ÎCCJ, Decizia nr. 209/2004
ÎCCJ, Decizia nr. 209/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 238 din 18
februarie 2004, Tribunalul București, secția a I-a penală, a condamnat, între
alții, pe inculpatul P.C., la 10 ani închisoare și interzicerea timp de 3 ani a
drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea
infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
S-a dedus din pedeapsă perioada
arestării preventive, cu începere de la 3 septembrie 2003 până la 18 februarie
2004, menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.
Împotriva sentinței, inculpatul a
declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 278
din 21 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a I-a penală.
Inculpatul a declarat recurs,
împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea
acestuia, la 22 iunie 2004.
Prin încheierea din 11 mai 2004,
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, întemeindu-se pe
dispozițiile art. 300
2
și art. 160
b
C. proc. pen., astfel
cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 109/2003, a menținut arestarea
preventivă a inculpatului.
Inculpatul a declarat recurs,
împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi
considerate motive de casare.
Recursul nu este admisibil.
Prin art. 160
b
,
introdus
în C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 și modificat prin O.U.G. nr. 109/2003,
publicată în M. Of. nr. 748 din 26 octombrie 2003, s-a instituit obligația
instanței de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea
și temeinicia arestării preventive, prevăzându-se în alin. (3) din acest
articol că, atunci când „constată că temeiurile care au determinat arestarea
impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care
justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată,
menținerea arestării preventive”.
Este adevărat că, potrivit alin. (4)
din același articol, „încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160
a
alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător”.
Această dispoziție trebuie corelată,
însă, cu prevederile art. 141 C. proc. pen., prin care este reglementată „calea
de atac, împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății,
privind măsurile preventive”.
Or, în art. 141 alin. (19 C. proc.
pen., se prevede că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se
dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri
preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive,
poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau inculpat”.
Rezultă, deci, că încheierea la care
se referă dispoziția menționată poate fi atacată separat cu recurs, numai dacă
este dată în primă instanță și în apel, iar nu și în cazul în care este
pronunțată de o instanță de recurs.
Ca urmare, din moment ce încheierea
vizată a fost pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, ca instanță de recurs, este evident că recursul declarat de inculpat
trebuie considerat inadmisibil.
De altfel, încheierea instanței de
recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea
posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei
firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în
acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte
interpretări mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din C. proc. pen.,
din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă
totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac
poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecință, constatându-se
inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins, cu
obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul
declarat de inculpatul P.C., împotriva încheierii din 11 mai 2004, pronunțată
de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2563/2004.
Obligă pe inculpat să plătească
statului suma de 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs, din care
200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor
fi avansați din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată, în ședință publică, azi,
7 iunie 2004.