CASE OF AMZUTA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Secția a treia

DECIZIE

Cererea nr. 20214/02 prezentată de Constantin AMZUȚĂ împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 28 septembrie 2006 într-o cameră compusă din

B.M.

Zupančič,

președinte

, J. Hedigan,

J.

Casadevall

,

V. Zagrebelsky, A. Gyulumyan,

E.

Myjer,

I.

Ziemele

,

judecători,

și

V.

Berger

,

grefier de secție

,

Având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 29 aprilie 2002,

Având în vedere decizia Curții de a examina admisibilitatea și fondul cauzei împreună, astfel cum prevede art.

29 §

3 din convenție,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,

După ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:

În fapt

Reclamantul, Constantin Amzuță, este resortisant român, s-a născut în 1920 și are domiciliul în București. Guvernul român („Guvernul”)

este reprezentat de agentul guvernamental, Beatrice Ramașcanu, director în cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

A. Originea cauzei

Reclamantul este avocat în Baroul București. În 1993, la vârsta de 73 ani, a depus o cerere de pensionare la Casa de Asigurări a Avocaților din București. Reclamantul a informat casa de asigurări despre intenția sa de a-și continua activitatea de avocat.

Prin decizia din 16 august 1993, aceasta din urmă a stabilit cuantumul pensiei, dar a comunicat reclamantului refuzul de a i-o plăti pe motiv că legea nu prevedea cumulul pensiei cu veniturile obținute din exercitarea profesiei de avocat. Casa de asigurări și-a întemeiat decizia pe o hotărâre a Consiliului Uniunii Avocaților din România luată în aplicarea art. 5 din Decretul nr. 251/1978 din 10 iulie 1978 privind pensiile și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților, conform căruia un avocat pensionar poate continua să își exercite activitatea cu condiția ca plata pensiei să fie suspendată.

B. Prima procedură în contencios administrativ privind plata pensiei

La 17 august 1993, reclamantul a introdus o acțiune împotriva Uniunii Avocaților, Casei de Asigurări a Avocaților și Baroului București, solicitând anularea deciziei Casei de Asigurări a Avocaților din 16 august 1993 și plata pensiei.

Prin hotărârea din 27 decembrie 1993, Curtea de Apel București a admis pretențiile reclamantului. A anulat decizia Casei de Asigurări a Avocaților din 16 august 1993 și a dispus plata pensiei reclamantului începând cu 1 octombrie 1993. Curtea a reținut că art. 5 din Decretul nr. 251/1978 a fost abrogat în mod implicit de Legea nr. 2/1991 privind cumulul de funcții, care prevedea că exercitarea unei activități remunerate și obținerea unei pensii nu erau incompatibile, și de Constituție, care consacra dreptul la muncă (art. 38) și dreptul la pensie (art. 43).

Prin hotărârea din 29 martie 1994, Curtea Supremă de Justiție, judecând recursul Uniunii Avocaților și Casei de Asigurări a Avocaților, a confirmat hotărârea curții de apel.

C. A doua procedură privind cuantumul pensiei

Prin decizia din 8 decembrie 1994, Casa de Asigurări a Avocaților a fixat cuantumul pensiei reclamantului la 1 112 466 lei românești (aprox. 518 euro). Nemulțumit de această sumă, reclamantul a introdus o acțiune la Curtea de Apel București pentru un nou calcul al cuantumului pensiei sale.

Prin hotărârea din 31 iulie 1995, în urma unei expertize judiciare, curtea de apel a fixat cuantumul pensiei la 1 995 910 lei românești (aprox. 740 euro). Prin decizia din 5 martie 1996, Curtea de Apel București a constatat că, în speță, Casa de Asigurări a Avocaților trebuia să plătească această sumă reclamantului începând cu 1 decembrie 1994.

Casa de Asigurări a Avocaților a introdus recurs împotriva acestei hotărâri, care a fost respins de Curtea Supremă de Justiție la 1 februarie 1996.

