ÎCCJ, Decizia nr. 237/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 205 din 18

octombrie 2002 a Tribunalului Buzău, inculpatul A.G.C. a fost condamnat la 10

ani închisoare și interzicerea timp de 4 ani a drepturilor prevăzute în art. 64

lit. a), b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută

de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) și (5), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen.

S-a dispus menținerea măsurii

arestării preventive, deducându-se, din pedeapsă, durata reținerii și a

arestării preventive a inculpatului din 11 noiembrie 2001, precum și cu

începere de la 15 februarie 2002 până la 18 octombrie 2002.

Curtea de Apel Ploiești, prin

decizia penală nr. 225 din 7 mai 2003, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de inculpat și, admițând apelul procurorului, a majorat pedeapsa aplicată la 12

ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani, a drepturilor prevăzute în art. 64

lit. a), b) și c) C. pen.

Inculpatul a declarat recurs,

împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru soluționarea

acestuia, la 1 octombrie 2003, când s-a dispus amânarea judecării cauzei la 29

octombrie 2003.

Judecarea cauzei a fost amânată la

17 decembrie 2003, la 18 februarie 2004, la 31 martie 2004, la 21 aprilie 2004,

la 16 iunie 2004 și, apoi, la 30 iunie 2004, dispunându-se, succesiv,

menținerea arestării preventive a inculpatului.

Inculpatul a declarat recurs,

împotriva soluției de menținere a măsurii arestării preventive, dispusă în

temeiul art. 300

2,

cu referire la art. 160

b

C. proc. pen.,

prin încheierea din 16 iunie 2004.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

b

,

introdus

în C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 și modificat prin O.U.G. nr. 109/2003,

publicată în M. Of. nr. 748 din 26 octombrie 2003, s-a instituit obligația

instanței de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea

și temeinicia arestării preventive, prevăzându-se, în alin. (3) din acest

articol, că atunci când „constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care

justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive”.

Este adevărat că, potrivit alin. (4)

din același articol, „încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160

a

alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător”.

Această dispoziție trebuie corelată,

însă, cu prevederile art. 141 C. proc. pen., prin care este reglementată „calea

de atac, împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății,

privind măsurile preventive”.

Or, în art. 141 alin. (1) C. proc. pen.,

se prevede că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se

dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri

preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive,

poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau inculpat”.

Rezultă, deci, că încheierea la care

se referă dispoziția menționată poate fi atacată separat cu recurs, numai dacă

este dată în primă instanță sau în apel, iar nu și în cazul în care este

pronunțată de o instanță de recurs.

Ca urmare, din moment ce încheierea

vizată a fost pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca instanță de recurs, este evident că recursul declarat de inculpat

trebuie considerat inadmisibil.

De altfel, încheierea instanței de

recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea

posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei

firești, cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în

acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din C. proc. pen.,

din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă

totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac

poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins, cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul A.G.C., împotriva încheierii din 16 iunie 2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

2409/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs, din care

200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați

din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

20 septembrie 2004.