ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5593/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul

B.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor,

revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului și plata drepturilor

salariale la zi, actualizate cu inflația, calculate până la data plății

efective.

În motivarea cererii

sale de chemare în judecată, reclamantul susține că diminuarea drepturilor

salariale cu 25% începând cu luna iulie 2010 încalcă dispozițiile art. 11, art.

16 alin. (1), art. 20, art. 41, art. 47 și art. 53 din Constituția României,

ale art. 23 pct. 3, art. 25 pct. 1 din Declarația Universală a Dreptului

Omului, ale art. 1 pct. 2 și 4, art. 4 și art. 20 din Carta Socială Europeană,

precum și ale primului act adițional a Convenției Europeane a Drepturilor Omului,

prin raportare la noțiunea de „bun” din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Prin sentința civilă

nr. 1037 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă, și a respins cererea formulată

de reclamant ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel,

Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii pe motiv că nu s-a formulat plângere prealabilă, instanța

a reținut că reclamantului nu i-a fost comunicat nici un act administrativ, astfel

încât să poată solicita pârâtei să-l revoce, urmând procedura stabilită de art.

7 din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei, Curtea

a reținut că măsura de diminuare a drepturilor salariale cu 25% a fost dispusă prin

art. 1 din Legea nr. 118/2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii

echilibrului bugetar, iar această lege a fost supusă controlului de constituționalitate,

iar Curtea Constituțională, prin Deciziile nr. 872 din 24 iunie 2010 și nr. 874

din 25 iunie 2010, a statuat că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, cerințele impuse

de art. 53 din Constituție, măsura fiind prevăzută pentru reducerea cheltuielilor

bugetare, ca urmare a situației de criză economică și activitatea economică slabă,

și este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea se aplică tuturor

categoriilor de personal bugetar, în același cuantum și mod, și este limitată în

timp.

Instanța a apreciat că

măsura contestată de reclamant nu contravine dispozițiilor cuprinse în Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere, sub acest aspect,

jurisprudența Curții Euroepene a Drepturilor Omului în cauza Sporrong et Lonnroth

contra Suediei, precum și faptul că, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, Curtea

Constituțională a reținut că „restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară

într-o societate democratică tocmai pentru menținerea democrației și salvgardarea

ființei umane” și „că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate

(reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim

urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că

există un echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția

drepturilor fundamentale ale individului”.

Împotriva sentinței pronunțate

de Curtea de Apel, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Prin criticile din recurs,

recurentul-reclamant susține că instanța de fond în mod greșit a reținut că nu a

fost privată de dreptul de folosință al bunului său reprezentat de procentul de

25% din salariu, întrucât măsura de reducere a salariului reprezintă o expropriere

formală, atâta timp cât nu este amânată plata sumei respective, ci aceasta nu va

mai fi plătită niciodată.

Recurentul-reclamant mai

arată, în esență, că, prin măsura contestată, se încalcă prevederile art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest

sens, recurentul invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reprezentată

de

cauza

Gasus Dosier - und Fördertechnik GmbH

împotriva Olandei, hotărârea din 23 februarie 1995, parag. 46-47 și 55.

În

motivarea încălcării dispozițiilor citate, se arată că salariul reprezintă un bun

în sensul dispozițiilor menționate, așa cum a reținut Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în cauza M. împotriva României, hotărârea din 15 iunie 2010, că există o

ingerință a autorității publice constând în privarea de 25% din salariu și că, întrucât

Legea nr. 118/2010 nu oferă posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea

de proprietate, reprezintă o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă

cu dreptul garantat de prevederile din Convenție.

Mai susține recurentul-reclamant

că, prin măsura de reducere a salariului cu 25%, este obligată să presteze activitate

fără a fi remunerată, fapt interzis de Convenția nr. 29/1930 a Organizației Internaționale

a Muncii privind munca forțată sau obligatorie, ratificată prin Decretul nr. 213/1957

și de Convenția nr. 105/1997 a Organizației Internaționale a Muncii privind abolirea

muncii forțate, ratificată prin Legea nr. 140/1998.

Analizând cauza, prin

prisma motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant, precum și în raport

cu dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

În esență, prin criticile

din recurs, recurentul-reclamant susține că instanța de fond, în mod greșit a apreciat

că măsura reducerii drepturilor salariale cu 25% dispusă prin Legea nr. 118/2010

nu contravine dreptului consacrat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, invocând, sub acest aspect, și numai în fața instanței

de recurs nerespectarea interdicției referitoare la munca forțată statuată în Convențiile

Organizației Internaționale a Muncii, ratificate de România.

