DECIZIE Cererea nr. 20214/02 prezentată de Constantin AMZUTA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), în ședință la 28 septembrie 2006 în o cameră compusă din: D-nii B.M. Zupančič, președinte, J. Hedigan, J. Casadevall, V. Zagrebelsky, D-na A. Gyulumyan, D-nii E. Myjer, D-na I. Ziemele, judecători, și de d-l V. Berger, grefier de secțiune, Vu cererea sus-menționată introdusă la 29 aprilie 2002, Vu decizia Curții de a se prevala de art. 29 § 3 din Convenție și de a examina în același timp admisibilitatea și fondul cauzei, Vu observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în replică de reclamant, După deliberare, pronunță următoarea decizie: PE FAPT Reclamantul, d-l Constantin Amzuță, este cetățean român, născut în 1920 și rezident la București.
Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, Beatrice Ramașcanu, director la ministerul Afacerilor Externe. A. Geneza cauzei Reclamantul este avocat la Baroul din București. În 1993, la vârsta de 73 de ani, a depus o cerere de retragere și care a vizat versarea pensiei la cassa de asigurări a avocaților din București. Reclamantul a informat cassa de intenția sa de a continua activitatea de avocat. Printr-o decizie din 16 august 1993, aceasta din urmă a fixat valoarea pensiei, dar a notificat reclamantului refuzul acesteia de a i-o versa pe motiv că cumulul pensiei de retragere și veniturilor obținute ca urmare a exercitării profesiei de avocat nu era permis de lege.
Și-a bazat decizia pe o ordonanță a consiliului Uniunii avocaților din România adoptată în aplicarea art. 5 din decretul nr. 251/1978 din 10 iulie 1978 privind pensia și alte drepturi de securitate socială ale avocaților, conform căruia un avocat retras poate continua să-și exercite activitatea cu condiția ca versarea pensiei să fie suspendată. B. Prima procedură de contencios administrativ privind versarea pensiei de retragere La 17 august 1993, reclamantul a inițiat o acțiune împotriva Uniunii avocaților, casei de asigurări a avocaților și Baroului din București, solicitând anularea deciziei casei de asigurări a avocaților din 16 august 1993 și versarea pensiei de retragere. Printr-un apel din 27 decembrie 1993, curtea de apel din București a admis pretențiile reclamantului.
A anulat decizia casei de asigurări a avocaților din 16 august 1993 și a ordonat acestei din urmă plata pensiei de retragere a reclamantului de la 1 octombrie 1993. Curtea a judecat că art. 5 din decretul nr. 251/1978 a fost abrogat în mod implicit de legea nr. 2/1991 privind cumulul funcțiilor, care stipula că exercitarea unei activități remunerate și obținerea unei pensii de retragere nu sunt incompatibile, și de Constituție, care consacra dreptul la muncă (art. 38) și dreptul la retragere (art. 43). Printr-o hotărâre din 29 martie 1994, Curtea Supremă de Justiție, pe apelul Uniunii avocaților și casei de asigurări a avocaților, a confirmat sentința curții de apel. C. A doua procedură privind valoarea pensiei de retragere Printr-o decizie din 8 decembrie 1994, cassa de asigurări a avocaților a fixat valoarea pensiei reclamantului la 1.112.466 lei români, [aproximativ 518 EUR].
Nemulțumit de această valoare, reclamantul a intentat o acțiune în fața curții de apel din București pentru un nou calcul al valorii pensiei de retragere. Printr-un apel din 31 iulie 1995, curtea de apel a fixat, ca urmare a unei expertize judiciare, valoarea pensiei de retragere la 1.995.910 lei români, [aproximativ 740 EUR]. Printr-o decizie de recepție cu pronunț amânat din 5 martie 1996, curtea de apel din București a constatat că cassa de asigurări a avocaților trebuia să plătească această sumă reclamantului de la 1 decembrie 1994. Cassa de asigurări a avocaților a contestat acest apel care a fost respins de Curtea Supremă de Justiție la 1 februarie 1996. La 14 august 1997, reclamantul a adresat o cerere casei de asigurări a avocaților pentru versarea pensiei.
La 4 septembrie 1997, aceasta din urmă i-a comunicat refuzul de a-i versa pensia. Cassa a invocat în acest scop art. 23 din legea nr. 51/1995 din 7 iunie 1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, care prevede că calitatea de avocat încetează în momentul în care interesatul dobândește calitatea de retras. Pe baza acestui articol, cassa a susținut că reclamantul nu putea primi pensia decât în momentul în care ar fi încetetat activitatea de avocat. D. A treia procedură de contencios administrativ care vizează versarea pensiei de retragere La 27 noiembrie 1997, reclamantul a inițiat o acțiune de contencios administrativ, solicitând versarea pensiei și a dobânzilor de la 1 decembrie 1994. Printr-o hotărâre din 2 decembrie 1999, curtea de apel din București a respins pretențiile reclamantului pentru nerespectarea procedurii prevăzute de legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat.
A constatat că pentru ca reclamantul să poată beneficia de pensia stabilită, trebuia să dovedească calitatea de retras conform art. 23 litera c) din legea precizată. În acest caz, nu mai avea calitatea de avocat și acest fapt ar fi constatat printr-o decizie a Consiliului Baroului, conform art. 78 din Statutul profesiei de avocat, care ar avea drept consecință radierea reclamantului din tabloul avocaților. Cu toate acestea, conform art. 81 din Statutul profesiei de avocat, avocatul retras putea cere să continue exercitarea profesiei, Consiliul Baroului luând act de această cerere și decidând conform acestei dispozitii legale. Din aceasta, atâta timp cât reclamantul exercita profesia de avocat și plătea contribuția de vârstă la cassa de asigurări a avocaților, versarea pensiei era imposibilă.
