Digitel D.O.O. împotriva Sloveniei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 70660/01) îndreptată împotriva Republicii Slovenia și cu care o societate de drept sloven, Digitel d.o.o. („reclamanta”), a sesizat Curtea la 18 decembrie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamanta este reprezentată de cabinetul de avocați Stanbrook and Hooper, situat la Bruxelles, și de domnul B. Kukec, avocat sloven la Vrhnika. Guvernul sloven („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, domnul L. Bembič, Procuror general al Statului.

Invocând articolul 6 § 1 din Convenție, reclamanta susținea că procedura internă la care era parte avusese o durată excesivă. Pe terenul articolului 13, ea denunța, de asemenea, absența unui recurs intern efectiv care să-i fi permis să se plângă de durata nerezonabilă a acestei proceduri.

La 30 mai 2002, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice Guvernului capetele de cerere referitoare la durata procedurii începute la 4 decembrie 1997 și la absența unui recurs în această privință. Prevalându-se de dispozițiile articolului 29 § 3, ea a decis ca admisibilitatea și temeinicia cererii să fie examinate în același timp. ÎN FAPT

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Contextul cauzei

Societatea Digitel d.o.o. (družba z omejeno odgovornostjo - societate cu răspundere limitată), care își are sediul la Ljubljana, a fost înființată la 19 mai 1994, pentru a furniza, în calitate de operator, prestații de servicii de telefonie mobilă GSM.

În 1995, Ministerul Transporturilor și Comunicațiilor (Ministrstvo za promet in zveze – „ministerul”) și Direcția Telecomunicațiilor (Uprava za telekomunikacije – „direcția”) au respins cererile sale de autorizare pentru telefonia mobilă GSM, motivând că acest serviciu nu va putea fi pus în funcțiune decât după adoptarea noii legi privind telecomunicațiile.

Cu toate acestea, la 11 ianuarie 1996, ministerul a decis că o altă societate, Mobitel, controlată integral de Telekom, întreprindere publică slovenă, era operator al telefoniei mobile GSM pentru Slovenia.

La 13 mai 1997, Digitel a prezentat o plângere constituțională (ustavna pritožba) pentru a ataca deciziile administrative; ea a contestat, de asemenea, constituționalitatea legii privind sistemele de comunicații în vigoare la acea epocă.

La 30 iunie 1997, după adoptarea noii legi privind telecomunicațiile, Digitel a formulat, de asemenea, o inițiativă constituțională (ustavna pobuda) pentru a contesta constituționalitatea anumitor dispoziții ale noii legi și pentru a solicita suspendarea aplicării lor.

Printr-o decizie parțială, la 10 iulie 1997, Curtea Constituțională a conexat cele două căi de atac și a decis că reclamanta nu mai avea interes juridic să conteste vechea lege; ea a respins această parte a căilor de atac. Cu toate acestea, în opinia Curții Constituționale, vechea lege nu reglementa deloc domeniul prestațiilor de servicii de telefonie mobilă și cu atât mai puțin nu acorda un monopol în acest domeniu Telekomului, ca succesor juridic al societății socialiste.

Prin urmare, reclamanta avea un interes juridic în a contesta anumite dispoziții tranzitorii ale noii legi privind telecomunicațiile, care permiteau prelungirea situației neconstituționale descrise mai sus. Într-o situație de vid juridic, prestațiile de servicii de telefonie mobilă GSM ar fi trebuit să fie deschise oricărei părți interesate, aflate în posesia autorizațiilor corespunzătoare. Nu ar fi trebuit făcută nicio diferență între Mobitel și celelalte părți interesate.

Astfel, dispozițiile legii privind telecomunicațiile care prelungeau situația neconstituțională încălcau articolul 74 (libertatea de a întreprinde și interzicerea concurenței neloiale) din Constituție. În plus, în raport cu Digitel și celelalte persoane interesate, exista, de asemenea, o încălcare a articolului 14 (interzicerea discriminării) din Constituție. Curtea Constituțională a modificat dispozițiile atacate și a decis că orice parte interesată putea, în perioada tranzitorie, să formuleze o cerere.