Înalta Curte constată

că instanța de fond a realizat, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, o corectă evaluare a pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 1 Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dreptul la salariu se

circumscrie, în sens larg, noțiunii de „interes patrimonial”, în sensul autonom

al noțiunii consacrate de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, conform căruia:

„Art. 1. - Protecția proprietății

Orice

persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu

poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile

precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră

necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau

pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor

”.

Este adevărat că, potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atât cea invocată de recurentă

- cauza

Gasus Dosier - und Fördertechnik

GmbH împotriva Olandei, hotărârea din 23 februarie 1995, parag. 55, cât și în jurisprudența

mai recentă reprezentată de hotărâri pronunțate în cauze împotriva României (spre

exemplu, cauza

P. și T. împotriva României, hotărârea

din 8 martie 2007, parag. 35, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 618/22.08.2008

):

„(…) art.

1 din Protocolul nr. 1 conține 3 norme distincte: prima, exprimată în prima frază

a primului alin. și care îmbracă un caracter general, enunță principiul respectării

proprietății; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alin., vizează

privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; în ceea ce o privește pe

a treia, menționată în cel de-al doilea alin., recunoaște puterea statelor, printre

altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Nu este

vorba totuși de reguli lipsite de legătură între ele. A doua și a treia se referă

la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie

interpretate în lumina principiului consacrat de prima dintre ele (a se vedea, în

special, James și alții împotriva Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1986,

care reiterează în parte principiile enunțate de Curte în cauza Sporrong și Lonnroth

împotriva Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982; a se vedea și Broniowski împotriva

Poloniei (MC) nr. 31.443/96, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2004-V, și Hutten-Czapska

împotriva Poloniei (MC) nr. 35.014/97, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2006”.

Într-adevăr, Legea

nr. 118/2010 constituie o ingerință a statului în privința interesului patrimonial

al reclamantului de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare

a acestei legi.

Pentru ca această ingerință

să nu conducă la încălcarea art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să urmărească un scop legitim;

(3) să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate

și scopul urmărit a fi realizat.

În cauză, ingerința este

legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010

privind

unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Totodată, ingerința ce

decurge din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 118/2010 urmărește un scop legitim,

constând în

reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât,

în caz contrar, situația de criză financiară cu care se confruntă statul ar putea

afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și implicit,

securitatea națională.

Cu privire

la raportul de proporționalitate, Înalta Curte reține că există un raport rezonabil

de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului

salariului) și scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului bugetar) și că

există un echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția

drepturilor fundamentale ale individului (aceeași fiind și opinia exprimată de Curtea

Constituțională în Decizia nr. 1155/2011 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate

a prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010).

În același sens, instanța

are în vedere și faptul că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că statelor

le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra

politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat, precum

și în materie de legislație socială (cauza Kechko împotriva Ucrainei, hotărârea

din 8 noiembrie 2005, parag. 23; cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, hotărârea

din 12 octombrie 2004, parag. 45).

Independent

de aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere și cele reținute de Curtea Constituțională

în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că „salariile viitoare pe care

angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a

dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor

fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de

angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privința salariului vizează numai

sumele certe, lichide și exigibile. (…) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre

exemplu, în hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza Maggio și alții împotriva

Italiei, parag. 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietății”.

Criticile din recurs referitoare

la faptul că diminuarea drepturilor salariale, ca urmare a adoptării și aplicării

Legii nr. 118/2010, reprezintă o încălcare a celor statuate cu privire la abolirea

muncii forțate prin Convenția nr. 29/1930 și Convenția nr. 105/1997 ale Organizației

Internaționale a Muncii, ratificate de România, sunt lipsite de suport, atâta timp

cât măsura contestată nu se circumscrie noțiunii de „

muncă

forțată sau obligatorie”, în sensul de „orice muncă sau serviciu pretins unui individ

sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit

de bună voie” (art. 2 pct. 1 din Convenția nr. 29/1930).

Având

în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea

sentinței pronunțate de Curtea de Apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B.M. împotriva sentinței

civile nr. 1037 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie

2011.