Printr-un apel din 25 ianuarie 2001, Curtea Supremă de Justiție a anulat sentința din 2 decembrie 1999 a curții de apel din București. A constatat că reclamantul a dobândit calitatea de retras și că cassa de asigurări a avocaților trebuia să procedeze la versarea pensiei. A trimis cauza înapoi în fața curții de apel pentru ca aceasta să decidă asupra valorii pensiei de retragere pe baza unei expertize contabile. Fragmentul relevant din acest apel este redactat după cum urmează: «Este incontestabil că printr-ul apel definitiv nr. 509 din 31 iulie 1995, decizia de recepție cu pronunț amânat a curții de apel din București (secția administrativă), apelul nr. 182 din 1 februarie 1996 al Curții Supreme de Justiție (secția administrativă), apelul nr. 242 din 29 martie 1994 și apelul nr. 680 din 21 septembrie 1994, reclamantul a dobândit cu autoritate de lucru judecat calitatea de retras pentru a fi atins vârsta legală pentru pensionare.
Toate apelurile sus-menționate au devenit definitive înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 51/1991 și neversarea pensiei nu este imputabilă reclamantului. Excepția privind cumulul pensiei pentru avocați nu are bază legală. Instanța care a judecat pe fond cauza și-a bazat sentința pe dispozițiile art. 23 litera c) din legea nr. 51/1995 deși acest articol a fost declarat neconstitucional de decizia nr. 45 din 12 mai 1995 [a Curții Constituționale]. După cum s-a decis prin decizia sus-menționată, pensia se acordă pentru munca anterioară, astfel încât ea nu poate împiedica continuarea exercitării profesiei de avocat; decizia Curții Constituționale nr. 32 din 13 aprilie 1994 (...) a tranșat în același sens.
În ultima parte a deciziei nr. 45 din 12 mai 1995 a Curții Constituționale, s-a susținut că nu exista incompatibilitate între exercitarea profesiei de avocat și calitatea de retras pentru limită de vârstă deoarece în caz contrar ar exista discriminare în raport cu alți pensionari care pot cumula pensia cu salariul în sensul legii nr. 2/1991. Ținând seama de faptul că avocatul exercită o profesie liberală, condiția încetării exercitării profesiei asortită de radierea din tabloul avocaților reprezintă o completare a legii, fără a vorbi despre faptul că reclamantul a dobândit dreptul de a-i fi versată pensia pentru o perioadă începând cu 1 decembrie 1994 prin decizii definitive.» După trimitere, printr-o hotărâre din 11 septembrie 2001, curtea de apel din București a respins pretențiile reclamantului pe motiv că nu a dobândit calitatea de retras.
Fragmentul relevant din acest apel este redactat după cum urmează: «În primul rând, deși reclamantul invocă dispozițiile art. 3 din legea nr. 2/1991 privind cumulul funcțiilor care dispune că cumulul pensiei și salariului este posibil, ținând seama de faptul că în cauză se luau în considerare dispozițiile speciale din legea nr. 51/1995, versarea pensiei se realizează în momentul încetării exercitării profesiei. În speța de față, în momentul introducerii acțiunii, la 27 noiembrie 1997, [reclamantul] solicita o pensie stabilită pe cale judiciară, reactualizată, și nu o pensie în temeiul unei decizii de retragere la sfârșitul exercitării profesiei de avocat. De aceea, curtea concluzionează că reclamantul nu are dreptul la versarea pensiei atâta timp cât nu încetează activitatea.
În al doilea rând, în speța de față, conform deciziei nr. 45 din 12 mai 1995 a Curții Constituționale, s-a considerat că dispozițiile art. 23 litera c) din legea nr. 51/1995 sunt neconstitucionale în ceea ce privește interzicerea cumulului pensiei și venitului realizat [de reclamant] ca avocat. Dar în speța de față, reclamantul a îndeplinit condițiile pentru a putea beneficia de o pensie stabilită pe cale judiciară. În schimb, nu a dobândit calitatea de retras conform legii nr. 51/1995 deoarece nu s-a conformat cu procedura specială prevăzută de art. 81 din Statutul profesiei de avocat. În al treilea rând, printr-o decizie din 21 februarie 2001, cassa de asigurări a avocaților a admis cererea reclamantului vizând reactualizarea valorii pensiei pentru limită de vârstă stabilite de decizia nr. 72 din 8 decembrie 1994 de la 1 noiembrie 2000, la valoarea de 10.770.704 lei.
Decizia din 1994 este valabilă, pensia fiind modificată doar în ceea ce privește valoarea acesteia. Reclamantul are posibilitatea de a vedea executată această decizie. (...) Ținând seama de considerațiile de mai sus, acțiunea reclamantului nu îndeplinește condițiile prevăzute de legea nr. 29/1990 [privind contencios administrativ], deoarece nu a demonstrat încălcarea unuia dintre drepturile recunoscute de lege și va fi respinsă ca neîntemeiată.» Reclamantul a formulat recurs de cassație împotriva apelului curții de apel. A susținut ca punct principal că litigiul se referea la versarea pensiei de retragere conform apelurilor definitive ale curții de apel din 31 iulie 1995 și ale Curții Supreme de Justiție din 25 ianuarie 2001, a căror autoritate de lucru judecat nu a fost respectată în procedura inițiată la 27 noiembrie 1997. Printr-un apel din 6 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului.
A judecat mai întâi că apelurile invocate de reclamant nu ordonau casei de asigurări a avocaților versarea pensiei stabilite. A considerat apoi că în ciuda calității de retras, reclamantul nu putea încasa pensia pentru că nu a încetetat exercitarea profesiei de avocat conform art. 23 litera c din legea nr. 51/1995. A constatat de asemenea că, în ciuda faptului că deciziile nr. 45 din 12 mai 1995 și nr. 51 din 7 iunie 1995 ale Curții Constituționale au declarat neconstitucional art. 23 din legea nr. 51/1995, aceste decizii au fost pronunțate înainte de promulgarea legii. Or, ambele camere ale Parlamentului au adoptat legea în versiunea sa inițială cu o majoritate de două treimi, ceea ce a respins obiecția de neconstitutionalitate conform art. 145 din Constituție.
