ÎCCJ, Decizia nr. 90/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 486 din 19 mai 2003, Tribunalul București, secția a I-a penală, a condamnat, între alții, pe inculpatul I.R., la 5 ani închisoare și interzicerea timp de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la tâlhărie, prevăzută de art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) și e), cu aplicarea art. 13 C. pen.

S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 6 iunie 2001, până la 19 mai 2003, menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.

Împotriva sentinței, procurorul și inculpatul au declarat apel.

Prin decizia penală nr. 676 din 11 noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a I-a penală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat și, admițând apelul procurorului, a majorat pedeapsa privativă de libertate la 8 ani închisoare.

Inculpatul a declarat recurs, împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea acestuia, la 19 februarie 2004.

Prin încheierea din 9 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 300

2

și art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive a inculpatului.

Inculpatul a declarat recurs, împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

b

, introdus în C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 și modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, publicată în M. Of. nr. 748 din 26 octombrie 2003, s-a instituit obligația instanței de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive, prevăzându-se în alin. (3) din acest articol că, atunci când „constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.

Este adevărat că, potrivit alin. (4) din același articol, „încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160

a

alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător”.

Această dispoziție trebuie corelată, însă, cu prevederile art. 141 C. proc. pen., prin care este reglementată „calea de atac, împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății, privind măsurile preventive”.

Or, în art. 141 alin. (1) C. proc. pen., se prevede că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau inculpat”.

Rezultă, deci, că încheierea la care se referă dispoziția menționată poate fi atacată separat cu recurs, numai dacă este dată în primă instanță și în apel, iar nu și în cazul în care este pronunțată de o instanță de recurs.

Ca urmare, din moment ce încheierea vizată a fost pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, este evident că recursul declarat de inculpat trebuie considerat inadmisibil.

De altfel, încheierea instanței de recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din C. proc. pen., din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins, cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul I.R., împotriva încheierii din 9 ianuarie 2004, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 108/2004.

Obligă pe inculpată să plătească statului suma de 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 10 decembrie 2003.