Atagun și alții împotriva Turciei

DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 29664/02 de Sait ATAGÜN și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așezează la 22 iunie 2006 în calitate de Cameră compusă din: B.M. Zupančič, președinte, J. Hedigan, L. Caflisch, R. Türmen, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, A. Gyulumyan, judecători și dl V erger Având în vedere cererea depusă la 27 mai 2002, având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și meritele cazului. având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile în răspuns transmise de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții, Sait Atagün, Zeydim Delidere și Nasraddin Tekdal, sunt resortisanți turci născuți în 1945, 1952 și, respectiv, 1927 și trăiesc în Diyarbakır.

Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl Hasip Kaplan, un avocat practicant la Istanbul. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Versiunea reclamanților cu privire la faptele Reclamanții au deținut fiecare un magazin de la Atatürk Shopping Centre din districtul Lice din Diyarbakır. La 5 iunie 1993, ferestrele de magazine ale reclamanților au fost rupt și unele dintre bunurile lor au fost deteriorate. La 6 iunie 1993, reclamanții au depus o cerere la procurorul public Lice plângând că magazinele lor au fost deteriorate intenționat de membrii forțelor de securitate. Reclamanții au solicitat, de asemenea, să-și evalueze daunele.

În aceeași zi, un raport de incident (olay yeri tespit tutanağı ) a fost redactat și daunele au fost evaluate de experți desemnați de Procuratura Publică. La 7 iunie 1993, procurorul public a luat declarații de la solicitanți și martori. La 24 august 1998, procurorul public de la Lice a emis o decizie de suspendare a anchetei din motivul că infractorii infracțiunii nu au fost încă găsite și că timpul legal Limitarea infracțiunii în cauză a expirat. Această decizie a fost acordată reclamanților la 21 și 22 mai 2002. Versiunea faptelor din partea Guvernului. Ancheta efectuată de autoritățile a indicat că forțele de securitate nu sunt responsabile pentru nici o daune cauzată proprietăților reclamanților, după cum se presupune.

Gendarmele sub comanda Sediului Gendarmeriei nu au efectuat o operațiune și nici o echipă sau patrulare nu au fost la datorie în zona relevantă la data incidentului. În plus, la 14 iulie 2004, Legea privind compensarea pierderilor care rezultă din cauza terorismului și a luptei împotriva terorismului a fost adoptată de Marea Adunare Națională și a intrat în vigoare la 27 iulie 2004 („Legea de compensare”). Această lege prevede un remediu suficient care să poată remedia plângerile Convenției ale persoanelor care au suferit daune din cauza activităților teroriste și/sau a luptei împotriva terorismului. În această privință, Comisia de evaluare a prejudiciilor și de compensare au fost înființate în șaptezeci și șase provincii.

Persoanele care au suferit daune ca urmare a terorismului sau a măsurilor luate de autoritățile pentru combaterea terorismului ar putea depune o cerere cu comisia de compensare relevantă care solicită compensare. Numărul de persoane care au solicitat aceste comisii a ajuns deja la aproximativ 170.000. Mai mult de 800 de persoane, ale căror cereri erau pe calea Curții, au aplicat, de asemenea, comisioanelor de compensare. Multe reclamanți au primit deja compensații pentru daunele pe care le-au susținut. O descriere a dreptului intern relevant poate fi găsită în hotărârea Curții privind İçyer c. Turcia (n. 18888/02, §§ 44-54, 12 ianuarie 2006) și în hotărârea Doğan și alții c. Turcia (n. 8803 8811/02, 8813/02 și 8815-8819/02, §§§ 31-35, CEDO 2004-VI) COMPLAINTE Reclamanții au susținut o încălcare a articolului 13 din Convenția și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Reclamanții au plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că dreptul lor la bucuria pașnică a bunurilor lor a fost încălcat deoarece membrii forțelor de securitate au deteriorat în mod deliberat magazinele lor. Reclamanții au susținut, în temeiul articolului 13 din Convenție, că nu au existat remedii eficace în legislația internă pentru obținerea unei compensații și pentru asigurarea urmăririi în judecată a infractorilor. Reclamanții au plâns că presupusul comportament negativ al forțelor de securitate a avut ca rezultat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care, în măsura în care este cazul, a citit după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Guvernul a susținut o obiecție față de jurisdicția Curții, susținând că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, deoarece nu au profitat de noul remediu oferit de Legea de compensare din 27 iulie 2004. În acest sens, au susținut că mecanismul pe care l-au înființat ulterior hotărârii Doğan și alții din 29 iunie 2004. a fost capabil de a oferi reparații în ceea ce privește plângerile reclamanților și a oferit o perspectiva rezonabilă de succes.

Curtea observă că, în temeiul Legii de compensare, este deschisă persoanelor, cum ar fi reclamanții din acest caz, ale căror cereri sunt pe calea Curții, să depună până la 3 ianuarie 2007 o cerere cu comisioanele de compensare pentru a solicita compensare pentru daunele pe care le-au susținut ca urmare a comportamentului și a încălcării de către forțele de securitate responsabile cu operațiunile antiterroriste. Curtea a examinat deja acest remediu și a considerat eficace în ceea ce privește plângerile similare din sud-estul Turciei. În special, a considerat că noul remediu este accesibil și a oferit perspective rezonabile de succes (a se vedea İçyer , citat mai sus §§ 73-87). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că nu există circumstanțe excepționale capabile să scutească reclamanții de obligația de a epuiza căile de recurs interne.

