ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 547/2024

Ședința publica din data de 28 februarie 2024

asupra cauzei de fața, constata urmatoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecata înregistrata la 8.09.2021, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civila sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român a solicitat în contradictoriu cu Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietaților, obligarea pârâtei la plata sumei 17.171.007 RON reprezentând diferența dintre prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/7.05.2010 și prețul stabilit cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren situat în Pitești, jud. Argeș, actualizata cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și pâna la data plații efective. Totodata, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și pâna la data plații.

Prin întâmpinarea depusa la data de 15.12.2021, pârâta ANRP a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata.

La data de 18.02.2022, pârâta Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietaților a depus la dosar cerere de chemare în garanție a S.C. A. S.A. și a numiților B., C. și D..

La termenul din 24.02.2022 tribunalul a luat act ca reclamanta nu a înțeles sa invoce excepția tardivitații cererii de chemare în garanție, sens în care a dispus citarea chemaților în garanție în vederea discutarii admisibilitații în principiu a acesteia.

La 5 aprilie 2022, numita E. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul A. S.A.., aratând ca societatea a fost radiata.

La termenul din 28.04.2022, tribunalul a dispus admiterea în principiu a cererii de chemare în garanție a persoanelor fizice și a anulat cererea de chemare în garanție a S.C. A. S.A..

Prin sentința civila nr. 626/28.04.2022, Tribunalul București, secția a III-a civila a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins cererea principala formulata de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietaților, ca prescrisa și a respins cererea de chemare în garanție formulata de pârâta Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietaților, în contradictoriu cu chemații în garanție B., C. și D., ca ramasa fara obiect.

Prin decizia nr. 1516A din data de 02.11.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civila și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței nr. 626/28.04.2022; a admis apelul declarat de apelanții-chemați în garanție B., C. și D., împotriva aceleiași sentințe; a schimbat, în parte, sentința apelata în sensul ca a respins cererea de chemare în garanție ca tardiva; a obligat pârâta la plata sumei de câte 1.000 de RON pentru fiecare dintre chemații în garanție B., C. și D., cu titlu de cheltuieli de judecata; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Prin încheierea din 06.09.2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civila și pentru cauze cu minori și de familie a admis sesizarea din oficiu și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 1516A/02.11.2022 în sensul ca mențiunea "Definitiva" se va înlocui cu mențiunea "Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare".

Împotriva deciziei nr. 1516A din data de 02.11.2022 a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul pretinde ca sunt contradictorii considerentele deciziei recurate privind menținerea ca legala și temeinica a sentinței nr. 626/28.04.2022 și soluția de respingere ca nefondat a apelului promovat de reclamant.

În susținerea acestui motiv de casare, recurentul învedereaza ca instanța de fond a reținut ca momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care raspunde de ea este data comunicarii, de catre autoritatea intimata, a adresei nr. x/18.02.2020 prin care s-a adus la cunoștința reclamantului despre existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au facut obiectul procedurii administrative de acordare a masurilor reparatorii și valoarea reala a acestor imobile, stabilita ca urmare a reevaluarii facuta cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. A apreciat instanța de fond ca sub aspectul momentului obiectiv, începutul curgerii termenului prescripției este data emiterii primului titlu de conversie de catre ANRP, 9.07.2010.

Cu toate acestea, deși menține soluția primei instanțe, în considerentele deciziei recurate, instanța de control judiciar în apel reține ca de la momentul emiterii de catre Comisia Centrala de Stabilire a Despagubirilor a Deciziei nr. 12331/18.05.2010, Statul Român trebuia sa cunoasca paguba și persoana care raspunde de ea.

În ceea ce privește motivul de recurs prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul arata ca decizia atacata a fost data cu încalcarea și aplicarea greșita a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctiva.

Susține recurentul ca instanța de apel în mod greșit arata, în legatura cu momentul de început al curgerii termenului de prescripție, ca acesta este momentul emiterii de catre Comisia Centrala de Stabilire a Despagubirilor a Deciziei nr. 12331/2010, când Statul Român trebuia sa cunoasca paguba și persoana care raspunde de ea, sens în care invoca aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curți de Casație si Justiție.

Din interpretarea prevederilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958 reiese ca nașterea dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încalcat, nesocotit ori, dupa caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materiala, dar și juridica, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție.

Art. 8 din Decretul nr. 167/1958 reglementeaza doua momente alternative de la care începe sa curga prescripția: un moment subiectiv, constând în data când cel pagubit a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atât paguba, cât și pe cel care raspunde de ea și un moment obiectiv, constând în data - judecatorește stabilita - când pagubitul trebuia sa cunoasca atât paguba, cât și pe cel care raspunde de ea.

