ÎCCJ, decizie (scj.ro #86983)

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

- SECȚIILE UNITE  -

D E C I Z I A nr. IV                                                                      Dosar nr. 34/2005

Ședința de la 15 ianuarie 2007

Sub președinția domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel București, în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 62 din Legea nr. 272/2004, privind protecția și promovarea drepturilor copilului, referitor la persoana căreia îi revine competența de exercitare a drepturilor și obligațiilor părintești, pe durata instituirii, față de minor, a măsurii speciale a plasamentului, reglementată în dispozițiile art. 58 raportat la art. 55 și art. 56 din același act normativ.

Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenți 87 judecători din totalul de 116 în funcție.

SECȚIILE UNITE,

Deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Prin recursul în interesul legii, formulat de  Colegiul de conducere al Curții de Apel București, se apreciază că instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar, în aplicarea dispozițiilor art. 62 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, referitor la persoana căreia îi revine competența de exercitare a drepturilor și obligațiilor părintești pe durata instituirii față de minor a măsurii speciale a plasamentului reglementată în art. 58 raportat la art. 55 și art. 56 din același act normativ.

Astfel, se învederează că unele instanțe au considerat că, pentru minorul față de care s-a instituit măsura de protecție specială a plasamentului, exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești cu privire la bunurile și persoana minorului revine părinților ori de câte ori aceștia nu se află în situațiile prevăzute de art. 40 din Legea nr. 272/2004 respectiv, ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din drepturile părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, sunt puși sub interdicție, declarați judecătorește, dispăruți sau morți și nu a putut fi instituită tutela.

Se relevă că, în motivarea acestui punct de vedere, s-a arătat că se impune ca dispozițiile art. 62 din Legea nr. 272/2004 să fie coroborate cu prevederile art. 5 alin. 2 din același act normativ, în care se precizează că răspunderea pentru creșterea și educarea copilului revine în primul rând părinților, care au  obligația   să-și exercite drepturile și să îndeplinească obligațiile ce le revin față de copii, ținând seama în primul rând de interesul acestora.

Se mai subliniază că s-a argumentat că, din moment ce președintele consiliului județean sau primarul de sector al municipiului București exercită drepturile și îndeplinesc obligațiile părintești numai în cazul instituirii plasamentului minorului, atunci când părinții sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din drepturile părintești sau când acestora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, sunt puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți și nu a putut fi instituită tutela, dispozițiile art. 62 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 nu sunt aplicabile decât în situațiile prevăzute în art. 56 lit. a din Legea nr. 272/2004.

Se menționează că alte instanțe au atribuit exercițiul drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești, cu privire la persoana și bunurile copilului, președintelui consiliului județean, respectiv primarului de sector al municipiului București, nu numai în cazul copiilor la care se face referire prin art. 56 lit. a din Legea nr. 272/2004, al cărui conținut este preluat în art.62 alin.(2) din acest act normativ, ci și în ipotezele reglementate la literele b, c, d și e din art. 56.

Făcându-se referire la motivarea acestui  punct de vedere, s-a relevat că prin delegarea exercițiului drepturilor părintești președintelui consiliului județean sau primarului de sector, se pot proteja, în mod eficient interesele personale și patrimoniale ale minorului, în cazul în care nu a fost instituită tutela ci s-a luat o măsură de protecție specială.

De asemenea, s-a scos în evidență că prin coroborarea prevederilor art. 56 și 58 cu cele ale art. 62 alin. 4 din Legea nr. 272/2004, alte instanțe au ajuns la concluzia că, pentru minorii aflați în situațiile prevăzute la art. 56 lit. b – e din această lege, exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești se stabilește, potrivit dispozițiilor art. 62 alin. (4), în favoarea persoanei la care s-a dispus realizarea măsurii plasamentului.

În fine, s-a subliniat că alte instanțe, dispunând plasamentul minorilor sau înlocuind măsura plasamentului în regim de urgență, cu măsura plasamentului la o persoană sau familie, asistent maternal sau serviciu de tip rezidențial, au stabilit că drepturile și obligațiile părintești față de minor vor fi exercitate de părinții acestuia, iar cele privind îngrijirea copilului și supravegherea sa vor fi exercitate de persoana, familia sau asistentul maternal profesionist cărora minorul le-a fost încredințat.

În legătură cu această chestiune, în privința căreia s-a considerat că instanțele au dat o interpretare diferită dispozițiilor legale aplicabile, se constată următoarele:

Este de observat mai întâi că, potrivit art. 58 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, „plasamentul copilului constituie o măsură de protecție specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condițiile prezentei legi, după caz, la:

a)    o persoană sau familie;

b)    un asistent maternal;

c)    un serviciu de tip rezidențial, prevăzut la art. 110 alin. (2) și licențiat în condițiile legii”.

Prin alineatul (2) din același articol se mai prevede că „persoana sau familia care primește un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România și să fie evaluată de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.