De altfel, la 8 august 1997, Guvernul a adoptat un decret privind concesiunile pentru utilizarea telefoniei mobile.

Ca urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, reclamanta și-a reiterat cererea de autorizare, pe care Direcția Telecomunicațiilor a respins-o la 20 august 1997. Contestația sa a fost ulterior respinsă la 22 decembrie 1997 de către minister. Reclamanta nu a inițiat un contencios administrativ.

În plus, la 13 februarie 1998, Curtea Constituțională a dispus suspendarea aplicării unei dispoziții din noua lege privind telecomunicațiile și din decretul sus-menționat.

La 19 martie 1998, Curtea Constituțională a respins restul inițiativei constituționale prezentate de reclamantă la 30 iunie 1997. 2. Procedura în daune-interese

La 4 decembrie 1997, reclamanta, prin intermediul avocatului său, a sesizat tribunalul districtual (Okrožno sodišče) din Ljubljana cu o acțiune prin care urmărea condamnarea statului (a ministerului) la plata unor daune-interese în valoare de 820.000.000 de tolari (SIT), majorați cu dobânzi, întemeindu-se, printre altele, pe decizia Curții Constituționale din 10 iulie 1997.

Tribunalul a solicitat reclamantei să plătească taxele de grefă, ceea ce ea a făcut la 20 ianuarie 1998.

La 23 ianuarie 1998, cererea reclamantei a fost transmisă Procurorului general al Statului, iar la 16 martie 1998, acesta a contestat în scris alegațiile reclamantei. Ulterior, avocatul acesteia a prezentat un memoriu suplimentar.

O ședință a fost stabilită pentru 6 noiembrie 1998, dar a fost ulterior amânată.

La 6 noiembrie 1998, reclamanta a prezentat un memoriu suplimentar și a mărit cuantumul indemnizației cerute cu 78.152.030 SIT. Ea a prezentat, de asemenea, noi probe. Aceste documente au fost transmise părții pârâte.

La 23 noiembrie 1998, ministerul a pregătit un răspuns la memoriul reclamantei. Acest răspuns a fost trimis tribunalului, de asemenea, de către Procurorul general al Statului.

La 4 aprilie 2000, tribunalul districtual a ținut o ședință. La propunerea părții reclamante, tribunalul a solicitat părții pârâte să prezinte un tabel al frecvențelor, un document întocmit de autoritățile iugoslave în 1984.

La 12 aprilie 2000, Procurorul general al Statului a prezentat un nou memoriu tribunalului.

În iulie 2000, dosarul a fost transmis altui judecător din cadrul aceluiași tribunal.

La 1 februarie 2001, a avut loc o ședință. Reclamanta a prezentat noi probe și a solicitat părții pârâte să prezinte originalul tabelului de frecvențe.

La 19 martie 2001, tribunalul a solicitat din nou părții pârâte să prezinte tabelul de frecvențe.

O ședință stabilită pentru 10 aprilie 2001 a fost ulterior amânată.

La 11 aprilie 2001, partea pârâtă a prezentat tabelul de frecvențe.

La 13 aprilie 2001, reclamanta a depus un memoriu susținând că documentele prezentate erau false. La 17 aprilie 2001, tribunalul a solicitat Procurorului general al Statului să răspundă la aceste alegații.

La 13 septembrie 2001, reclamanta a prezentat tribunalului documentele justificative referitoare la cererea sa de indemnizare. La 12 februarie 2002, ea a prezentat un memoriu.

La 20 februarie 2002, după o ședință, tribunalul districtual a pronunțat o sentință, respingând cererea reclamantei. Această sentință a fost notificată reclamantei la 26 iunie 2002.

La 5 iulie 2002, reclamanta a declarat apel.

La 25 ianuarie 2005, tribunalul superior i-a respins apelul.

La 25 martie 2005, reclamanta a prezentat un recurs la Curtea Supremă.