La 14 august 1997, reclamantul a adresat o cerere Casei de Asigurări a Avocaților pentru plata pensiei. La 4 septembrie 1997, aceasta i-a comunicat refuzul de a-i plăti pensia. Casa de asigurări a invocat în acest sens art. 23 din Legea nr. 51/1995 din 7 iunie 1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, care prevede încetarea calității de avocat în momentul în care persoana în cauză se pensionează. În baza acestui articol, casa de asigurări a susținut că reclamantul nu poate primi pensie decât în momentul în care își încetează activitatea de avocat.

D. A treia procedură în contencios administrativ privind plata pensiei

La 27 noiembrie 1997, reclamantul a introdus o acțiune în contencios administrativ, solicitând plata pensiei și a dobânzilor de la 1 decembrie 1994.

Prin hotărârea din 2 decembrie 1999, Curte de Apel București a respins pretențiile reclamantului pentru nerespectarea procedurii prevăzută de Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat. Aceasta a reținut că, pentru a putea beneficia de pensia stabilită, reclamantul trebuia să dovedească să este pensionat conform art. 23 lit. c) din legea menționată. În acest caz, nu mai avea calitatea de avocat și aceasta s-ar constata printr-o decizie a Consiliului Baroului, în conformitate cu art. 78 din Statutul profesiei de avocat, având ca și consecință ștergerea reclamantului din tabloul avocaților. Cu toate acestea, potrivit art. 81 din Statutul profesiei de avocat, avocatul pensionar poate solicita continuarea exercitării profesiei, Consiliul Baroului luând act de această cerere și hotărând în conformitate cu această dispoziție legală. Prin urmare, atâta vreme cât reclamantul își exercita profesia de avocat și își plătea contribuțiile la Casa de Asigurări a Avocaților, plata pensiei era imposibilă.

Prin hotărârea din 25 ianuarie 2001, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea Curții de Apel București din 2 decembrie 1999. Aceasta a constatat că reclamantul s-a pensionat, iar Casa de Asigurări a Avocaților trebuia să înceapă să-i plătească pensia. A trimis cauza la curtea de apel pentru a decide cuantumul pensiei în baza unei expertize contabile.

Fragmentul relevant din această hotărâre este redactat după cum urmează:

„Este de necontestat faptul că, prin hotărârea definitivă nr. 509 din 31 iulie 1995, hotărârea Curții de Apel București (secția de contencios administrativ), hotărârea nr. 182 din 1 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție (secția de contencios administrativ), hotărârea nr. 242 din 29 martie 1994 și hotărârea nr. 680 din 21 septembrie 1994, reclamantul a obținut cu autoritate de lucru judecat calitatea de pensionar pentru că a atins vârsta legală de pensionare.

Toate hotărârile menționate au devenit definitive înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 51/1991 și neplata pensiei nu este imputabilă reclamantului.

Derogarea de la cumulul pensiei pentru avocați nu are un temei legal.

Instanța care a judecat fondul cauzei și-a întemeiat hotărârea pe prevederile art. 23 lit. c) din Legea nr. 51/1995, deși acest articol a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 45 din 12 mai 1995 [a Curții Constituționale].

Astfel cum stabilește decizia menționată, pensia se acordă pentru munca depusă anterior, astfel încât nu poate impieta asupra continuării muncii și în profesia de avocat; decizia Curții Constituționale nr. 32 din 13

aprilie 1994 a hotărât în același sens.

În ultima parte a deciziei nr. 45 din 12 mai 1995 a Curții Constituționale, s-a argumentat faptul că nu exista nicio incompatibilitate între exercitarea profesiei de avocat și calitatea de pensionar pentru limită de vârstă deoarece, în caz contrar, ar exista discriminare față de ceilalți pensionari care pot cumula pensia cu salariul în sensul Legii nr. 2/1991.