Chiar daca intimata s-a aflat, la momentul derularii procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamna ca existau pârghiile legale necesare identificarii existenței prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, ca ne aflam în prezența unor persoane juridice de sine statatoare, cu atribuții diferite.

Nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care sa vizeze nelegala întocmire a raportelor de evaluare, astfel încât sa justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâta.

Recurentul nu avea cum sa cunoasca despre existența unei eventuale fapte ilicite și a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativa de evaluare s-a desfașurat exclusiv în fața A.N.R.P. și a C. civ..S.D. Intimata este o persoana juridica distincta de recurentul- reclamant, chiar daca la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativa (nu decizionala) între Ministerul Finanțelor și A.N.R.P.

Învedereaza recurentul ca nu poate fi reținut ca moment de început al termenului de prescripție data emiterii deciziei de despagubire, așa cum apreciaza Curtea de Apel București, deoarece, la acel moment se cunoștea numai valoarea masurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptațite, iar nu existența unei pagube. Or, cunoașterea cuantumului masurilor reparatorii acordate nu echivaleaza cu cunoașterea existenței pagubei.

Recurentul arata ca instanța de apel a interpretat eronat (în sensul ignorarii) dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statueaza ca transferul raspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși.

Chiar daca ministerul ar fi auditat activitatea autoritații pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus nici macar la stabilirea existenței pagubei, deoarece, identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare, nu genereaza, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face, în prezenta cauza, decât printr-o noua evaluare.

Din analiza circumstanțelor cauzei se disting urmatoarele raporturi de prepușenie: (i) raportul de prepușenie nascut între Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietaților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestari servicii de expertiza și (ii) raportul de prepușenie nascut în temeiul raporturilor de munca între Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietaților și consilierii care au avizat raportele de expertiza pentru a intra în ședința, aceștia din urma având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Așadar, pâna la momentul comunicarii adresei nr. x/18.02.2020, recurentul nu a putut cunoaște nici existența, nici întinderea prejudiciului.

Prin întâmpinare, intimata-pârâta a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a aratat ca înțelege sa invoce excepția de inadmisibilitate a caii de atac, raportat la faptul ca reclamantul se prevaleaza de un argument deja statuat definitiv într-o speța similara, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2021. Arata ca în respectiva cauza instanța de recurs a menținut hotarârea instanței de fond prin care s-a respins, ca prescrisa, cererea de chemare în judecata. În acest sens, intimata invoca și dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementeaza prezumția legala a lucrului judecat.

Intimații-chemați în garanție au formulat note de ședința prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodata, intimații-chemați în garanție au învederat ca recurentul și intimata ANRP nu au formulat recurs cu privire la soluția instanței de apel de admitere a apelului și de respingere a cererii de chemare în garanție, ca tardiv formulata, motiv pentru care, sub acest aspect, hotarârea se bucura de autoritate de lucru judecat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecații, Înalta Curte urmeaza sa constate ca acestea sunt încadrabile în motivele de nelegalitate invocate și, astfel, ca excepția nulitații (impropriu indicata de intimata ca fiind a inadmisibilitații) nu poate fi primita. Criticile au însa caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmeaza sa fie expuse.

i. În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

Considerentele contradictorii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt cele din perspectiva carora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluția instanței, determinând astfel imposibilitatea exercitarii controlului de legalitate.

Or, în cauza, Înalta Curte constata ca în cuprinsul hotarârii judecatorești analizate nu se regasesc considerente contradictorii, instanța de apel înfațișând într-o maniera clara și coerenta argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra apelului reclamantului.

Recurentul-reclamant pretinde ca ar exista o inconsecvența în argumentarea motivarii, respectiv o motivare contradictorie între considerentele hotarârii recurate, menținerea ca temeinica și legala a hotarârii instanței de fond și dispozitivul deciziei atacate, privind respingerea, ca nefondat, a apelului promovat de reclamant.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Înalta Curte reține ca prin apelul declarat, reclamantul a criticat hotarârea instanței de fond din perspectiva soluției pronunțate în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, afirmând ca momentul de început al cursului termenului este unul distinct fața de cel reținut de instanța de fond, prin raportare la împrejurarile de fapt.

Instanța de apel, astfel învestita, a verificat legalitatea și temeinicia hotarârii primei instanțe (prin care s-a reținut ca dreptul de a chema în judecata persoana responsabila s-a nascut chiar din momentul emiterii primelor titluri de conversie, 9.07.2010) și a respins calea de atac, reținând, însa, în considerente un alt moment de început al cursului prescripției (momentul emiterii deciziei de despagubire nr. 12331/FF/18.05.2010 pe numele chemaților în garanție). O atare soluție este legala, în raport de prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere ca, procedând la o noua judecata în limitele efectului devolutiv al caii de atac- fiind readuse în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept ce au facut obiectul dezbaterilor la prima instanța- instanța de apel poate substitui considerentele sentinței atacate, pastrând totuși soluția tribunalului.