E. Tranzacția încheiat între reclamant și cassa de asigurări a avocaților la 11 iunie 2003 La 11 iunie 2003, reclamantul a încheiat o tranzacție (Tranzacție) cu cassa de asigurări a avocaților pentru a pune capăt litigiului care-i opunea în legătură cu versarea pensiei.
Fragmentul relevant din această tranzacție este redactat după cum urmează: «Ținând seama de activitatea profesională continuă a d-lui Constantin Amzuță pe parcursul a 60 de ani și de vârsta sa (83 de ani); Ținând seama de faptul că, din păcate, a apărut un litigiu între cele două părți, care durează de aproximativ nouă ani, referitor la pensia de retragere a d-lui Constantin Amzuță de la 1 decembrie 1994; că de la această dată acesta nu a primit nimic din ceea ce i se cuvea, ceea ce a cauzat în mod evident prejudiciu intereselor sale; că în prezent ambele părți intenționează să pună capăt acestui litigiu, în mod legal, echitabil și moral, ținând seama și de modificarea Statutului profesiei de avocat, stabilind prin prezentul acord amiabil și valoarea pensiei de retragere care va fi versată d-lui Constantin Amzuță de la 1 iunie 2003 (...); I. Părțile sunt de acord că decizia nr. 72 din 8 decembrie 1994 a consiliului casei de asigurări a avocaților a stabilit în mod expres că d-lui Constantin Amzuță trebuia să-i fie versată de la 1 decembrie 1994 o pensie de retragere «majorată conform dispozițiilor legale».
Prin sentința nr. 509 din 31 iulie 1995 a curții de apel din București (secția administrativă) și prin decizia de recepție cu pronunț amânat din 5 martie 1996 a aceleiași instanțe, valoarea pensiei d-lui Constantin Amzuță a fost stabilită la 1.995.910 lei [aproximativ 740 EUR] pe lună. Sentința nr. 509 din 31 iulie 1995 precizată a dobândit forță de lucru judecat ca urmare a respingerii apelului introdus de cassa de asigurări a avocaților prin apelul nr. 182 din 1 februarie 1996 al Curții Supreme de Justiție (secția administrativă).
Nici decizia de pensionare nr. 72 din 8 decembrie 1994 nici sentința definitivă nr. 509 din 31 iulie 1995, cum a fost completată de decizia de recepție cu pronunț amânat din 5 martie 1996 a curții de apel din București (secția administrativă) nu au fost puse în executare până acum din cauza faptului că mai multe sentințe judiciare contradictorii referitoare la modalitatea de plată (decizie de stop și ulterior de continuare a activității) au fost pronunțate. Raportul serviciului de contabilitate al casei de asigurări a avocaților a stabilit că, aplicând majorările la suma de 1.995.910 [lei] pentru perioada de la 1 decembrie 1994 la 31 mai 2003, reclamantul a suferit un prejudiciu de 979.833.443 lei [25.657 EUR].
Părțile decid că, pentru a repara prejudiciul cauzat, d-lui Constantin Amzuță i se va acorda ca prejudiciu moral 930.000.000 lei [24.353 EUR], deci o sumă inferioară celei prevăzute în raportul serviciului de contabilitate (...). Astfel, părțile declară în mod expres și definitiv că nu vor mai avea nicio pretenție reciprocă, că d-lui Constantin Amzuță se angajează să retragă cererea pe care a depus-o în fața Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, căreia i va trimite o copie a prezentei tranzacții, și că se angajează să nu facă nicio altă demers pentru a-și vedea reparat prejudiciul cauzat de neversarea sumelor care i se cuveneau pentru perioada de la 1 decembrie 1994 la 1 iunie 2003, prezenta tranzacție fiind definitivă și irevocabilă.
(...) II. De la 1 iunie 2003, cassa de asigurări a avocaților, în conformitate cu raportul serviciului de contabilitate, se angajează să verseze lunar d-lui Constantin Amzuță o pensie de retras la valoarea de 17.216.592 lei [450 EUR], majorată periodic conform dispozițiilor Statutului casei de asigurări a avocaților.» La 20 iunie 2003, suma de 930.000.000 lei a fost plătită reclamantului. Reclamantul nu a produs în dosarul cererii o copie a tranzacției. Curtea a fost informată despre existența acestei tranzacții printr-o scrisoare a Guvernului din 25 noiembrie 2005, după comunicarea cererii acestuia.
GRIEVURI 1. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul susține că nu a beneficiat de un proces echitabil, ținând seama de faptul că prin apelul din 6 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție a nerespectata autoritatea de lucru judecat a apelului din 29 martie 1994. 2. Reclamantul se plânge în esență, sub aspectul art. 1 din Protocolul nr. 1, de o încălcare a dreptului său de a-și vedea versată pensia de retragere. PE DREPT Curtea ia notă, pe de o parte, de tranzacția din 11 iunie 2003 încheiat între reclamant și cassa de asigurări a avocaților prin care reclamantul se angajează să retragă prezenta cerere și, pe de altă parte, de declarația reclamantului, prezentată în observațiile sale scrise, vizând ca Curtea să continue examinarea cererii.