Având în vedere că avocatul exercită o profesie liberală, condiția încetării exercitării profesiei însoțită de ștergerea din tabloul avocaților reprezintă o adăugare la lege, fără a lua în calcul faptul că reclamantul a obținut dreptul de a i se plăti pensia începând cu 1 decembrie 1994 în temeiul unor hotărâri definitive.”

După trimitere, prin hotărârea din 11 septembrie 2001, Curtea de Apel București a respins pretențiile reclamantului pe motiv că nu obținuse calitatea de pensionar.

Fragmentul relevant din această hotărâre este redactat după cum urmează:

„În primul rând, deși reclamantul invocă dispozițiile art. 3 din Legea nr. 2/1991 privind cumulul de funcții care prevede că este posibil cumulul pensiei cu salariul, având în vedere că în cauză erau luate în considerare dispozițiile speciale ale Legii nr. 51/1991, plata pensiei se realizează în momentul încetării exercitării profesiei.

În speță, la momentul introducerii acțiunii, la 27 noiembrie 1997, [reclamantul] solicită o pensie stabilită pe cale jurisdicțională, reactualizată, și nu o pensie în temeiul unei decizii de pensionare la încetarea exercitării profesiei de avocat.

În consecință, curtea a concluzionat că reclamantul nu are dreptul la plata pensiei atâta vreme cât nu își încetează activitatea.

În al doilea rând, în speță, conform Deciziei nr. 45 din 12 mai 1995 a Curții Constituționale, se consideră că prevederile art. 23 litera c) din Legea nr. 51/1991 sunt neconstituționale deoarece interzic cumulul pensiei și venitului realizat [de către reclamant] în calitate de avocat.

Dar, în speță, reclamantul a îndeplinit condițiile pentru a putea beneficia de o pensie stabilită pe care jurisdicțională. În schimb, nu a obținut calitatea de pensionar în conformitate cu Legea nr. 51/1995 deoarece nu a respectat procedura specială prevăzută de art. 81 din Statutul profesiei de avocat.

În al treilea rând, prin decizia din 21 februarie 2001, Casa de Asigurări a Avocaților a admis cererea reclamantului de reactualizare a sumei pensiei pentru limită de vârstă stabilită prin decizia nr. 72 din 8 decembrie 1994 începând cu 1 noiembrie 2000, în valoare de 10 770 704 lei. Decizia din 1994 este valabilă, pensia fiind modificată numai în ceea ce privește suma. Reclamantul are posibilitatea să urmărească executarea acestei decizii.

[...]

Având în vedere considerentele anterioare, acțiunea reclamantului nu îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr. 29/1990 [privind contenciosul administrativ], deoarece nu a demonstrat încălcarea unuia din drepturile sale recunoscute de lege și va fi respinsă ca fiind nefondată”.

Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii curții de apel. A susținut în acțiunea principală că litigiul privea plata pensiei în conformitate cu hotărârea definitivă a curții de apel din 13 iulie 1995 și cu hotărârea definitivă din 25 ianuarie 2001 a Curții Supreme de Justiție, a căror autoritate de lucru judecat nu a fost respectată în procedura inițiată la 27 noiembrie 1997.

Prin hotărârea din 6 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului. A stabilit mai întâi că hotărârile invocate de reclamant nu obligau Casa de Asigurări a Avocaților la plata pensiei stabilite. A considerat apoi că, în ciuda calității de pensionar, reclamantul nu putea încasa pensia deoarece exercita încă profesia de avocat în conformitate cu art. 23 lit. c) din Legea nr. 51/1995. A constatat, de asemenea, că, în ciuda faptului că deciziile nr. 45 din 12 mai 1995 și nr. 51 din 7 iunie 1995 ale Curții Constituționale au declarat neconstituțional art. 23 din Legea nr. 51/1995, aceste decizii au fost pronunțate înainte de promulgarea legii respective. Or, cele două camere ale Parlamentului au adoptat legea în versiunea sa inițială cu o majoritate de două treimi, ceea ce a înlăturat excepția de neconstituționalitate conform art. 145 din Constituție.

