ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 545/2024

Obiectul cererii de chemare în judecata Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civila la data de 19.08.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietaților la plata sumei 1.210.838 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 1.448.870 RON, prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/18.02.2009, întocmit de catre S.C. A. S.A. în dosarul nr. x C. civ. și valoarea de 238.032 RON stabilita cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafața de 589 mp și construcții demolate în suprafața totala de 89 mp, situat în Pitești, Calea x, jud. Argeș, actualizata cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și pâna la data plații efective. Totodata, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitarii titlurilor de conversie și pâna la data plații efective. Prin întâmpinarea depusa în data de 09.12.2021, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiata. Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietaților a formulat cerere de chemare în garanție a A. S.A și B.. La data de 21.07.2022, C. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului S.C. A. S.A., prin care a învederat ca societatea S.C. A. S.A. a fost radiata din Registrul Comerțului. La data de 28.07.2022, B. a formulat întâmpinare fața de cererea de chemare în garanție, prin care a solicitat instanței sa respinga cererea de chemare în garanție formulata de catre Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietaților.

Sentința pronunțata de Tribunalul București Prin sentința civila nr. 1364/20.09.2022 Tribunalul București, secția a V-a civila a respins cererea de chemare în garanție introdusa împotriva S.C. A. S.A., ca fiind formulata în contradictoriu cu o persoana lipsita de capacitate procesuala de folosința, a respins în rest cererea de chemare în garanție a chematei în garanție B., ca inadmisibila, a respins cererea de intervenție accesorie formulata de titulara acesteia C. în favoarea S.C. A. S.A., ca lipsita de obiect, a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și, pe cale de consecința, a respins atât cererea principala, formulata de catre reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietaților, ca prescrisa, cât și cererea chematului în garanție B. de acordare a cheltuielilor de judecata, ca neîntemeiata.

Decizia pronunțata de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 408 A din data de 17.03.2023 Curtea de Apel București, secția a III-a civila și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 1364 din 20.09.2022, pronunțata de Tribunalul București – secția a V-a Civila.

Calea de atac a recursului exercitata în cauza Împotriva deciziei nr. 408 A din data de 17.03.2023 a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, aratând ca instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctiva. Arata recurentul ca instanța de apel a apreciat în mod greșit ca momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea sa cunoasca atât paguba cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despagubire nr. 5760/30.06.2009, sens în care invoca aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curți de Casație si Justiție. Argumentele instanței de prim control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripției în raport de controlul pe care Guvernul/și sau un alt organism înființat de stat îl putea/puteau efectua asupra activitații intimatei - pârâte, nu satisfac cerințele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat nu se putea stabili nici macar existența pagubei, deoarece eventualele abateri de la legalitatea și regularitatea întocmirii rapoartelor inițiale de evaluare nu generaza, per se, un prejudiciu. Așadar, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuție, așadar, în absența unei supraevaluari nu putem vorbi despre existența unui prejudiciu. Chiar daca ministerul/guvernul ar fi auditat activitatea autoritații pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei, deoarece, existența prejudiciului nu putea fi identificata decât prin parcurgerea urmatoarelor operațiuni: (i) verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor și, ca urmare a acestei activitați, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare și (ii) reevaluarea, de catre un expert evalutor autorizat ANEVAR, a raportelor de evaluare identificate în etapa descrisa la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Contrar celor reținute de instanța de apel, cunoașterea cuantumului masurilor reparatorii acordate nu echivaleaza cu cunoașterea existenței pagubei. Se poate afirma ca la data emiterii deciziei de despagubire nici macar emitentul nu a cunoscut ca titlul de despagubire s-ar fi bazat pe date nereale (în caz contrar ar trebui sa se rețina savârșirea unei infracțiuni intenționate, ceea ce nu se poate presupune), deci cu atât mai puțin recurentul reclamant din prezenta cauza. Recurentul-reclamant era în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanța, întrucât aceasta a fost stabilita - atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii ei - doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. D. S.R.L. Susține recurentul ca atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoarea mai mica decât cea stabilita de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existența unui prejudiciu. Or, daca în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaște nici existența pagubei, este evident ca nu se putea cunoaște nici întinderea acestuia. Așadar, pâna la momentul comunicarii adresei nr. x/18.01.2021, recurentul nu a putut cunoaște nici existența, nici întinderea prejudiciului.