A. Argumentele părților 1. Guvernul În primul rând, Guvernul consideră că reclamantul nu mai poate pretinde că este victimă a unei încălcări a Convenției, ținând seama de tranzacția pe care a încheiat-o cu cassa de asigurări a avocaților la 11 iunie 2003. Astfel, consideră că pretinsele încălcări ale art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 au fost recunoscute în esență și reparate prin acest act. Din aceasta, reclamantul a obținut deja reparație în cadrul procedurilor interne prin pierderea calității de victimă în sensul art. 34 din Convenție. În al doilea rând, invocând jurisprudența Pfeifer și Plankl c. Austria, Guvernul consideră că reclamantul a renunțat la drepturile garantate de Convenție prin tranzacția din 11 iunie 2003. Deși s-a angajat să informeze Curtea despre acest act și să retragă prezenta cerere, reclamantul nu s-a conformat.
Din aceasta, reclamantul a comis, în opinia sa, un abuz manifest și caracterizat al dreptului lui de recurs individual. 2. Reclamantul Reclamantul susține că a fost forțat de vârsta sa înaintată să incheie tranzacția din 11 iunie 2003 și că a trebuit să accepte o sumă inferioară celei stabilite de raportul serviciului de contabilitate al casei de asigurări a avocaților și de diferitele expertize judiciare realizate în cursul procedurilor în fața tribunalelor naționale. În ceea ce privește refuzul de a se conforma obligațiilor lui rezultate din tranzacție (informarea Curții despre tranzacție și trimiterea acesteia unei copii pentru a retrage prezenta cerere), reclamantul susține că tranzacția respectivă nu ar putea influența rezultatul prezentei cereri deoarece cassa de asigurări a avocaților, deși parte la tranzacție, nu este parte în prezenta cerere care este introdusă împotriva statului român.
B. Aprecierea Curții Curtea observă că, în vertu al tranzacției din 11 iunie 2003 încheiat cu cassa de asigurări a avocaților, reclamantul se angajase să retragă prezenta cerere. Reclamantul nu invocă niciun motiv de nulitate al tranzacției, ceea ce permite Curții să nu fie în îndoială cu privire la validitatea acesteia conform dreptului intern. Cu toate acestea, în contradicție cu obligațiile sale, reclamantul nu a informat Curtea despre existența tranzacției și a intenționat să menționeze prezenta cerere. Din aceasta, conduita reclamantului în fața Curții contrazice poziția sa adoptată în cadrul național (Zu Leiningen c. Germania (decizie), nr. 59624/00, CEDO, 17 noiembrie 2005). În ceea ce privește susținerea reclamantului că tranzacția din 11 iunie 2003 nu ar putea extinde efectele asupra prezentei cereri, Curtea constată următoarele.
Curtea a mai pronunțat într-o cauză în care reclamantul și Guvernul au încheiat un acord prin care primul renunța la drepturile garantate de art. 6 din Convenție.
Conform jurisprudenței Curții, renunțarea la un drept garantat de Convenție - pentru atât timp cât este licită - trebuie să fie stabilită în mod echivoc și să se înconjoară cu un minim de garanții corespunzând gravității acesteia (Pfeifer și Plankl c. Austria, hotărâre din 25 februarie 1992, seria A nr. 227, p. 16, § 37). Comisia a decis că acești criterii se aplicau într-o altă cauză în care reclamantul a încheiat un acord cu Guvernul obligandu-se să nu introducă alte cereri în fața Curții care ar fi atunci inadmisibile (Melynek c. Austria, nr. 22634/93, decizie a Comisiei din 31 august 1994, Decizii și rapoarte (DR) 79-A, p. 106). În cauza Zu Leiningen c. Germania, Curtea a aplicat de asemenea criteriile renunțării la un drept garantat de Convenție, luând în considerare un acord amiabil prin care reclamantul se angajase, în fața persoanei fizice cu care se opunea în procedura civilă internă, să retragă cererea introdusă în fața Curții.
În prezenta cauză, reclamantul a încheiat tranzacția din 11 iunie 2003 cu cassa de asigurări a avocaților, organism care refuzase să-i verse pensia de retragere. Din aceasta, criteriile stabilite în cauza Zu Leiningen c. Germania pot fi aplicate mutatis mutandis în speța de față. În primul rând, Curtea constată că reclamantul a renunțat la drepturile garantate de Convenție prin tranzacția din 11 iunie 2003 în mod echivoc. În al doilea rând, în ceea ce privește susținerea reclamantului că a încheiat tranzacția cu cassa de asigurări a avocaților din cauza vârstei sale, trebuie notat că reclamantul a primit compensații materiale considerabile și că primește în prezent o pensie a cărei valoare a fost stabilită prin aceeași tranzacție.
Mai mult decât atât, reclamantul putea în orice moment cere anularea tranzacției dacă ar fi contractat-o prin eroare, violență sau viclenie, ceea ce nu a făcut. În final, nu există niciun motiv să se creadă că Guvernul a exercitat presiuni asupra reclamantului pentru a-l constrânge să incheie tranzacția. Din aceasta, Curtea consideră că tranzacția din 11 iunie 2003 a fost valabilă nu doar conform dreptului intern, ci și conform prezentei cereri. Mai mult, trebuie notat că reclamantul nu a contestat validitatea tranzacției în fața Curții, ci a preferat să nu o informeze. La lumina celor de mai sus, și în particular a declarației valabile a reclamantului de a nu mai continua prezenta cerere, Curtea consideră că reclamantul nu mai poate pretinde că este victimă în sensul art. 34 din Convenție.
Mai mult, comportamentul acestuia contrair obligațiilor sale asumate în temeiul tranzacției din 11 iunie 2003, și anume de a informa Curtea despre tranzacție și de a-i trimite o copie pentru a retrage prezenta cerere, poate fi calificat ca abuziv în sensul jurisprudenței Curții (Jian c. România (decizie), nr. 46640/99, 30 martie 2004, și Keretchachvili c. Georgia (decizie), nr. 5667/02, 2 mai 2006). Din aceasta, Curtea consideră că nu mai este justificată continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 c) din Convenție). În plus, niciun motiv rezultând din respectarea drepturilor omului garantate de Convenție sau Protocoalele acesteia nu necesită continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 c) in fine din Convenție).