De altfel, la 4 aprilie 2005, tribunalul districtual a solicitat reclamantei să achite cheltuielile de procedură aferente acestui recurs. La 19 aprilie 2005, reclamanta a solicitat o suspendare a plății cheltuielilor, ceea ce a fost refuzat de tribunalul districtual la 30 mai 2005.

Procedura este până în prezent încă pe rol. 3. Alte proceduri

De altfel, mai multe alte plângeri constituționale și căi de atac administrative au fost formulate de reclamantă pentru a-și valorifica drepturile.

În plus, la 14 iulie 2000, Digitel a solicitat Biroului procurorului districtual (Okrožno državno tožilstvo) din Ljubljana inițierea unei urmăriri penale împotriva ministrului transporturilor și comunicațiilor pentru fals și uz de fals. Această cerere nu a primit niciun răspuns.

În final, la 15 noiembrie 2001, reclamanta a solicitat tribunalului districtual din Ljubljana, în cadrul unui contencios comercial, emiterea unei ordonanțe de plată împotriva statului cu titlu de indemnizație în valoare de 49.437.324,15 SIT, majorați cu dobânzi începând cu această zi până la achitare, în termen de opt zile, precum și cheltuielile de procedură.

La 5 decembrie 2001, tribunalul a admis cererea sa.

La 14 decembrie 2002, Procurorul general al Statului a primit ordonanța de plată, iar la 27 decembrie 2002, a contestat emiterea acesteia. La 7 ianuarie 2002, tribunalul districtual a respins această contestație ca fiind tardivă.

La 30 ianuarie 2002, reclamanta a solicitat executarea deciziei la judecătoria districtuală (Okrajno sodišče). La 1 februarie 2002, ea a solicitat, de asemenea, accelerarea procedurii.

La 5 februarie 2002, judecătoria districtuală a dispus executarea.

La 13 februarie 2002, Procurorul general al Statului a contestat decizia din 5 februarie 2002. La 20 februarie 2002, reclamanta a răspuns la contestațiile guvernului. La 25 februarie 2002, ea și-a completat răspunsul.

La 28 martie 2002, reclamanta a solicitat examinarea accelerată a cauzei.

La 14 martie 2002, recursul în legalitate a fost prezentat de Biroul procurorului Republicii Slovenia (Državno tožilstvo Republike Slovenije).

La 10 aprilie 2002, partea referitoare la principalul indemnizației a devenit definitivă, iar la 13 mai 2002, Ministerul Finanțelor a plătit principalul.

Reclamanta denunță caracterul ineficient al recursurilor disponibile în Slovenia pentru a se plânge de durata excesivă a unei proceduri judiciare. Articolul 13 din Convenție prevede: „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de (...) Convenție au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.” A. Cu privire la admisibilitate

Guvernul invocă neepuizarea căilor de recurs interne.

Reclamanta combate această teză, susținând că recursurile disponibile erau lipsite de eficacitate.

Curtea remarcă faptul că prezenta cerere este similară cu cauzele Belinger și Lukenda (Belinger c. Sloveniei (dec.), nr. 42320/98, 2 octombrie 2001, și Lukenda c. Sloveniei, nr. 23032/02, 6 octombrie 2005). În aceste cauze, Curtea a respins excepția de neepuizare a căilor de recurs interne formulată de Guvern, întrucât a considerat că recursurile de care se puteau prevala reclamanții nu erau efective. Curtea reamintește că a constatat în hotărârea sa Lukenda c. Sloveniei că încălcarea dreptului la o judecată într-un termen rezonabil constituie o problemă sistemică ce rezultă dintr-o legislație inadecvată și dintr-o lipsă de eficiență în administrarea justiției.

În ceea ce privește prezenta speță, Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat niciun argument convingător care să o poată determina să stabilească o distincție între cauza examinată și cauzele anterioare și, prin urmare, să se îndepărteze de jurisprudența sa constantă.

