ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8071/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 327 C din

14 martie 2007, Tribunalul Bihor a respins cererea reclamantei Direcția

Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâtul

T.P.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că pârâtul a fost returnat din Belgia la 24 octombrie

2006, în baza acordului încheiat între România și Belgia. Cererea reclamantei

se încadrează în prevederile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005,

însă, în acțiune, reclamanta nu a arătat care este motivul pentru care pârâtul

a fost returnat din Belgia și că, potrivit art. 6/1 din Legea nr. 248/2005,

modificată prin O.G. nr. 5/2006 și O.U.G. nr. 96/2006, cartea de identitate

valabilă constituie documentul de călătorie pe baza căruia cetățenii români pot

călători în statele membre ale Uniunii Europene.

Directiva 38/CE din 29 aprilie 2004,

în art. 27 alin. (1), prevede că statele membre pot restrânge libertatea de

circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie,

indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau

sănătate publică, iar la alin. (2) se prevede că măsurile luate din motive de

ordine publică sau siguranță publică trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Începând cu data de 1 ianuarie 2007,

pârâtul, ca cetățean al Uniunii, beneficiază de aceste drepturi, iar

dispozițiile legislației Uniunii cu privire la libera circulație prevalează

celor din legea națională.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia

civilă nr. 313 A din 19 iunie 2007, a respins apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe, reținând că începând cu data de 1 ianuarie 2007

România a aderat la Uniunea Europeană și că, potrivit reglementărilor dreptului

comunitar, toți cetățenii membri ai Uniunii au dreptul să circule și să aibă

domiciliu pe teritoriul tuturor statelor membre, fiind supuși numai limitărilor

și condițiilor prevăzute de Tratat.

În raport de prevederile

Constituției României, instanța este obligată să cerceteze compatibilitatea

legii interne privind libera circulație a persoanelor cu pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte,

nefiind ținută să aplice dispozițiile legii interne.

Sentința apelată fiind pronunțată la

data de 14 martie 2007, nu se poate reține că s-a încălcat principiul

tempus

regit actum

, iar în raportul dintre legislația națională și legislația

comunitară se aplică principiile stabilite în jurisprudența Curții de Justiție

a Comunității Europene, și anume principiul efectului direct al directivelor,

principiul supremației dreptului comunitar și obligația de a nu aplica dreptul

național contrar dreptului comunitar.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede că se poate dispune restrângerea dreptului la liberă circulație în

străinătate a cetățenilor români, însă art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede

că statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a

cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie,

pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, iar

aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.

Făcând aplicarea efectului direct al

Directivei la situația de fapt din prezenta cauză și în considerarea

principiului supremației dreptului comunitar, norma aplicabilă în cauză este

cea comunitară și „nu există nici una din situațiile de excepție prevăzute de

art. 27 din Directivă”.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte

din Ministerul Internelor și Reformei Administrative care, fără să invoce vreun

motiv de recurs, a arătat, în esență, că pârâtul a fost returnat din Belgia, la

data de 24 octombrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România

cu această țară.

Recurenta a susținut, că în mod

greșit prin decizia atacată a fost respins apelul, deși pârâtul a recunoscut că

a fost returnat din Belgia pentru neîndeplinirea condițiilor de intrare și

ședere în această țară.

Temeiul acțiunii l-a constituit

măsura returnării pârâtului și sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) din

Legea nr. 248/2005, text care stabilește ca unică condiție necesară pentru

dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație,

returnarea dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat un acord de

readmisie.

Măsura dispusă prin art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor expres prevăzute de art. 53

din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice,

având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre

statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern, așa cum

se arată și în decizia Curții Constituționale nr. 855 din 28 noiembrie 2006.

Legea nr. 248/2005 asigură

implementarea prevederilor constituționale, a art. 29 din Declarația Universală

a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul internațional cu privire la

drepturile civile și politice și a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Recurenta a arătat că, potrivit art.

25 din Constituție, dreptul la liberă circulație în țară și în străinătate este

garantat. Condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc

prin lege, însă libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, deoarece

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 248/2005 prevăd obligațiile cetățenilor

români pe perioada șederii lor în străinătate, iar art. 29 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului stipulează că „În exercitarea drepturilor și libertăților

sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege,

exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a

drepturilor și libertăților altora (...)”.

Instanța de apel a apreciat greșit

că nu rezultă împrejurările care ar trebui avute în vedere pentru a se lua

măsura restrângerii dreptului pârâtului la liberă circulație în străinătate și

nu a interpretat sistematic legea română, prin raportare la obligațiile care

revin cetățenilor ce părăsesc România.

Statul Român trebuie să își probeze

capacitatea de a stopa migrația ilegală și de a-și consolida poziția de membru

cu drepturi depline al Uniunii Europene. Dispozițiile Legii nr. 248/2005 sunt

aplicabile și după aderare, actul normativ indicând în mod expres care sunt

prevederile ce nu se mai aplică (art. 52 din lege).

De aceea, greșit s-a reținut că

această lege nu se mai aplică după data aderării.

România nu era membră a Uniunii

Europene la data returnării pârâtului, iar pentru determinarea legii aplicabile

fiecărui caz în parte este necesar să se aibă în vedere legea aplicabilă la

momentul apariției situației juridice care a determinat aplicarea ei.

În speță, se justifică aplicarea

Legii nr. 248/2005, iar pârâtul, care a dat o declarație olografă în punctul de

trecere a frontierei, a conștientizat că a fost returnat pentru ședere ilegală

pe teritoriul Belgiei, încălcând astfel obligațiile prevăzute de art. 5 din

Legea nr. 248/2005.

Analizând recursul, în limita susținerilor recurentei care fac posibilă

încadrarea în art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, se constată că acesta nu

este fondat.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă

circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul

persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea

actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de

art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin.

(1) și (2) din Tratatul privind Comunitatea Europeană, statele au obligația de

a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat și

convențiile încheiate înainte de data aderării, ce au generat drepturi și

obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de

imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie

interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la libera circulație pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din

Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului

European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004. Acest act normativ este

încorporat în protocolul de aderare, și cuprinde condițiile admiterii în

Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în

materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform

art. 27 din Directiva 2004/38/C.E., restricționarea libertății de circulație și

de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai

pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică. În

alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Și art. 6 din Tratatul de instituire a Uniunii Europene statuează că drepturile

fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare,

deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a

restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, limitarea nu se poate

dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu

care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.

Limitarea exercitării dreptului la

liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva

2004/38/ C.E., iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord

cu legislația comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării

României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speță, deoarece dispozițiile

dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.

În cauză, așa cum corect s-a reținut

prin decizia atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din

Directivă.

Intimatul-pârât a fost returnat din

Belgia pentru ședere ilegală, fără să fi fost judecat și condamnat pentru

săvârșirea vreunei fapte penale.

Or, față de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că

măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv

pe conduita celui în cauză, prin restrângerea dreptului la liberă circulație a

intimatului-pârât doar pe motiv de ședere ilegală în Belgia, ar fi încălcat

principiul proporționalității.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr.

313 A din 19 iunie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie

2007.