E. Tranzacția încheiată între reclamant și Casa de Asigurări a Avocaților la 11 iunie 2003

La 11 iunie 2003, reclamantul a încheiat o tranzacție cu Casa de Asigurări a Avocaților pentru a pune capăt litigiului cu privire la plata pensiei. Fragmentul relevant din această hotărâre este redactat după cum urmează:

„Având în vedere activitatea profesională continuă a dlui Constantin Amzuță timp de 60 de ani și având în vedere vârsta acestuia (83 ani);

Având în vedere faptul că, regretabil, a apărut un litigiu între cele două părți ce durează de aproximativ nouă ani, cu privire la pensia dlui Constantin Amzuță începând de la 1 decembrie 1994; că de la această dată, acesta din urmă nu a primit nimic din ce i se cuvenea, ceea ce în mod vădit a adus atingere intereselor sale; că, în prezent, cele două părți înțeleg să pună capăt acestui litigiu, în mod legal, echitabil și moral, ținându-se cont și de modificarea Statutului profesiei de avocat, care stabilește și suma pensiei care va fi plătită dlui Constantin Amzuță începând cu 1 iunie 2003 [...];

I. Părțile sunt de acord să declare că decizia nr. 72 din 8 decembrie 1994 a Consiliului Casei de Asigurări a Avocaților a stabilit în mod expres ca dl. Constantin Amzuță să primească, începând cu 1 decembrie 1994, o pensie „majorată conform dispozițiilor legale”.

Prin hotărârea nr. 509 din 31 iulie 1995 a Curții de Apel București (secția de contencios administrativ) și prin hotărârea din 5 martie 1996 a aceleiași instanțe, cuantumul pensiei dlui Constantin Amzuță a fost stabilită la 1 995 910 lei (aprox 740 euro) pe lună.

Hotărârea nr. 509 din 31 iulie 1995 citată anterior a obținut autoritate de lucru judecat după respingerea recursului introdus de Casa de Asigurări a Avocaților prin hotărârea nr. 182 din 1

februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție (secția de contencios administrativ).

Nici decizia de pensionare nr. 72 din 8 decembrie 1994, nici hotărârea definitivă nr. 509 din 31 iulie 1995, astfel cum a fost completată prin hotărârea din 5

martie

1996 a Curții de Apel București (secția de contencios administrativ) nu au fost executate până în prezent din cauza faptului că s-au pronunțat mai multe hotărâri judecătorești contradictorii privind modalitatea de plată (decizia de oprire și, ulterior, de continuare a activității).

Raportul serviciului de contabilitate a Casei de Asigurări a Avocaților a stabilit că, în aplicarea majorărilor la suma de 1

995

910 [lei] pentru perioada 1

decembrie

1994 - 31 mai 2003, reclamantul a suferit un prejudiciu de 979

833

443

lei [25

657 euro].

Părțile hotărăsc că, pentru repararea prejudiciului cauzat, dl. Constantin Amzuță va primi cu titlu de daune morale 930 000 000 lei [24

353 euro], deci o sumă mai mică decât cea prevăzută în raportul serviciului de contabilitate [...].

Astfel, părțile declară în mod expres și definitiv că nu vor mai avea pretenții reciproce, că dl. Constantin Amzuță se angajează să-și retragă cererea pe care a depus-o la Curtea Europeană a Drepturilor Omului din Strasbourg, căreia îi va trimite o copie a acestei tranzacții, și că se angajează să nu facă niciun alt demers pentru repararea prejudiciului cauzat prin neplata sumelor datorate pentru perioada 1 decembrie 1994 – 1 iunie 2003, această tranzacție fiind definitivă și irevocabilă.

[...]

