ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2957/2008

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. 1810/111/2007, reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte București a solicitat pronunțarea unei hotărâri

prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera

circulație, pe teritoriul Belgiei, pe o perioadă de trei ani, cu privire la

pârâta L.M.D., ca urmare a faptului că aceasta a fost returnată la 9 martie

2007 de pe teritoriul acestui stat, în baza acordului de readmisie încheiat cu

România.

Prin sentința civilă nr. 512 din 31 mai

2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în motivarea

soluției faptul că principiul liberei circulații a cetățenilor europeni are

aplicabilitate directă și se bucură de supremație în raport de reglementarea

internă.

Or, reclamanta nu numai că nu a dovedit,

dar nici nu a invocat în acțiune existența vreunei împrejurări de natură să

justifice îngrădirea dreptului fundamental privitor la libera circulație a

persoanei.

La fel, s-a constatat că art. 2 din

Protocolul adițional nr. 4 la CEDO, nu este de natură să conducă la admiterea

acțiunii, câtă vreme nu s-a dovedit existența cazurilor care să legitimeze

adoptarea unei asemenea măsuri..

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamanta, care a susținut că dreptul la libera circulație nu are caracter

absolut și, în condițiile reglementate de art. 25 din Constituția României, el

trebuie exercitat în conformitate cu prevederile legale, inclusiv cele

conținute de Legea nr. 248/2005. Prin limitarea dreptului la libera circulație,

conform art. 38 din Legea nr. 248/2005 nu se încalcă dreptul comunitar, în special

Directiva nr. 2004/38/CE, întrucât măsura se referă la propriul resortisant,

cetățean român, și nu la resortisanții altor state membre ale Uniunii Europene.

Apelul a fost respins ca nefondat prin

decizia nr. 424 din 2 octombrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă

mixtă.

S-a reținut în considerentele deciziei

că, simpla neîndeplinire a formalităților privind intrarea, circulația, ieșirea

de pe teritoriul țării, nu este de natură a constitui o conduită care să

reprezinte, prin ea însăși, o măsură de limitare a libertății de circulație. O

asemenea îngrădire a dreptului la libera circulație implică existența unei

amenințări serioase la cerințele de ordine publică, de natură a afecta

interesele fundamentale ale societății.

Așa cum în mod corect a constatat

instanța de fond, exercitarea dreptului la libera circulație nu poate face

obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie

măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitate națională,

siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale,

protecția sănătății sau a moralei.

Or, raportat la aceste aspecte,

depășirea termenului de ședere legală de către intimat, nu impune luarea

măsurilor solicitate, astfel încât s-a constatat caracterul neîntemeiat al

criticilor formulate de către apelantă. Cum în baza principiului supremației

dreptului comunitar consacrat și în art. 20 alin. (2) din Constituție, instanța

nu a făcut decât să dea prioritate reglementării comunitare și cum simpla

returnare a pârâtului de pe teritoriul Belgiei nu constituie o amenințare reală

și suficient de gravă la adresa ordinii și siguranței publice, s-a constatat

caracterul legal al sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la

aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1)

din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea

cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație. pentru

securitate națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea

faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei..

Astfel, dreptul la libera circulație nu

este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și

din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor

fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.

În ce privește aprecierea de către

instanță a aplicabilității dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4, adițional

la Convenție, s-a arătat că sancțiunea impusă de legea internă (art. 38 al

Legii nr. 248/2005), nu vine în conflict cu reglementarea internațională,

întrucât măsura solicitată a fi dispusă pe cale judecătorească, se constituie

într-o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea

drepturilor și libertăților altora , fiind justificată de interesul public (așa

cum se prevede în art. 2 paragrafele 3 și 4 din Protocolul nr.4).

De asemenea, s-a făcut referire la

normele de drept comunitar, susținându-se că și în condițiile aderării României

la Uniunea Europeană există posibilitatea instituirii unor derogări de la

libera circulație, aceasta fiind ipoteza instituită de dispozițiile art. 38 și

urm. din Legea nr. 248/2005..

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

Aprecierea recurentei în sensul că,

singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie,

era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit.

a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de

circulație, ignoră normele de drept internațional.

Sub acest aspect, instanța de apel a

reținut corect că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005 vin în conflict cu normele de drept comunitar (în speță, Directiva nr.

2004/38/CE), ca și cu prevederile art. 2 din Protocolul nr. 4, adițional la

Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Aceasta,

în condițiile în care, norma internă impune drept singură condiție de

restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost

returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce în

paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 se prevede că „exercitarea acestor

drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute

de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru

securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice,

prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru

protejarea drepturilor și libertăților altora”, iar în paragraful 4 al

aceluiași articol, se prevede că dreptul la liberă circulație poate face

obiectul unor restrângeri, dacă acestea „sunt justificate de interesul public

într-o societate democratică”.

La fel, potrivit normei comunitare [art. 27 alin. (2)

din Directiva 2004/38/CE], restrângerea liberei circulații a persoanei se poate

face doar pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

Or, astfel de motive nu pot rezulta în

mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca

principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și

astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare.

Aplicând dreptul național, jurisdicțiile

sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului și

a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în

vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din

Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului

național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită

condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă

că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine obligația de transpunere

în legislația internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar,

protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile

dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat

obiectivul propus de acestea , ceea ce ar contraveni jurisprudenței Curții de

Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale

sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar

risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului

propus de respectiva directivă”.

Sub acest aspect, instanța de apel a

constatat în mod corect conflictul dintre norma internă și cea comunitară, dând

preeminență acesteia din urmă.

De aceea, pentru a se permite persoanei,

cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în statele membre

ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se susține în recurs,

neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii (care, după data

aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).

Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a

cerințelor de ședere pe teritoriul uni stat a fost sancționată și s-a consumat

prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.

Pe

de altă parte, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă],

toți cetățenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru

pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de

ieșire și nici alte formalități echivalente.

Așadar, cetățeanului român nu i se mai

poate interzice ieșirea de pe teritoriul țării, cu referire la dispozițiile

art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce și-a găsit aplicabilitatea

atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană și cât timp nu venea în

conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure

preeminența.

Pentru considerentele arătate, criticile

de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie

respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 424/A din 2 octombrie 2007 a Curții de

Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 mai 2008.