Din aceasta, cauza trebuie radă din rol. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Decide să radă cererea din rol. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte
DÉCISION Requête n o 20214/02 présentée par Constantin AMZUTA contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 28 septembre 2006 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič , président , J. Hedigan , J. Casadevall V. Zagrebelsky , M me A. Gyulumyan , M. E. Myjer , M me I. Ziemele, juges , et de M. V. Berger, greffier de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 29 avril 2002, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Constantin Amzuță, est un ressortissant roumain, né en 1920 et résidant à Bucarest.
Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, Beatrice Ramașcanu, directrice au ministère des Affaires étrangères. A. Genèse de l’affaire Le requérant est avocat au barreau de Bucarest. En 1993, âgé de 73 ans, il déposa une demande de mise à la retraite et tendant au versement de la pension auprès de la caisse d’assurance des avocats de Bucarest. Le requérant informa la caisse de son intention de continuer son activité d’avocat. Par une décision du 16 août 1993, cette dernière fixa le montant de la pension, mais notifia au requérant son refus de la lui verser au motif que le cumul de la pension de retraite et des revenus obtenus suite à l’exercice de la profession d’avocat n’était pas permis par la loi.
Elle fonda sa décision sur un arrêté du conseil de l’Union des avocats de Roumanie rendu en application de l’article 5 du décret n o 251/1978 du 10 juillet 1978 sur la pension et les autres droits de sécurité sociale des avocats, selon lequel un avocat à la retraite peut continuer à exercer son activité à condition que le versement de sa pension soit suspendu. B. Première procédure en contentieux administratif concernant le versement de la pension de retraite Le 17 août 1993, le requérant introduisit une action contre l’Union des avocats, la caisse d’assurance des avocats et le barreau de Bucarest, demandant l’annulation de la décision de la caisse d’assurance des avocats du 16 août 1993 et le versement de la pension de retraite.
Par un arrêt du 27 décembre 1993, la cour d’appel de Bucarest fit droit aux prétentions du requérant. Elle annula la décision de la caisse d’assurance des avocats du 16 août 1993 et ordonna à cette dernière le paiement de la pension de retraite du requérant à partir du 1 er octobre 1993. La cour jugea que l’article 5 du décret n o 251/1978 avait été abrogé de manière implicite par la loi n o 2/1991 sur le cumul des fonctions, qui stipulait que l’exercice d’une activité rémunérée et l’obtention d’une pension de retraite n’étaient pas incompatibles, et par la Constitution, qui consacrait le droit au travail (l’article 38) et le droit à la retraite (article 43). Par un arrêt du 29 mars 1994, la Cour suprême de justice, sur recours de l’Union des avocats et de la caisse d’assurance des avocats, confirma l’arrêt de la cour d’appel.
C. Deuxième procédure concernant le montant de la pension de retraite Par une décision du 8 décembre 1994, la caisse d’assurance des avocats fixa le montant de la pension du requérant à 1 112 466 lei roumains, [environ 518 EUR]. Mécontent de ce montant, le requérant forma une action devant la cour d’appel de Bucarest pour un nouveau calcul du montant de sa pension de retraite. Par un arrêt du 31 juillet 1995, la cour d’appel fixa, suite à une expertise judiciaire, le montant de la pension de retraite à 1 995 910 lei roumains, [environ 740 EUR].
Par une décision avant dire droit du 5 mars 1996, la cour d’appel de Bucarest constata que la caisse d’assurance des avocats devait payer cette somme au requérant à partir du 1 er décembre 1994. La caisse d’assurance des avocats forma un recours contre cet arrêt qui fut rejeté par la Cour suprême de justice le 1 er février 1996. Le 14 août 1997, le requérant adressa une demande à la caisse d’assurance des avocats pour le versement de sa pension. Le 4 septembre 1997, cette dernière lui communiqua son refus de lui verser la pension. La caisse invoqua à cette fin l’article 23 de la loi n o 51/1995 du 7 juin 1995 relative à l’organisation et l’exercice de la profession d’avocat, qui prévoit que la qualité d’avocat cesse au moment où l’intéressé acquiert la qualité de retraité.
Sur la base de cet article, la caisse fit valoir que le requérant ne pouvait toucher la pension qu’au moment où il aurait cessé son activité d’avocat. D. Troisième procédure en contentieux administratif tendant au versement de la pension de retraite Le 27 novembre 1997, le requérant introduisit une action en contentieux administratif, demandant le versement de la pension et des intérêts à partir du 1 er décembre 1994. Par un arrêt du 2 décembre 1999, la cour d’appel de Bucarest débouta le requérant de ses prétentions pour non-respect de la procédure prévue par la loi n o 51/1995 relative à l’organisation et l’exercice de la profession d’avocat. Elle constata qu’afin que le requérant puisse bénéficier de la pension établie, il devait prouver sa qualité de retraité conformément à l’article 23 lettre c) de la loi précitée.
Dans ce cas, il n’avait plus la qualité d’avocat et ce fait serait constaté par une décision du Conseil du barreau, conformément à l’article 78 du Statut de la profession d’avocat, ayant comme conséquence la radiation du requérant du tableau des avocats. Néanmoins, selon l’article 81 du Statut de la profession d’avocat, l’avocat retraité pouvait demander à continuer l’exercice de la profession, le Conseil du barreau prenant acte de cette demande et décidant conformément à cette disposition légale. Dès lors, aussi longtemps que le requérant exerçait la profession d’avocat et qu’il acquittait la cotisation vieillesse à la caisse d’assurance des avocats, le versement de la pension était impossible.
