează sentința atacată cu excepția dispoziției de achitare a inculpatului M.N.C., pentru infracțiunea prevăzută de art. 243 alin. (1) C. pen., dispoziție pe care o menține. În baza art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 condamnă pe inculpatul C.V. la 3 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

În baza art. 242 alin. (1) și (3) C. pen., îl condamnă pe același inculpat la un an și 6 luni închisoare. Conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 3 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. Face aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. Constată că inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 2 august 2002 – 18 august 2003 și deduce această perioadă din pedeapsa principală rezultantă. În baza art. 26 C. pen., raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) și c) și art. 76 C. pen., condamnă pe inculpatul P.R.F.

la 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. Face aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. Constată că inculpatul a fost arestat preventiv de la 23 iulie 2002 până la punerea sa efectivă în libertate, potrivit sentinței nr. 175 din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului Militar Teritorial. În baza art. 242 alin. (1) și (3) C. pen., condamnă pe inculpatul M.N.C. la un an și 4 luni închisoare. Conform art. 86 1 C. pen., dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 3 ani și 4 luni conform art. 86 2 C. pen.

Conform art. 86 3 C. pen., pe durata termenului de încercare inculpatul se va supune următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte trimestrial, în prima zi lucrătoare a etapei, la Poliția sector 2 București; b) să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență. Potrivit art. 359 C. proc. pen., atrage atenția inculpatului asupra consecințelor ce decurg din nerespectarea dispozițiilor art. 86 4 C. pen. Obligă pe inculpații C.V. și P.R.F. la câte 10.000.000 lei fiecare, cheltuieli judiciare către stat și pe inculpatul M.N.C.

la 6.000.000 lei, cu același titlu. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 iunie 2004.