II. De la 1 iunie 2003, Casa de Asigurări a Avocaților, în conformitate cu raportul serviciului de contabilitate, se angajează să plătească lunar dlui Constantin Amzuță o pensie în valoare de 17

216

592 lei [450 euro], majorată periodic conform prevederilor Statutului Casei de Asigurări a Avocaților.”

La 20 iunie 2003, i s-a plătit reclamantului suma de 930

000

000 lei.

Reclamantul nu a depus la dosar o copie a tranzacției. Curtea a fost informată de existența acestei tranzacții printr-o scrisoare a Guvernului din 25 noiembrie 2005, după ce i-a fost comunicată cererea.

Capete de cerere

În drept

Curtea reține, pe de o parte, tranzacția din 11 iunie 2003 încheiată între reclamant și Casa de Asigurări a Avocaților prin care reclamantul se angajează să-și retragă prezenta cerere și, pe de altă parte, de declarația reclamantului, prezentată în observațiile sale în scris, prin care solicită Curții examinarea cererii.

A. Argumentele părților

În primul rând, Guvernul consideră că reclamantul nu se mai poate pretinde victima unei încălcări a convenției, având în vedere tranzacția pe care a încheiat-o cu Casa de Asigurări a Avocaților la 11 iunie 2003. Astfel, el consideră că pretinsele încălcări ale art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 au fost recunoscute în esență și reparate prin acest act. Prin urmare, reclamantul a obținut deja repararea în cadrul procedurilor interne pierzând calitatea de victimă în sensul art. 34 din convenție.

În al doilea rând, invocând jurisprudența

Pfeifer și Plankl împotriva

Austriei

, Guvernul consideră că reclamantul a renunțat la drepturile sale garantate de Convenție prin tranzacția din 11 iunie 2003. Deși s-a angajat să informeze Curtea despre acest act și să-și retragă această cerere, reclamantul nu s-a conformat. Astfel, reclamantul a comis, în opinia sa, un abuz manifest și caracterizat de dreptul de recurs individual.

Reclamantul pretinde că a fost forțat de vârsta înaintată să încheie tranzacția din 11 iunie 2003 și că a trebuit să accepte astfel o sumă mai mică decât cea stabilită de raportul serviciului de contabilitate a Casei de Asigurări a Avocaților și de diferitele expertize judiciare realizate în cursul procedurilor în fața instanțelor naționale.

În ceea ce privește refuzul său de a se conforma obligațiilor ce-i revin în virtutea tranzacției (informarea Curții despre tranzacție și trimiterea unei copii a acesteia pentru a-și retrage prezenta cerere), reclamantul argumentează că tranzacția respectivă nu putea influența prezenta cerere deoarece Casa de Asigurări a Avocaților, deși parte la tranzacție, nu este parte în prezenta cerere care este formulată împotriva statului român.

B. Motivarea Curții

Curtea notează că, în virtutea tranzacției din 11 iunie 2003 încheiată cu Casa de Asigurări a Avocaților, reclamantul s-a angajat să-și retragă prezenta cerere. Reclamantul nu invocă nici un motiv de nulitate a tranzacției respective, ceea ce permite Curții să nu aibă îndoieli cu privire la validitatea sa în dreptul intern. Cu toate acestea, contrar obligațiilor sale, reclamantul nu a informat Curtea de existența tranzacției și a menținut prezenta cerere. Prin urmare, conduita reclamantului în fața Curții contrazice poziția adoptată în cadru național [

Zu

Leiningen împotriva Germaniei

(dec.), nr. 59624/00, CEDO, 17

noiembrie

2005].

În ceea ce privește susținerea reclamantului conform căreia tranzacția din 11 iunie 2003 nu și-ar putea extinde efectele asupra prezentei cereri, Curtea constată următoarele.