Astfel, instanța de apel verifica soluția atacata atât din punct de vedere al temeiniciei, statuând daca situația de fapt reținuta prin hotarâre este concordanta cu probele administrate în cauza și a fost corespunzator stabilita, dupa cum hotarârea apelata este verificata și sub aspectul legalitații, respectiv daca prima instanța a identificat, interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente situației de fapt deduse judecații.

În speța, considerentele hotarârii atacate enunța precis argumentele pentru care instanța de apel a statuat asupra momentului obiectiv de la care începe sa curga termenul de prescripție extinctiva.

Anume, instanța de apel a reținut ca momentul la care reclamantul putea și trebuia sa cunoasca paguba și pe cel raspunzator de ea este cel al emiterii deciziei de despagubire nr. 12331/FF/18.05.2010.

În acest context, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegarilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform careia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezinta actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legala care sa stabileasca faptul ca actul de control are valoarea întreruptiva a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevanta. S-a statuat, de asemenea, ca paguba constatata, urmare a unor astfel de controale, este preexistenta raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constata abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit sa fie la îndemâna și spre verificarea prealabila a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal.

Raționamentul expus de instanța de apel nu cuprinde concluzii contradictorii și nici nu se poate asocia acestuia un viciu întrucât, fața de circumstanțele reținute, ce valoreaza, fiecare în parte, factori cauzali în conturarea deznodamântului judiciar, instanța de apel a expus coerent și neechivoc motivele pentru care a apreciat nefondat apelul promovat de catre reclamant.

ii. În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

A doua critica de nelegalitate dedusa judecații prin intermediul caii extraordinare de atac este aceea ca instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctiva, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care, însa, deși încadrabil în textul legal menționat, nu poate fi primit.

Recurentul și-a fundamentat raționamentul pe considerentul ca prescripția dreptului material la acțiune a început sa curga la data înregistrarii în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.02.2020 emisa de ANRP prin care i s-a adus la cunoștința diferențele dintre valoarea imobilelor ce au facut obiectul procedurii administrative de acordare a masurilor reparatorii și valoarea de piața a acestor imobile a caror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Prin recursul formulat, recurentul arata ca s-a aflat în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul obiectiv reținut de catre instanța de apel, formulând în acest sens considerații ce țin de inexistența unor pârghii prin care ar fi putut reclamantul sa cunoasca paguba anterior primirii adresei din partea pârâtei.

Critica este nefondata.

Dreptul subiectiv dedus judecații este un drept de creanța nascut din pretinsa savârșire a unei fapte ilicite de catre pârâta ANRP, constând în aceea ca la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despagubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de catre consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisa, de catre ANRP, Decizia de despagubiri nr. 12331/FF/18.05.2010- dosar fond- (conținând titluri de despagubiri) în temeiul careia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de catre beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanța pretins (corespunzator unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 și pe baza caruia s-ar fi platit despagubiri mai mari decât cele datorate), instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita.

În aplicarea prevederilor legale menționate, instanța de apel a apreciat ca momentul de la care trebuie considerat ca începe cursul prescripției este reprezentat de data emiterii Deciziei nr. 12331/FF/18.05.2010 de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, începe sa curga de la data când pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca, atât paguba, cât și pe cel care raspunde de ea".

Textul legal stabilește doua momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care raspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care pagubitul trebuie sa cunoasca atât paguba, cât și pe cel care raspunde de ea.

Instituirea celor doua momente alternative urmarește sa armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (careia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care raspunde de ea) și pe cel al asigurarii finalitații, scopului reglementarii acestei instituții, aceea de lamurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natura sa garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legatura cu acest din urma deziderat, stabilirea de catre legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe sa curga prescripția extinctiva se bazeaza și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat sa raspunda de ea.

În cauza, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicarii de catre ANRP a adresei nr. x/18.02.2020, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2010), recurentul învedereaza ca nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului.

Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legala -art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958-, care nu condiționeaza exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o fapta ilicita de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care raspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezinta o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicționala în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fara sa reprezinte un element care sa influențeze sau sa determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru ca în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa).

În realitate, prevalându-se de aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei – care nu se subsumeaza scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului sa nu fie sancționat pentru ca nu a putut acționa)- recurentul-reclamant tinde sa deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul sau înauntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurentul identifica un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul l-a înștiințat ca ar avea un drept de creanța (prin transmiterea de catre ANRP a adresei nr. x/18.02.2020), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurentul ignora faptul ca scopul reglementarii, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe sa curga prescripția extinctiva, a fost tocmai ca titularul dreptului sa depuna diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care sa-i permita intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumata a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care raspunde de ea.