De altfel, Curtea constată că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea remarcă, în plus, că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, se impune să fie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Articolul 6 § 1 din Convenție

Perioada care trebuie luată în considerare a început la 4 decembrie 1997, ziua în care reclamanta a inițiat o procedură în fața tribunalului districtual din Ljubljana, și nu s-a încheiat încă. Așadar, ea a durat aproximativ opt ani și cinci luni pentru trei grade de jurisdicție.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franței [MC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate și având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu, în special în fața tribunalului districtual din Ljubljana, este excesivă și nu îndeplinește cerința „termenului rezonabil”. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. 2. Articolul 13 din Convenție

Curtea reamintește că articolul 13 garantează un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale care să permită să se plângă de o nerespectare a obligației, impusă de articolul 6 § 1, de a judeca cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Poloniei [MC], nr. 30210/96, § 156, CEDO 2000-XI). Ea remarcă faptul că excepțiile și argumentele invocate de Guvern au fost deja respinse anterior (a se vedea Lukenda, hotărârea citată anterior) și nu vede niciun motiv să ajungă la o concluzie diferită în cazul de față.

Prin urmare, Curtea consideră că, în speță, a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție din cauza absenței în dreptul intern a unui recurs care i-ar fi permis reclamantei să obțină sancționarea dreptului său la judecarea cauzei sale într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

Reclamanta solicită 41.700 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral și 95.800 EUR, precum și 5.500 EUR – aceasta din urmă cu titlu de actele întreprinse pe lângă autoritățile Comunităților Europene de cabinetul de avocați Stanbrook and Hooper – cu titlu de prejudiciu material.

Guvernul contestă aceste pretenții.

În ceea ce privește cererea privind prejudiciul material, Curtea nu observă o legătură de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul financiar invocat. Ea respinge această parte a cererii.

Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral cert. Pronunțându-se în echitate, ea îi acordă 3.200 EUR cu acest titlu. B. Cheltuieli de judecată

Reclamanta solicită, de asemenea, 1.250 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în fața Curții de domnul Kukec. Ea solicită, de asemenea, aproximativ 7.000 EUR pentru cheltuielile suportate de cabinetul de avocați Stanbrook and Hooper.

Guvernul consideră că aceste pretenții sunt exagerate.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speță și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile sus-menționate, Curtea respinge cererea privind rambursarea cheltuielilor de judecată suportate de cabinetul de avocați Stanbrook and Hooper, întrucât aceștia nu au prezentat niciun memoriu în procedura în fața Curții. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile sus-menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.000 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate de domnul Kukec în procedura din fața sa și o acordă reclamantei. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție; 4. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 3.200 EUR (trei mii două sute de euro) pentru prejudiciu moral și 1.000 EUR (o mie de euro) pentru cheltuieli de judecată, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că, începând de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe parcursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 15 iunie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger John Hedigan Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 70660/01) dirigée contre la République de Slovénie et dont une société de droit slovène, Digitel d.o.o. (« la requérante »), a saisi la Cour le 18 décembre 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par le cabinet d’avocats Stanbrook and Hooper, situé à Bruxelles, et M e B. Kukec, avocat slovène à Vrhnika. Le gouvernement slovène (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. L.Bembič, Procureur général de l’Etat.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante alléguait que la procédure interne à laquelle elle était partie avait connu une durée excessive. Sur le terrain de l’article 13, elle dénonçait aussi l’absence de recours interne effective qui lui eût permis de se plaindre de la durée déraisonnable de cette procédure.

Le 30 mai 2002, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs tirés de la durée de la procédure débutée le 4 décembre 1997 et de l’absence de recours à cet égard. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de la requête. EN FAIT

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. L’arrière-plan de l’affaire

La société Digitel d.o.o. ( družba z omejeno odgovornostjo - société à responsabilité limitée), qui a son siège à Ljubljana, fut fondée le 19 mai 1994, en vue de fournir, en qualité d’opérateur, des prestations de services de téléphonie mobile GSM.

En 1995, le ministère des Transports et des Communications ( Ministrstvo za promet in zveze – « le ministère ») et la direction des Télécommunications ( Uprava za telekomunikacije – « la direction ») refusèrent ses demandes d’autorisation pour la téléphonie mobile GSM, au motif que ce service ne pourrait être mis en place qu’après l’adoption de la nouvelle loi sur les télécommunications.