Curtea a hotărât deja într-o cauză în care reclamantul și Guvernul au încheiat un acord în virtutea căruia primul a renunțat la drepturile garantate de art. 6 din convenție. În jurisprudența Curții, renunțarea la un drept garantat de convenție – dacă este legal – trebuie să fie stabilită în mod neechivoc și să fie înconjurată de un minim de garanții în funcție de gravitatea sa (

Pfeifer și Plankl împotriva Austriei

, hotărârea din 25

februarie 1992, seria A nr. 227, p. 16, pct.

37).

Comisia a decis că aceste criterii se aplică într-o altă cauză în care reclamantul a încheiat un acord cu Guvernul obligându-se să nu formuleze alte cereri în fața Curții care ar fi, în aceste condiții, inadmisibile [

Melynek

împotriva Austriei

, nr. 22634/93, decizia Comisiei din 31 august 1994, Culegere de hotărâri și decizii (DR) 79-A, p. 106].

În cauza

Zu Leiningen împotriva Germaniei,

Curtea a aplicat, de asemenea, criteriile renunțării la un drept garantat de convenție, ținând cont de o soluționare amiabilă prin care reclamantul s-a angajat, față de persoana fizică care i-a fost adversar în procedura civilă internă, să-și retragă cererea introdusă în fața Curții.

În prezenta cauză, reclamantul a concluzionat tranzacția din 11 iunie 2003 cu Casa de Asigurări a Avocaților, organism care i-a refuzat plata pensiei. Astfel, criteriile stabilite în cauza

Zu Leiningen împotriva Germaniei

pot fi aplicate

mutatis mutandis

în speță.

În primul rând, Curtea constată că reclamantul a renunțat la aceste drepturi garantate de convenție prin tranzacția din 11 iunie 2003 în mod neechivoc.

Apoi, în ceea ce privește acuzația reclamantului conform căreia el a concluzionat tranzacția cu Casa de Asigurări a Avocaților din cauza vârstei sale, trebuie notat că reclamantul a primit despăgubiri considerabile și că primește în prezent o pensie al cărei cuantum a fost stabilit de aceeași tranzacție. În plus, reclamantul putea în orice moment să ceară anularea tranzacției dacă a încheiat-o din eroare, violență sau dol, ceea ce nu a făcut. În fine, nu există un motiv să credem că Guvernul a exercitat presiuni asupra reclamantului pentru a-l constrânge să încheie tranzacția.

Prin urmare, Curtea consideră că tranzacția din 11 iunie 2003 a fost validă nu numai în ceea ce privește dreptul intern, ci și în ceea ce privește prezenta cerere. În plus, trebuie notat că reclamantul nu a contestat validitatea tranzacției în fața Curții, ci a preferat să nu o informeze.

În lumina celor menționate anterior, în special a declarației valide a reclamantului de a nu mai continua prezenta cerere, Curtea consideră că reclamantul nu se mai poate pretinde victimă în sensul art. 34 din convenție. Mai mult, comportamentul său contrar angajamentelor luate în virtutea tranzacțiilor din 11 iunie 2003, și anume informarea Curții despre tranzacție și trimiterea către aceasta a unei copii pentru retragerea prezentei cereri, poate fi încadrat ca abuziv în sensul jurisprudenței Curții [

Jian

împotriva

României

(dec.), nr. 46640/99, 30 martie 2004, și

Keretchachvili

împotriva

Georgiei

(dec.), nr. 5667/02, 2 mai 2006].

Prin urmare, Curtea consideră că nu se mai justifică continuarea examinării cererii [art. 37 § 1 c) din convenție]. În plus, niciun motiv extras din respectarea drepturilor omului garantate de convenție sau de protocoalele sale nu impune continuarea examinării cererii [art. 37 § 1 c)

in fine

din convenție].

Prin urmare, este necesar să fie radiată cauza de pe rol.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Hotărăște

să radieze cererea de pe rol.

Vincent Berger

Boštjan M. Zupančič

Grefier

Președinte