În raport cu această reglementare legală a persoanelor și locațiilor unde se poate dispune, după caz, să se realizeze măsura de protecție specială a plasamentului copilului, este evident că și situațiile concrete care impun luarea unei atare măsuri prezintă o mare varietate, fiind determinate atât de particularitățile pe care le prezintă dezvoltarea și comportarea minorului, cât și de posibilitățile reale de integrare a acestuia în locul cel mai potrivit pentru asigurarea creșterii și educării sale în modul cel mai adecvat cu putință.

Or, cât timp particularitatea cazurilor în care se află fiecare dintre minorii pentru care se adoptă măsura plasamentului, ca și modalitățile specifice de care ar putea uza fiecare dintre persoanele susceptibile să li se atribuie exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești pe durata instituirii măsurii speciale a plasamentului minorului, nu permit stabilirea unor criterii având valoare de generalizare a eficienței anumitor alternative tip pentru delegarea exercițiului drepturilor și obligațiilor părintești asupra copilului, se impune să se considere că examinarea cazurilor prezentate în cuprinsul sesizării nu reliefează diversitate de interpretare, din partea instanțelor, cu privire la dispozițiile legale aplicabile în această materie.

În adevăr, prevăzând, prin art. 62 alin. (4) din Legea nr. 272/2004, că „modalitatea de exercitare a drepturilor și de îndeplinire a obligațiilor părintești cu privire la persoana și la bunurile copilului aflat în situația prevăzută la art. 56 lit. c și d și, respectiv, la art. 56 lit. b și e se stabilește de către instanța judecătorească”, legiuitorul nu a stabilit și criterii de determinare a persoanelor cărora le revine exercițiul drepturilor și obligațiilor părintești pe durata instituirii, față de minor, a măsurii speciale a plasamentului.

Singurele reglementări în această materie constau în prevederea, din alineatul 2 al textului de lege menționat, că „drepturile și obligațiile părintești în situația copilului pentru care nu a putut fi instituită tutela și pentru care instanța a dispus măsura plasamentului sunt exercitate și, respectiv, îndeplinite de către președintele Consiliului județean, respectiv de către primarul sectorului municipiului București”, precum și în aceea din alineatul 3 al aceluiași articol, potrivit căreia „prin excepție de la alin. 2, părinții decăzuți din drepturile părintești, precum și cei cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului lor”.

Or, în lipsa altor reglementări exprese referitoare la persoanele cărora le revine exercițiul drepturilor și obligațiilor părintești pe durata instituirii, față de minor, a măsurii speciale a plasamentului, instanța judecătorească poate opta asupra oricăruia dintre locurile de plasament enumerate în art. 58 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, revenindu-i însă obligația, cenzurabilă de către instanța de control judiciar, de a arăta considerentele ce au determinat-o să particularizeze într-un anumit fel alegerea făcută.

Ca urmare, în raport cu aceste reglementări, care dau posibilitate instanțelor să facă aprecieri deduse mai mult din spiritul ansamblului dispozițiilor legale ce reglementează măsura de protecție specială a

plasamentului copilului,

decât din criterii strict determinate de lege, nu se poate constata că diversitatea de soluții adoptate într-o atare materie ar fi determinată de ivirea unor puncte de vedere diferite în aplicarea textelor de lege ce o guvernează.

De aceea, nu se poate considera că vreuna dintre soluțiile la care se referă sesizarea cu recurs în interesul legii ar depăși limitele de aplicare a prevederilor în temeiul cărora au fost adoptate, aprecierile făcute de instanțe în această privință găsindu-și de fiecare dată temei în raport cu particularitățile cazurilor soluționate.

Pe de altă parte, eventualele diferențe de tratament ivite în stabilirea persoanelor cărora le revine exercițiul drepturilor și obligațiilor părintești pe durata instituirii, față de minor, a măsurii speciale a plasamentului, nu ar fi susceptibile de a crea o practică judiciară neunitară, în materie, câtă vreme fiecare caz în parte este supus căilor de atac specifice hotărârilor judecătorești, care sunt de natură a corecta orice insuficiență sau exces în interpretarea și aplicarea legii.

În consecință, constatându-se că nu există cazuri de neaplicare unitară a dispozițiilor legale referitoare la persoanele cărora le revine exercițiul drepturilor și obligațiilor părintești pe durata instituirii, față de minor, a măsurii speciale a plasamentului, urmează ca recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel București să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constatând că nu există practică neunitară în materie, respinge recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel București, cu privire la persoanele cărora le revine exercițiul drepturilor și obligațiilor părintești pe durata instituirii, față de minor, a măsurii speciale a plasamentului.

Pronunțată, în ședință publică, azi 15 ianuarie 2007.

PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

Prof. univ. dr.

Nicolae Popa

PRIM MAGISTRAT ASISTENT,

Victoria Maftei