Toutefois, le 11 janvier 1996, le ministère décida qu’une autre société, Mobitel, entièrement contrôlée par Telekom , entreprise publique slovène, était opérateur de la téléphonie mobile GSM pour la Slovénie.

Le 13 mai 1997, Digitel présenta un recours constitutionnel ( ustavna pritožba ) afin d’attaquer les décisions administratives ; elle contesta également la constitutionnalité de la loi relative aux systèmes des communications en vigueur à l’époque.

Le 30 juin 1997, après l’adoption de la nouvelle loi sur les télécommunications, Digitel forma également une initiative constitutionnelle ( ustavna pobuda ) afin de contester la constitutionnalité de certaines dispositions de la nouvelle loi et de demander un sursis à leur application.

Dans une décision partielle, le 10 juillet 1997, la Cour constitutionnelle joignit les deux recours et décida que la requérante n’avait plus d’intérêt juridique à contester l’ancienne loi ; elle rejeta cette partie des recours. Toutefois, de l’avis de la Cour constitutionnelle, l’ancienne loi ne régissait point le domaine des prestations de services de téléphonie mobile et accordait encore moins un monopole dans ce domaine à Telekom en tant que successeur juridique de la société socialiste.

Partant, la requérante avait un intérêt juridique à contester certaines dispositions transitoires de la nouvelle loi sur les télécommunications, permettant la prolongation de la situation anticonstitutionnelle décrite ci ‑ dessus. Dans une situation de vide juridique, les prestations de services de la téléphonie mobile GSM devraient être ouvertes à toute partie intéressée, en possession des autorisations appropriées. Aucune différence n’aurait dû être faite entre Mobitel et les autres parties intéressées.

Ainsi, les dispositions de la loi sur les télécommunications prolongeant la situation anticonstitutionnelle violaient l’article 74 (liberté d’entreprendre et interdiction de la concurrence déloyale) de la Constitution. De plus, par rapport à Digitel et aux autres intéressés, il y avait également une violation de l’article 14 (interdiction de discrimination) de la Constitution. La Cour constitutionnelle modifia les dispositions attaquées et décida que toute partie intéressée pourrait, pendant la période transitoire, faire une demande.

Par ailleurs, le 8 août 1997, le Gouvernement adopta un décret relatif aux concessions pour l’utilisation de la téléphonie mobile.

Suite à cette décision de la Cour constitutionnelle, la requérante réitéra sa demande d’autorisation que la direction des Télécommunications rejeta le 20 août 1997. Sa contestation fut ensuite rejetée le 22 décembre 1997 par le ministère. La requérante n’entama pas de contentieux administratif.

De plus, le 13 février 1998, la Cour constitutionnelle ordonna le sursis à l’application d’une disposition de la nouvelle loi sur les télécommunications et du décret susmentionné.

Le 19 mars 1998, la Cour constitutionnelle rejeta le reste de l’initiative constitutionnelle présentée par la requérante le 30 juin 1997. 2. La procédure en dommages-intérêts

Le 4 décembre 1997, la requérante, par l’intermédiaire de son avocat, saisit le tribunal de district (Okrožno sodišče) de Ljubljana d’une action tendant à la condamnation de l’Etat (le ministère) à lui verser des dommages-intêrets s’élevant à 820 000 000 tolars (SIT) majorés des intérêts, entre autres sur le fondement de la décision de la Cour constitutionnelle du 10 juillet 1997.

Le tribunal demanda à la requérante de payer les frais du greffe, ce qu’elle fit le 20 janvier 1998.

Le 23 janvier 1998, la demande de la requérante fut transmise au Procureur général de l’Etat et, le 16 mars 1998, ce dernier contesta par écrit les allégations de la requérante. Par la suite, l’avocat de cette dernière présenta un mémoire supplémentaire.

Une audience fut fixée au 6 novembre 1998, mais ensuite ajournée.

Le 6 novembre 1998, la requérante présenta un mémoire supplémentaire et augmenta le montant de l’indemnisation demandée de 78 152 030 SIT. Elle présenta également de nouvelles preuves. Ces documents furent transmis à la partie défenderesse.

