ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4952/2005

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Obiectul cererii de față îl constituie

cererea formulată de executorul judecătoresc pentru încuviințarea executării

silite a sentinței civile nr. 1871 din 18 mai 1998 a Judecătoriei Mediaș.

Prin încheierea nr. 169 din 24 ianuarie

2003, Judecătoria Mediaș a admis cererea, soluție menținută de Curtea de Apel

Alba Iulia care, prin decizia nr. 164/A din 5 februarie 2004, a respins apelul

debitorului Ș.A.

Încheierea primei instanțe s-a dat în

Camera de consiliu, fără citarea părților, potrivit art. 373

1

alin.

(2) C. proc. civ., procedura în materia încuviințării silite fiind, fără

echivoc, necontencioasă.

Conform art. 721 C. proc. civ.

„Dispozițiile codului de față alcătuiesc procedura de drept comun în materie

civilă…”, iar în Cartea a III-a (art. 331–339 C. proc. civ.) sunt „Dispozițiile

generale privitoare la procedurile necontencioase”, astfel că norma din art. 373

1

C. proc. civ. se interpretează celei din art. 331-339 C. proc. civ.

Potrivit art. 339 alin. (3) C. proc. civ.,

apelul împotriva încheierii dată de președintele judecătoriei se judecă de

tribunal...”, iar dispoziția art. 373 alin. (2) C. proc. civ. prevede că

„instanța de executare este judecătoria…”, care „încuviințează executarea

silită prin încheiere dată în Camera de consiliu, fără citarea părților” [art. 373

1

alin. (2].

Norma imperativă relativă la compunerea

instanței de executare, de judecător unic, este prevăzută în art. 56 din Legea

nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, în vigoare la data judecării în

primă instanță și în apel.

Textul art. 56 alin. (1) pct. 1 lit. a)

din aceeași lege atribuie și judecătorului stagiar competența soluționării

cererii de încuviințare a executării silite și a celei de investire cu formulă

executorie.

Ambele proceduri intermediare, între faza

judiciară a procesului civil și faza executării silite, sunt necontencioase și

caracterizate printr-o examinare sumară a titlului, nu printr-o judecată,

limitându-se la un control formal de legalitate al acestuia.

Așadar, soluționarea cererii de către un

judecător (chiar și stagiar) nu poate să atribuie competența judecării apelului

curții de apel, iar când cererea se soluționează de președintele instanței,

apelul să rămână de competența tribunalului [art. 339 alin. (3) teza I C. proc.

civ.].

O asemenea divizare a competenței

judecării apelului în aceeași cerere nu poate fi primită, fiind în contradicție

cu principiul unicității căilor de atac, astfel că formularea din art. 339

alin. (3) C. proc. civ. „apelul împotriva încheierii date de președintele

judecătoriei” trebuie interpretată nu exclusivist literal, ci, în primul rând, sistematic

și teleologic.

În consecință, apelul a fost judecat de o

instanță necompetentă, Curtea de Apel Alba Iulia, ceea ce atrage casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei, conform art. 312

6

C. proc.

civ., Tribunalului Sibiu, pentru judecarea apelului contra încheierii nr. 169

din 24 ianuarie 2003 a Judecătoriei Mediaș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de debitorul Ș.A.

împotriva deciziei civile nr. 164/A din 5 februarie 2004 a Curții de Apel Alba

Iulia pe care o casează și trimite cauza la Tribunalul Sibiu pentru

soluționarea cauzei.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7

iunie 2005.