Reclamanții se plângeau că nu exista niciun remediu intern eficace care să poată furniza soluționare pentru reclamațiile lor în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Se bazează pe art. 13 din Convenție, care prevede: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” Curtea a constatat deja că Legea de compensare oferă reclamanților un remediu eficace în ceea ce privește plângerea lor privind presupusa distrugere a bunurilor, constatarea care este valabil în contextul plângerii în temeiul articolului 13. Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Președintele grefierului

THIRD SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 29664/02 by Sait ATAGÜN and Others against Turkey The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 22 June 2006 as a Chamber composed of: Mr B.M. Zupančič, President, Mr J. Hedigan, Mr L. Caflisch, Mr R. Türmen, Mr C. Bîrsan, Mr V. Zagrebelsky, Mrs A. Gyulumyan, judges, and Mr V . B erger , Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 27 May 2002, Having regard to the decision to apply Article 29 § 3 of the Convention and examine the admissibility and merits of the case together. Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants, Sait Atagün, Zeydim Delidere and Nasraddin Tekdal, are Turkish nationals who were born in 1945, 1952 and 1927 respectively and live in Diyarbakır.

They were represented before the Court by Mr Hasip Kaplan, a lawyer practising in Istanbul. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. 1. The applicants’ version of the facts The applicants each owned a shop at the Atatürk Shopping Centre in the Lice district of Diyarbakır. On 5 June 1993 the windows of the applicants’ shops were allegedly broken and some of their goods were damaged. On 6 June 1993 the applicants filed a petition with the Lice public prosecutor’s office complaining that their shops had been intentionally damaged by members of the security forces. The applicants further requested that their damage be assessed.

On the same day, an incident report ( olay yeri tespit tutanağı ) was drafted and the damage was assessed by experts appointed by the Public Prosecutor’s Office. On 7 June 1993 the public prosecutor took statements from the applicants and witnesses. On 24 August 1998 the public prosecutor of Lice issued a decision to discontinue the investigation on the grounds that the perpetrators of the crime had still not been found and that the statutory time ‑ limit for the offence in question had expired. This decision was served on the applicants on 21 and 22 May 2002. 2. The Government’s version of the facts The investigation carried out by the authorities indicated that the security forces were not responsible for any damage caused to the applicants’ property, as alleged.

The gendarmes under the command of the Gendarmerie Headquarters did not conduct an operation and no team or patrol was on duty in the relevant area on the incident date. Furthermore, on 14 July 2004 the Law on Compensation for Losses resulting from Terrorism and the Fight against Terrorism was passed by the Grand National Assembly and entered into force on 27 July 2004 (“Compensation Law”). That Law provided for a sufficient remedy capable of redressing the Convention grievances of persons who suffered damages due to terrorist activities and/or the fight against terror. In that connection Damage Assessment and Compensation Commissions were set up in seventy-six provinces. Persons who had suffered damage as a result of terrorism or of measures taken by the authorities to combat terrorism could lodge an application with the relevant compensation commission claiming compensation.

The number of persons applying to these commissions had already attained approximately 170,000. A further 800 persons, whose applications were pending before the Court, had also applied to the compensation commissions. Many applicants had already been awarded compensation for the damage they had sustained. B. Relevant domestic law A description of the relevant domestic law can be found in the Court’s decision of İçyer v. Turkey (no. 18888/02, §§ 44-54, 12 January 2006) and in its judgment of Doğan and Others v. Turkey (nos. 8803 ‑ 8811/02, 8813/02 and 8815-8819/02, §§ 31-35, ECHR 2004-VI) COMPLAINTS The applicants alleged a violation of Article 13 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.

The applicants complained under Article 1 of Protocol No. 1 that their right to the peaceful enjoyment of their possessions had been violated since members of the security forces had deliberately damaged their shops. The applicants contended under Article 13 of the Convention that there had been no effective remedies in domestic law to obtain compensation and to secure the prosecution of the perpetrators. THE LAW A. Complaint under Article 1 of Protocol No. 1 The applicants complained that the security forces’ alleged misconduct had given rise to a breach of Article 1 of Protocol No. 1, which, in so far as relevant, read as follows: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions.

No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” The Government raised an objection to the Court’s jurisdiction, arguing that the applicants had failed to exhaust domestic remedies as they had not availed themselves of the new remedy offered by the Compensation Law of 27 July 2004. In that connection they claimed that the mechanism which they had set up subsequent to the Doğan and Others judgment of 29 June 2004 was capable of providing redress in respect of the applicants’ complaints and offered a reasonable prospect of success.

The Court observes that under the Compensation Law it is open to persons, such as the applicants in the present case, whose applications are pending before the Court, to lodge until 3 January 2007 an application with the compensations commissions in order to claim compensation for the damage they had sustained as a result of conduct and misconduct by the security forces in charge of anti-terrorism operations. The Court has already examined that remedy and found it effective in respect of similar complaints from south-east Turkey. In particular, it considered that the new remedy was accessible and provided reasonable prospects of success (see İçyer , cited above, §§ 73-87). In the light of the above, the Court considers that there are no exceptional circumstances capable of exempting the applicants from the obligation to exhaust domestic remedies.

It follows that these complaints must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies. B. Complaint under Article 13 of the Convention The applicants complained that there was no effective domestic remedy capable of providing redress for their grievances under Article 1 of Protocol No. 1. They relied on Article 13 of the Convention, which provides: “Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.” The Court has already found that the Compensation Law does provide the applicants with an effective remedy in respect of their complaint concerning the alleged destruction of property.

That finding is valid in the context of the complaint under Article 13. It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. For these reasons, the Court unanimously Declares the application inadmissible. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Registrar President