Le 23 novembre 1998, le ministère prépara une réponse au mémoire de la requérante. Cette réponse fut envoyée au tribunal également par le Procureur général de l’Etat.

Le 4 avril 2000, le tribunal de district tint une audience. Sur proposition de la partie demanderesse, le tribunal demanda à la partie défenderesse de soumettre un tableau des fréquences, un document établi par des autorités yougoslaves en 1984.

Le 12 avril 2000, le procureur général de l’Etat présenta un nouveau mémoire au tribunal.

En juillet 2000, le dossier fut transmis à une autre juge au sein du même tribunal.

Le 1 er février 2001, une audience eut lieu. La requérante présenta de nouvelles preuves et demanda à la partie défenderesse de soumettre l’original du tableau des fréquences.

Le 19 mars 2001, le tribunal redemanda à la partie défenderesse de soumettre le tableau des fréquences.

Une audience fixée au 10 avril 2001 fut ensuite ajournée.

Le 11 avril 2001, la partie défenderesse soumit le tableau des fréquences.

Le 13 avril 2001, la requérante déposa un mémoire alléguant que les documents soumis étaient des faux. Le 17 avril 2001, le tribunal demanda au Procureur général de l’Etat de répondre à ces allégations.

Le 13 septembre 2001, la requérante présenta au tribunal les pièces justificatives relatives à sa demande d’indemnisation. Le 12 février 2002, elle soumit un mémoire.

Le 20 février 2002, après une audience, le tribunal de district rendit un jugement, rejetant la demande de la requérante. Ce jugement fut notifié à la requérante le 26 juin 2002.

Le 5 juillet 2002, la requérante interjeta appel.

Le 25 janvier 2005, le tribunal supérieur rejeta son appel.

Le 25 mars 2005, la requérante présenta un recours auprès de la Cour suprême.

Par ailleurs, le 4 avril 2005, le tribunal de district demanda à la requérante de régler les frais de procédure relatifs à ce recours. Le 19 avril 2005, la requérante demanda un sursis au paiement des frais, ce qui fut refusé par le tribunal du district le 30 mai 2005.

La procédure est à ce jour toujours pendante. 3. Autres procédures

Par ailleurs, plusieurs autres recours constitutionnels et recours administratifs furent formés par la requérante afin de faire valoir ses droits.

De plus, le 14 juillet 2000, Digitel demanda au Bureau du procureur de district ( Okrožno državno tožilstvo ) de Ljubljana l’engagement de poursuites pénales à l’encontre du ministre des Transports et des Communications, pour faux et usage de faux. Aucune suite ne fut réservée à cette demande.

Enfin, le 15 novembre 2001, la requérante demanda au tribunal de district de Ljubljana, dans le cadre d’un contentieux commercial, l’établissement d’un ordre de paiement à l’encontre de l’Etat au titre d’une indemnisation s’élevant à 49 437 324,15 SIT, majorés des intérêts à partir de ce jour jusqu’au règlement, sous huit jours, et les frais de procédure.

Le 5 décembre 2001, le tribunal fit droit à sa demande.

Le 14 décembre 2002, le procureur général de l’Etat reçut l’ordre de paiement et, le 27 décembre 2002, il contesta son établissement. Le 7 janvier 2002, le tribunal de district rejeta cette contestation, comme étant tardive.

Le 30 janvier 2002, la requérante demanda l’exécution de la décision auprès du tribunal de district ( Okrajno sodišče ). Le 1 er février 2002, elle demanda également l’accélération de la procédure.

Le 5 février 2002, le tribunal de district ordonna l’exécution.

Le 13 février 2002, le procureur général de l’Etat contesta la décision du 5 février 2002. Le 20 février 2002, la requérante répondit aux contestations du gouvernement. Le 25 février 2002, elle compléta sa réponse.

Le 28 mars 2002, la requérante demanda l’examen accéléré de l’affaire.