Apararile formulate în cauza Prin întâmpinare, intimata-pârâta a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a aratat ca înțelege sa invoce excepția de inadmisibilitate a caii de atac, raportat la faptul ca reclamantul se prevaleaza de un argument deja statuat definitiv într-o speța similara, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2021. Arata ca în respectiva cauza instanța de recurs a menținut hotarârea instanței de fond prin care s-a respins, ca prescrisa, cererea de chemare în judecata. În acest sens, intimata invoca și dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementeaza prezumția legala a lucrului judecat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecații, Înalta Curte urmeaza sa constate ca acestea sunt încadrabile în motivul de nelegalitate invocat și astfel, ca excepția nulitații (impropriu indicata de intimata ca fiind a inadmisibilitații) nu poate fi primita. Criticile au însa caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmeaza sa fie expuse. Critica de nelegalitate dedusa judecații prin intermediul caii extraordinare de atac este aceea ca instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctiva, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care, însa, deși încadrabil în textul legal menționat, nu poate fi primit. Recurentul și-a fundamentat raționamentul pe considerentul ca prescripția dreptului material la acțiune a început sa curga la data comunicarii adresei nr. x/18.01.2021 emisa de ANRP prin care i s-au adus la cunoștința diferențele dintre valoarea imobilelor ce au facut obiectul procedurii administrative de acordare a masurilor reparatorii și valoarea de piața a acestor imobile a caror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Critica este nefondata. Înalta Curte reține ca dreptul de creanța pretins este corespunzator unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 și pe baza caruia s-ar fi platit despagubiri mai mari decât cele datorate, astfel ca, în cauza, sunt incidente dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripțiile începute și neîmplinite la data intrarii în vigoare a C. civ. sunt și ramân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita. Art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prevede ca "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, începe sa curga de la data când pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca, atât paguba, cât și pe cel care raspunde de ea." Dreptul subiectiv dedus judecații este un drept de creanța nascut din pretinsa savârșire a unei fapte ilicite de catre pârâta ANRP, constând în aceea ca la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despagubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de catre consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisa, de catre ANRP, Decizia de despagubiri nr. 5760/30.06.2009 -dosar fond- (conținând titluri de despagubiri) în temeiul careia a fost apoi eliberat titlul de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de catre beneficiar. Instanța de apel a apreciat ca momentul de la care trebuie considerat ca începe cursul prescripției este cel al emiterii Deciziei nr. 5760/30.06.2009. Textul legal pretins a fi aplicat eronat de catre instanța de apel- art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958- stabilește doua momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care raspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care pagubitul trebuie sa cunoasca atât paguba, cât și pe cel care raspunde de ea. Instituirea celor doua momente alternative urmarește sa armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (careia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care raspunde de ea) și pe cel al asigurarii finalitații, scopului reglementarii acestei instituții, aceea de lamurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natura sa garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legatura cu acest din urma deziderat, stabilirea de catre legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe sa curga prescripția extinctiva se bazeaza și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat sa raspunda de ea. În cauza, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicarii de catre ANRP a adresei nr. x/18.01.2021 prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2009), recurentul învedereaza ca nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștința doar în urma întocmirii raportului de D. S.R.L.). Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legala, care nu condiționeaza exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o fapta ilicita de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care raspunde de ea. Întinderea pagubei reprezinta o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicționala în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fara sa reprezinte un element care sa influențeze sau sa determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru ca în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținuta susținerea recurentului potrivit careia înainte de întocmirea raportului de D. S.R.L. nici macar nu se putea ști daca exista vreo paguba. Cu privire la acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect pasivitatea reclamantului cu privire la verificarea activitații entitații subordonate. În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele aratate anterior – care nu se subsumeaza scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului sa nu fie sancționat pentru ca nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde sa deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul sau înauntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul identifica un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul sau l-a înștiințat ca ar avea un drept de creanța (prin transmiterea de catre ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Recurentul ignora faptul ca scopul reglementarii, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe sa curga prescripția extinctiva, a fost tocmai ca titularul dreptului sa depuna diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care sa-i permita intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumata a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care raspunde de ea. Acest moment obiectiv, constând în chiar data emiterii Deciziei nr. 5760/30.06.2009 de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor pentru emiterea titlului de despagubire în favoarea beneficiarului B., se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despagubirilor pentru imobilele preluate abuziv de catre stat. Recurentul trebuia sa cunoasca atât paguba, cât și pe cel care raspunde de ea la data emiterii Deciziei nr. 5760/30.06.2009, din moment ce acest act juridic a fost emis, conform dispozițiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare la acea data), în baza raportului de evaluare nr. x/18.02.2009, întocmit în dosarul de despagubire nr. x/CC/2006. Totodata, se impune a se menționa ca din componența Comisiei Centrale de Stabilire a Despagubirilor, care a emis Decizia nr. 5760/30.06.2009, faceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice. De asemenea, titlurile de despagubiri emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanța împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societați de investiții, deținuta inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, pâna la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului catre persoanele fizice despagubite (art. 7 din Titlul VII). În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființata prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legatura cu aplicarea legilor reparatorii și trecuta, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțata de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmata prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținuta ca atare pâna la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, fața de atribuțiile ce reveneau deopotriva recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despagubirilor pentru imobilele preluate abuziv de catre stat, fața de relația de subordonare a instituției pârâte fața de reclamant, existenta la data savârșirii faptei ilicite imputate, rezulta ca recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care raspunde de ea, înca din momentul emiterii Deciziei nr. 5760/30.06.2009 de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, reprezentând titlu de despagubire. Astfel fiind, Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, putea și trebuia sa acționeze pentru recuperarea pagubei înca de la data emiterii Deciziei nr. 5760/30.06.2009, care marcheaza și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înauntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilita valoarea despagubirilor cuvenite persoanelor îndreptațite, pe baza raportului de evaluare inițial, neregular întocmit, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despagubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligațional constituit astfel. Atitudinea pasiva în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptațește pe recurent sa se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva caruia își îndreapta acțiunea îl încunoștințeaza ca ar avea o creanța) întrucât, pentru argumentele aratate anterior, în speța este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirma recurentul ca a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptațit sa acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care raspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia sa cunoasca aceste elemente), iar pe de alta parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligența, pentru lamurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurarii stabilitații circuitului civil. Înalta Curte reține ca Statul este reprezentat în procedura administrativa de restituire de ANRP, ca își exercita drepturile și obligațiile prin instituții și autoritați publice carora le deleaga o parte din atribuțiile sale și ca, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publica respectiva are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie sa exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Totodata, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invoca aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauza, Înalta Curte nu poate fi ținuta de hotarârea invocata de recurent cu titlu de practica judiciara, în care se da prevalența momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulara a cauzei analizate, iar pe de alta parte, a da relevanța unei chestiuni de drept dezlegate de o alta instanța, într-o alta cauza ce nu privește parțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciara a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regasește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ. Astfel, fața de considerentele anterior redate, Înalta Curte constata ca acțiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (formulata la aproximativ 12 ani de la data savârșirii faptei ilicite pretinse- din anul 2009) a fost inițiata dupa împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel ca, instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisa. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 408 A din 17 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civila și pentru cauze cu minori și de familie.