Par un arrêt 25 janvier 2001, la Cour suprême de justice cassa l’arrêt du 2 décembre 1999 de la cour d’appel de Bucarest. Elle constata que le requérant avait acquis la qualité de retraité et que la caisse d’assurance d’avocats devait procéder au versement de la pension. Elle renvoya l’affaire devant la cour d’appel afin qu’elle décide du montant de la pension de retraite sur la base d’une expertise comptable. L’extrait pertinent de cet arrêt est ainsi rédigé : « Il est incontestable que par l’arrêt définitif n o 509 du 31 juillet 1995, le jugement avant dire droit de la cour d’appel de Bucarest (section administrative), l’arrêt n o 182 du 1 er février 1996 de la Cour suprême de justice (section administrative), l’arrêt n o 242 du 29 mars 1994 et l’arrêt n o 680 du 21 septembre 1994, le requérant a acquis avec autorité de chose jugée la qualité de retraité pour avoir atteint l’âge légal pour le départ à la retraite.
Tous les arrêts susmentionnés sont devenus définitifs avant l’entrée en vigueur de la loi n o 51/1991 et le défaut de versement de la pension n’est pas imputable au requérant. La dérogation du cumul de la pension pour les avocats n’a pas de base légale. La juridiction qui a jugé le fond de l’affaire a fondé son arrêt sur les dispositions de l’article 23 lettre c) de la loi n o 51/1995 bien que cet article ait été déclaré inconstitutionnel par la décision n o 45 du 12 mai 1995 [de la Cour constitutionnelle]. Comme décidé par la décision susmentionnée, la pension est octroyée pour le travail antérieur, de sorte qu’elle ne puisse pas entraver à la continuation de l’exercice de la profession d’avocat ; la décision de la Cour constitutionnelle n o 32 du 13 avril 1994 (...) a tranché dans le même sens.
Dans la dernière partie de la décision n o 45 du 12 mai 1995 de la Cour constitutionnelle, il a été argué qu’il n’y avait pas d’incompatibilité entre l’exercice de la profession d’avocat et la qualité de retraité pour limite d’âge puisque dans le cas contraire il y aurait discrimination par rapport aux autres retraités qui peuvent cumuler la pension avec le salaire au sens de la loi n o 2/1991. Eu égard au fait que l’avocat exerce une profession libérale, la condition de la cessation de l’exercice de la profession assortie de la radiation du tableau des avocats représente un ajout à la loi, sans parler du fait que le requérant a acquis le droit de se voir verser la pension pour une période commençant le 1 er décembre 1994 par des décisions définitives.
» Après renvoi, par un arrêt du 11 septembre 2001, la cour d’appel de Bucarest débouta le requérant de ses prétentions au motif qu’il n’avait pas acquis la qualité de retraité. L’extrait pertinent de cet arrêt est ainsi rédigé : « Premièrement, bien que le requérant invoque les dispositions de l’article 3 de la loi n o 2/1991 sur le cumul de fonctions qui statue que le cumul de la pension et du salaire est possible, compte tenu du fait qu’en la cause étaient prises en considération les dispositions spéciales de la loi n o 51/1995, le versement de la pension se réalise au moment de la cession de l’exercice de la profession. En l’espèce, au moment de l’introduction de l’action, le 27 novembre 1997, [le requérant] sollicite une pension établie par voie juridictionnelle, réactualisée, et non une pension en vertu d’une décision de départ à la retraite à la fin de l’exercice de la profession d’avocat.
Par conséquent, la cour conclut que le requérant n’a pas le droit au versement de la pension aussi longtemps qu’il ne cesse pas son activité. Deuxièmement, en l’espèce, conformément à la décision n o 45 du 12 mai 1995 de la Cour constitutionnelle, il a été considéré que les dispositions de l’article 23 lettre c) de la loi n o 51/1995 sont inconstitutionnelles en ce qu’elles interdisent le cumul de la pension et du revenu réalisé [par le requérant] en tant qu’avocat. Mais en l’espèce, le requérant avait rempli les conditions afin de pouvoir bénéficier d’une pension établie par voie juridictionnelle. En revanche, il n’a pas acquis la qualité de retraité conformément à la loi n o 51/1995 car il ne s’est pas conformé à la procédure spéciale prévue par l’article 81 du Statut de la profession d’avocat.
Troisièmement, par une décision du 21 février 2001, la caisse d’assurance d’avocats a admis la demande du requérant visant la réactualisation du montant de la pension pour limite d’âge établie par la décision n o 72 du 8 décembre 1994 à partir du 1 er novembre 2000, à hauteur de 10 770 704 lei. La décision de 1994 est valide, la pension étant modifiée uniquement pour ce qui est de son montant. Le requérant a la possibilité de voir exécuter cette décision. (...) Compte tenu des considérations ci-dessus, l’action du requérant ne remplit pas les conditions prévues par la loi n o 29/1990 [sur le contentieux administratif], car il n’a pas démontré la violation d’un de ses droits reconnus par la loi et elle sera rejetée comme mal fondée ». Le requérant se pourvut en cassation contre l’arrêt de la cour d’appel.
Il fit valoir au principal que le litige portait sur le versement de la pension de retraite conformément aux arrêts définitifs de la cour d’appel du 31 juillet 1995 et de la Cour suprême de justice du 25 janvier 2001, dont l’autorité de chose jugée n’avait pas été respectée dans la procédure engagée le 27 novembre 1997. Par un arrêt du 6 novembre 2001, la Cour suprême de justice rejeta le recours du requérant. Elle jugea d’abord que les arrêts invoqués par le requérant n’ordonnaient pas à la caisse d’assurance des avocats le versement de la pension établie. Elle considéra ensuite qu’en dépit de sa qualité de retraité, le requérant ne pouvait pas encaisser la pension parce qu’il n’avait pas cessé l’exercice de la profession d’avocat conformément à l’article 23 lettre c de la loi n o 51/1995.