Le 14 mars 2002, le pourvoi de légalité fut présenté par le Bureau du procureur de la République de Slovénie ( Državno tožilstvo Republike Slovenije ).

Le 10 avril 2002, la partie relative au principal de l’indemnisation devint définitive et, le 13 mai 2002, le ministère des Finances paya le principal. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure civile, commencée le 22 novembre 1997 par la saisine du tribunal de district de Ljubljana et toujours pendante. 2. Sur le fondement de l’article 13 de la Convention, la requérante se plaint de l’absence de recours interne effectif. EN DROIT I.

La requérante dénonce le caractère ineffectif des recours disponibles en Slovénie pour se plaindre de la durée excessive d’une procédure judiciaire. L’article 13 de la Convention dispose : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes.

La requérante combat cette thèse, arguant que les recours disponibles manquaient d’effectivité.

La Cour relève que la présente requête est similaire aux affaires Belinger et Lukenda ( Belinger c. Slovénie (déc.), n o 42320/98, 2 octobre 2001, et Lukenda c. Slovénie , n o 23032/02, 6 octobre 2005). Dans ces affaires, la Cour a rejeté l’exception de non-épuisement des voies de recours internes formulée par le Gouvernement car elle a jugé que les recours dont les requérants pouvait se prévaloir n’étaient pas effectifs. La Cour rappelle qu’elle a constaté dans son arrêt Lukenda c. Slovénie que la violation du droit à un jugement dans un délai raisonnable est un problème systémique qui résulte d’une législation inadéquate et d’un manque d’efficacité dans l’administration de la justice.

En ce qui concerne la présente espèce, la Cour estime que le Gouvernement n’a fourni aucun argument convaincant susceptible de l’amener à établir une distinction entre l’affaire à l’étude et les affaires antérieures et donc à s’écarter de sa jurisprudence constante.

La Cour constate par ailleurs que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Dès lors, il y a lieu de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Article 6 § 1 de la Convention

La période à considérer a débuté le 4 décembre 1997, jour où la requérante a engagé une procédure devant le tribunal de district de Ljubljana, et n’a pas encore pris fin. Elle a donc duré environ huit ans et cinq mois pour trois degrés de juridiction.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères suivants : la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour l’intéressé (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse, en particulier devant le tribunal de district de Ljubljana, est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. 2. Article 13 de la Convention

La Cour rappelle que l’article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d’une méconnaissance de l’obligation, imposée par l’article 6 § 1, d’entendre les causes dans un délai raisonnable (voir Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 156, CEDH 2000-XI). Elle relève que les exceptions et arguments soulevés par le Gouvernement ont déjà été rejetés précédemment (voir Lukenda , arrêt précité) et ne voit pas de raison de parvenir à une conclusion différente dans le cas présent.

Dès lors, la Cour estime qu’en l’espèce il y a eu violation de l’article 13 de la Convention à raison de l’absence en droit interne d’un recours qui eut permis à la requérante d’obtenir la sanction de son droit à voir sa cause entendue dans un délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La requérante réclame 41 700 euros (EUR) au titre du préjudice moral et 95 800 EUR ainsi que 5 500 EUR – ce dernier au titre des actes accompli auprès des autorités des Communautés européennes par le cabinet d’avocats Stanbrook and Hooper - au titre du préjudice matériel.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Quant à la demande du dommage matériel, la Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage financier allégué. Elle rejette cette partie de la demande.

La Cour estime que la requérante a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 3 200 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

La requérante demande également 1 250 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour par M e Kukec. Elle demande également environ 7 000 EUR pour les frais encourus par le Cabinet d’avocats Stanbrook and Hooper.

Le Gouvernement considère que ces prétentions sont exagérées.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande concernant le remboursement des frais et dépens encourus par le cabinet d’avocats Stanbrook and Hooper, étant donné qu’ils n’ont présenté aucun mémoire dans la procédure devant la Cour. Compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 EUR pour les frais et dépens encourus par M e Kukec dans la procédure devant elle et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 4. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 3 200 EUR (trois mille deux cents euros) pour dommage moral et 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 juin 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger John Hedigan Greffier Président