Acest moment obiectiv, constând în chiar data emiterii Deciziei nr. 12331/FF/18.05.2010 de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor pentru emiterea titlului de despagubire în favoarea chemaților în garanție, se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despagubirilor pentru imobilele preluate abuziv de catre stat.

Recurentul trebuia sa cunoasca atât paguba, cât și pe cel care raspunde de ea la data emiterii Deciziei nr. 12331/FF/18.05.2010, din moment ce acest act juridic a fost emis, conform dispozițiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare la acea data), în baza raportului de evaluare nr. x/7.05.2010, întocmit în dosarul de despagubire nr. x/FFCC/2008.

Recurentul nu poate opune cu succes lipsa unor proceduri administrative apte sa determine în timp real existența unui prejudiciu, de vreme ce acesta avea cadrul legal și totodata posibilitatea organizarii unui sistem adecvat, care sa permita un control eficient, real și în timp util.

Or, pasivitatea recurentului a fost sancționata prin opunerea prescripției extinctive, astfel ca nu se verifica nici afirmația reclamantului potrivit careia ar avea loc un transfer al raspunderii în persoana Statului Român pentru faptele ce aparțin instituțiilor acestuia. Statul, în raport cu proprii sai agenți trebuie sa manifeste același nivel de vigilența care se cere oricarui alt subiect de drept, iar în masura în care are un comportament lipsit de diligența, trebuie sa se supuna aceluiași regim sancționator ca orice alt participant la circuitul civil.

Totodata, se impune a se menționa ca din componența Comisiei Centrale de Stabilire a Despagubirilor, care a emis Decizia nr. 12331/FF/18.05.2010, faceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice.

De asemenea, titlurile de despagubiri emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanța împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a).

Acest Fond a funcționat sub forma unei societați de investiții, deținuta inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, pâna la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului catre persoanele fizice despagubite (art. 7 din Titlul VII).

În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființata prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legatura cu aplicarea legilor reparatorii și trecuta, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțata de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmata prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținuta ca atare pâna la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, fața de atribuțiile ce reveneau deopotriva recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despagubirilor pentru imobilele preluate abuziv de catre stat, fața de relația de subordonare a instituției pârâte fața de reclamant, existenta la data savârșirii faptei ilicite imputate, rezulta ca recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care raspunde de ea, înca din momentul emiterii Deciziei nr. 12331/FF/18.05.2010 de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, reprezentând titlu de despagubire.

Pe cale de consecința, contrar aserțiunilor din memoriul de recurs, recurentul-reclamant a beneficiat de pârghiile legale pentru a acționa în vederea evitarii sancțiunii prescripției, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea exercitarii la orice moment a unui control, prin care sa verifice activitatea intimatei-pârâte și a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor.

Astfel fiind, recurentul, putea și trebuia sa acționeze pentru recuperarea pagubei înca de la data emiterii Deciziei nr. 12331/FF/18.05.2010, care marcheaza și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înauntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilita valoarea despagubirilor cuvenite persoanelor îndreptațite, pe baza raportului de evaluare inițial, neregular întocmit, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despagubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligațional constituit astfel.

Atitudinea pasiva în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptațește pe recurent sa se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2020, debitorul împotriva caruia își îndreapta acțiunea îl încunoștințeaza ca ar avea o creanța) întrucât, pentru argumentele aratate anterior, în speța este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirma recurentul ca a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptațit sa acționeze.

Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care raspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia sa cunoasca aceste elemente), iar pe de alta parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligența, pentru lamurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurarii stabilitații circuitului civil.

În ceea ce privește susținerea potrivit careia instanța de apel ar fi ignorat dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statueaza ca transferul raspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși, Înalta Curte constata ca aceasta este eronata.

Sub acest aspect, se constata ca Statul este reprezentat în procedura administrativa de restituire de ANRP, ca își exercita drepturile și obligațiile prin instituții și autoritați publice carora le deleaga o parte din atribuțiile sale și ca, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publica respectiva are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie sa exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.

Totodata, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invoca aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauza, Înalta Curte nu poate fi ținuta de hotarârea invocata de recurent cu titlu de practica judiciara, în care se da prevalența momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulara a cauzei analizate, iar pe de alta parte, a da relevanța unei chestiuni de drept dezlegate de o alta instanța, într-o alta cauza ce nu privește parțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciara a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regasește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Astfel, fața de considerentele anterior redate, Înalta Curte constata ca acțiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (formulata la aproximativ 11 ani de la data savârșirii faptei ilicite pretinse- din anul 2010) a fost inițiata dupa împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel ca, instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisa.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1516 A din 2 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civila și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1516 A din 2 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civila și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitiva.

Pronunțata astazi, 28 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția parților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.