Elle constata également que, malgré le fait que les décisions n o 45 du 12 mai 1995 et n o 51 du 7 juin 1995 de la Cour constitutionnelle avaient déclaré inconstitutionnel l’article 23 de la loi n o 51/1995, ces décisions avaient été rendues avant la promulgation de ladite loi. Or, les deux chambres du Parlement avaient adopté la loi dans sa version initiale à une majorité des deux tiers, ce qui avait écarté l’objection d’inconstitutionnalité conformément à l’article 145 de la Constitution. E. La transaction conclue entre le requérant et la caisse d’assurance des avocats le 11 juin 2003 Le 11 juin 2003, le requérant conclut une transaction ( Tranzacție ) avec la caisse d’assurance des avocats afin de mettre fin au litige qui les opposait au sujet du versement de la pension.
L’extrait pertinent de cette transaction est ainsi rédigé : « Eu égard à l’activité professionnelle continue de M e Constantin Amzuță pendant 60 ans et à son âge (83 ans) ; Eu égard au fait que, regrettablement, un litige est né entre les deux parties, qui dure depuis environ neuf ans, portant sur la pension de retraite de M e Constantin Amzuță à partir du 1 er décembre 1994 ; qu’à partir de cette date ce dernier n’a rien touché de ce qui lui était dû, ce qui a manifestement porté préjudice à ses intérêts ; qu’à présent les deux parties entendent mettre une fin à ce litige, d’une manière légale, équitable et morale, compte tenu également de la modification du Statut de la profession d’avocat, établissant par le présent règlement amiable également le montant de la pension de retraite qui sera versée à M e Constantin Amzuță à partir du 1 er juin 2003 (...) ; I. Les parties s’accordent à dire que la décision n o 72 du 8 décembre 1994 du conseil de la caisse d’assurance des avocats a établi de manière expresse que M e Constantin Amzuță devait recevoir à partir du 1 er décembre 1994 une pension de retraite « majorée selon les dispositions légales ». Par le jugement n o 509 du 31 juillet 1995 de la cour d’appel Bucarest (section administrative) et par la décision avant dire droit du 5 mars 1996 de la même juridiction,
le montant de la pension de M e Constantin Amzuță a été établi à 1 995 910 lei [environ 740 EUR] par mois. Le jugement n o 509 du 31 juillet 1995 précité est passé en force de chose jugée suite au rejet du recours introduit par la caisse d’assurance des avocats par l’arrêt n o 182 du 1 er février 1996 de la Cour suprême de justice (section administrative). Ni la décision de mise à la retraite n o 72 du 8 décembre 1994 ni le jugement définitif n o 509 du 31 juillet 1995, tel que complété par la décision avant dire droit du 5 mars 1996 de la cour d’appel de Bucarest (section administrative) n’ont été mis en exécution jusqu’à présent en raison du fait que plusieurs décisions de justice contradictoires portant sur la modalité de mise en paiement (décision d’arrêt et ultérieurement de continuation de l’activité) ont été rendues.
Le rapport du service de comptabilité de la caisse d’assurance des avocats a établi que, en appliquant les majorations à la somme de 1 995 910 [lei] pour la période du 1 er décembre 1994 au 31 mai 2003, le requérant a subi un dommage de 979 833 443 lei [25 657 EUR]. Les parties décident que, afin de réparer le préjudice causé, M e Constantin Amzuță recevra à titre de dommages moraux 930 000 000 lei [24 353 EUR], donc une somme inférieure à celle prévue dans le rapport du service de comptabilité (...).
Ainsi, les parties déclarent de manière expresse et définitive qu’elles n’auront plus aucune prétention réciproque, que M e Constantin Amzuță s’engage à retirer la requête qu’il a déposée auprès de la Cour européenne des droits de l’homme de Strasbourg, à laquelle il enverra une copie de la présente transaction, et qu’il s’engage à n’effectuer aucune autre démarche afin de se voir réparer le préjudice causé par le non-paiement des sommes qui lui avaient été dues pour la période du 1 er décembre 1994 au 1 er juin 2003, la présente transaction étant définitive et irrévocable. (...) II. A partir du 1 er juin 2003, la caisse d’assurance des avocats, en conformité avec le rapport du service de comptabilité, s’engage à verser mensuellement au M e Constantin Amzuță une pension de retraité à hauteur de 17 216 592 lei [450 EUR], majorée périodiquement selon les dispositions du Statut de la caisse d’assurance des avocats.
» Le 20 juin 2003, la somme de 930 000 000 lei fut payée au requérant. Le requérant n’a pas produit au dossier de la requête une copie de la transaction. La Cour fut informée de l’existence de cette transaction par une lettre du Gouvernement du 25 novembre 2005, après la communication de la requête à ce dernier. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant soutient qu’il n’a pas bénéficié d’un procès équitable, étant donné que par l’arrêt du 6 novembre 2001, la Cour suprême de justice a méconnu l’autorité de chose jugée de son arrêt du 29 mars 1994. 2. Le requérant se plaint en substance, sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1, d’une violation de son droit de se voir verser la pension de retraite.
EN DROIT La Cour prend note, d’une part, de la transaction du 11 juin 2003 conclue entre le requérant et la caisse d’assurance des avocats par laquelle le requérant s’engage à retirer la présente requête et, d’autre part, de la déclaration du requérant, présentée dans ses observations écrites, tendant à voir la Cour continuer l’examen de la requête. A. Arguments des parties 1. Le Gouvernement En premier lieu, le Gouvernement estime que le requérant ne peut plus se prétendre victime d’une violation de la Convention, compte tenu de la transaction qu’il a conclue avec la caisse d’assurance des avocats le 11 juin 2003. Ainsi, il considère que les prétendues violations de l’article 6 et de l’article 1 du Protocole n o 1 ont été reconnues en substance et réparées par cet acte.
Dès lors, le requérant a déjà obtenu réparation dans le cadre des procédures internes en perdant la qualité de victime au sens de l’article 34 de la Convention. En deuxième lieu, invoquant la jurisprudence Pfeifer et Plankl c. Autriche , le Gouvernement estime que le requérant a renoncé à ses droits garantis par la Convention par le biais de la transaction du 11 juin 2003. Bien qu’il se soit engagé à informer la Cour de cet acte et de retirer la présente requête, le requérant ne s’y est pas conformé. Partant, le requérant a commis, à son avis, un abus manifeste et caractérisé de son droit de recours individuel.
2. Le requérant Le requérant allègue qu’il a été forcé par son âge avancé de conclure la transaction du 11 juin 2003 et qu’il a dû accepter ainsi une somme inférieure à celle établie par le rapport du service de comptabilité de la caisse d’assurance des avocats et par les différentes expertises judiciaires réalisées au cours des procédures devant les tribunaux nationaux. En ce qui concerne son refus de se conformer aux obligations lui incombant en vertu de la transaction (informer la Cour de la transaction et lui en envoyer une copie afin de retirer la présente requête), le requérant argue que ladite transaction ne pourrait influencer sur l’issue de la présente requête puisque la caisse d’assurance des avocats, bien que partie à la transaction, n’est pas partie dans la présente requête qui est introduite contre l’État roumain.
B. Appréciation de la Cour La Cour note que, en vertu de la transaction du 11 juin 2003 conclue avec la caisse d’assurance des avocats, le requérant s’était engagé à retirer la présente requête. Le requérant n’invoque aucun motif de nullité de ladite transaction, ce qui permet à la Cour de ne pas douter de sa validité au regard du droit interne. Néanmoins, en contradiction avec ses obligations, le requérant n’a pas informé la Cour de l’existence de la transaction et a entendu maintenir la présente requête. Dès lors, la conduite du requérant devant la Cour contredit sa position adoptée dans le cadre national ( Zu Leiningen c. Allemagne (déc.), n o 59624/00, CEDH, 17 novembre 2005). En ce qui concerne l’allégation du requérant selon laquelle la transaction du 11 juin 2003 ne pourrait étendre ses effets sur la présente requête, la Cour constate ce qui suit.
La Cour a déjà statué dans une affaire où le requérant et le Gouvernement avaient conclu un accord en vertu duquel le premier renonçait à ses droits garantis par l’article 6 de la Convention.
D’après la jurisprudence de la Cour, la renonciation à un droit garanti par la Convention - pour autant qu’elle soit licite - doit se trouver établie de manière non équivoque et s’entourer d’un minimum de garanties correspondant à sa gravité ( Pfeifer et Plankl c. Autriche , arrêt du 25 février 1992, série A n o 227, p. 16, § 37). La Commission a décidé que ces critères s’appliquaient dans une autre affaire où le requérant avait conclu un accord avec le Gouvernement en s’obligeant à ne pas introduire d’autres requêtes devant la Cour qui seraient alors irrecevables ( Melynek c. Autriche , n o 22634/93, décision de la Commission du 31 août 1994, Décisions et rapports (DR) 79-A, p. 106). Dans l’affaire Zu Leiningen c. Allemagne, la Cour a également appliqué les critères de la renonciation à un droit garanti par la Convention, prenant en compte un règlement amiable par lequel le requérant s’était engagé, envers la personne physique à laquelle il s’opposait dans la procédure civile interne, à retirer la requête introduite devant la Cour.
Dans la présente affaire, le requérant a conclu la transaction du 11 juin 2003 avec la caisse d’assurance des avocats, organisme qui avait refusé de lui verser la pension de retraite. Partant, les critères établis dans l’affaire Zu Leiningen c. Allemagne peuvent être appliqués mutatis mutandis en l’espèce . En premier lieu, la Cour constate que le requérant a renoncé à ses droits garantis par la Convention par la transaction du 11 juin 2003 de manière non équivoque. Ensuite, en ce qui concerne l’allégation du requérant selon laquelle il a conclu la transaction avec la caisse d’assurance des avocats à cause de son âge, il faut noter que le requérant a reçu des dommages et intérêts considérables et qu’il touche à présent une pension dont le montant a été établi par la même transaction.
Qui plus est, le requérant pouvait à tout moment demander l’annulation de la transaction s’il l’avait contractée par erreur, violence ou dol, ce qu’il n’a pas fait. Enfin, il n’y a pas de raison de penser que le Gouvernement a exercé des pressions sur le requérant afin de le contraindre à conclure la transaction. Dès lors, la Cour estime que la transaction du 11 juin 2003 a été valide non seulement au regard du droit interne, mais également au regard de la présente requête. En outre, il faut noter que le requérant n’a pas contesté la validité de la transaction devant la Cour, mais a préféré ne pas l’en informer. A la lumière de ce qui précède, et en particulier de la déclaration valide du requérant de ne plus poursuivre la présente requête, la Cour considère que le requérant ne peut plus se prétendre victime au sens de l’article 34 de la Convention.
De surcroît, son comportement contraire aux engagements pris en vertu de la transaction du 11 juin 2003, à savoir d’informer la Cour de la transaction et lui en envoyer une copie afin de retirer la présente requête, peut être qualifié d’abusif au sens de la jurisprudence de la Cour (Jian c. Roumanie (déc.), n o 46640/99, 30 mars 2004, et Keretchachvili c. Géorgie (déc.), n o 5667/02, 2 mai 2006). Dès lors, la Cour estime qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1 c) de la Convention). En outre, aucun motif tiré du respect des droits de l’homme garantis par la Convention ou ses Protocoles n’exige de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1 c) in fine de la Convention).
Partant, il convient de rayer l’affaire du rôle. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président