ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2260/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 30.03.2021 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A S.A. a solicitat instanței să constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate sub nr. 55952/26.08.2016 și să dispună : - obligarea F.G.A. la soluționarea de îndată a cererii de plată; în conformitate cu dispozițiile legale; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

La data de 31.08.2021, reclamanta a formulat cerere modificatoare, solicitând în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. 55952/26.08.2016 constând în : - în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014 - 60826.86 lei calculate până la data de 8.09.2021 și în continuare până la data plății efective; - în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

În primul ciclu procesual, prin Sentința civilă nr. 1619/9.11.2021 Curtea de Apel București - Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității cererii, lipsei de interes și lipsei de obiect a cererii, astfel cum a fost modificată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prin decizia civilă nr. 324/25.01.2023 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.A. în contradictoriu cu intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, a casat în parte Sentința civilă nr. 1619/9.11.2021 a Curții de Apel București - Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, menținând dispozițiile sentinței cu privire la excepția inadmisibilității, excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect a cererii.

În rejudecare, prin Sentința nr. 935 din 23 mai 2023 Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele :

„Admite, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă debitului principal achitat cu ocazia soluționării cererii de plată înregistrată la F.G.A. sub numărul 55952/26.08.2016 , stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei A suma de 450 lei, cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat pentru cele două cicluri procesuale, proporțional cu admiterea cererii de chemare în judecată.

Respinge, în rest, cererea ca neîntemeiată.”

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și respingerea în tot a acesteia.

În motivarea recursului, s-a arătat că, în mod nelegal, prima instanță a stabilit în sarcina F.G.A. o obligație de plată a dobânzii legale penalizatoare pentru un debit inexistent, câtă vreme F.G.A. nu a plătit niciodată pretențiile reclamantei ăn cuantum de 16803 lei, solicitate prin cererea de plată nr. 55952/ 26.08.2016.

Astfel, instanța a reținut în mod greșit, în privința cererii de plată ce face obiectul dosarului de față, că pârâtul F.G.A. ar fi achitat pretențiile societății reclamante, deși, în urma reanalizării cererii de plată ca urmare a pronunțării Deciziei I.C.C.J. 29/2020, F.G.A. a respins cererea de plată nr. 55952/26.08.2016 ca tardivă, prin decizia nr. 44422/17.01.2022, anexată cererii de recurs. De asemenea, intimata-reclamantă a contestat decizia nr. 44422/ 17.01.2022, contestația fiind respinsă prin sentința civilă nr. 7566/14.06.2023.

A apreciat recurentul că instanța a identificat gresit cauza acțiunii, intimata solicitând despăgubiri nu pentru emiterea nelegală a Deciziei F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, ci pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii de plată nr. 55952/26.08.2016. Întrucât reclamanta nu a făcut dovada contestării actului administrativ asimilat, condiția impusă pentru aplicarea art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu este îndeplinită în cauză.

Pe de altă parte, nu există nicio culpă a F.G.A. în emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, cu aplicarea dispozițiilor referitoare la plafonul de garantare din cuprinsul Legii nr. 213/2015. Nefiind îndeplinită condiția săvârșirii faptei cu vinovăție, pretinsul prejudiciu al intimatei nu poate fi reparat nici sub forma dobânzii legale penalizatoare, acordate de instanța de fond fără un temei legal.

A mai subliniat recurentul că din hotărârea judecătorească de anulare a deciziei F.G.A nr. 14452/3.05.2018 rezultă că instanța a stabilit în sarcina F.G.A. doar obligația de reanalizare pe fond a cererii de plată, respectiv o obligație de a face și nu s-a statuat asupra existenței unui drept la despăgubire încălcat de către F.G.A. Dat fiind modul de redactare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. e si ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de respingere a cererii de plată, ținând seama de întregul raționament logico-juridic care a stat la baza interpretărilor din Decizia pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 29/2020, precum de amploarea si complexitatea considerentelor sale, nu se poate imputa recurentului interpretarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, astfel cum susține societatea reclamantă.

Nu în ultimul rând, recurentul a arătat că nu există o legătură de cauzalitate între nelegala respingere a cererii de plată pentru depășirea plafonului de garantare de 450.000 lei prevăzut de Legea nr. 213/2015 și neîndeplinirea obligației de soluționare a cererii într-un anumit termen. Această legătură de cauzalitate nu există întrucât nici F.G.A., nici instanța de judecată, prin hotărârea pronunțată, nu au apreciat asupra existenței dreptului intimatei, iar decizia F.G.A. a fost anulată de către instanță cu obligația pentru F.G.A. de a cerceta fondul și cererile de plată înregistrate de reclamantă.

În concluzie, nefiind îndeplinită condiția referitoare la săvârșirea faptei ilicite cu vinovăție, pretinsul prejudiciu invocat de intimată nu poate fi reparat în modalitatea solicitată în prezenta cauză, din moment ce nu sunt întrunite în mod cumulativ toate condițiile răspunderii civile delictuale, recurentul neputând fi obligat la plata pretinselor despăgubiri constând în dobânzile legale penalizatoare.

Intimata-reclamantă A a depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe, reluând apărări și susțineri din acțiunea formulată.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele :

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 31 august 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. 55952/26.08.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014, calculate până la data de 8.09.2021 și în continuare până la data plății efective; - în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Fiind învestită cu recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva soluției de admitere în parte a acțiunii reclamantei, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul fondat al criticilor formulate, în limitele și pentru considerentele ce succed:

Astfel, în analiza cererii în despăgubiri reprezentând penalități de întârziere, instanța de control judiciar va avea în vedere considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019, pronunțată în interesul legii, potrivit cărora:

„77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de Codul civil. (...)”

În cauză, deși intimata-reclamantă pretinde că i-a fost cauzat un prejudiciu pentru emiterea unui act nelegal - Decizia nr. 14452/2018 de respingere a cererii de plată - aceasta justifică existența prejudiciului prin soluționarea cu întârziere a cererii de plată, pretinzând în acest sens acordarea penalităților de întârziere.

Or, soluționarea cu întârziere a unei cereri administrative/nesoluționarea în termenul prevăzut de lege, reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanța de judecată în mod definitiv.

Contrar susținerilor intimatei-reclamante, se reține că aceasta nu a făcut dovada existenței unui act administrativ asimilat - nesoluționarea în termen - care să fi fost cenzurat prin hotărâre definitivă, astfel că nu este justificată situația premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din legea contenciosului administrativ, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în interesul legii. De asemenea, respingerea nelegală a cererii de plată a dat naștere în patrimoniul reclamantei unui drept la despăgubiri întemeiat pe dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014, între fapta ilicită a F.G.A. - emiterea deciziei nelegale - și prejudiciul invocat de reclamantă ca urmare a nesoluționării cererii în termen neexistând raport de cauzalitate.

În acest sens, instanța de recurs reține că textul Normei ASF nr. 23/2014 (art. 38 are în vedere situația nesoluționării în termen de către asiguratorul RCA, a cererii de despăgubire formulată de asigurătorul CASCO, ce se subrogă în drepturile persoanei vătămate, iar nu situația respingerii cererilor de plată formulate în temeiul Legii nr. 213/2015 de asigurătorul CASCO. Totodată, se constată că nici normele în vigoare la data subrogației și nici cele de la momentul formulării cererii de plată nu prevăd în sarcina pârâtului obligația de despăgubire în cazul respingerii nelegale a cererilor de plată, aceasta fiind situația premisă în raport de care a fost formulată cererea în despăgubiri (potrivit precizărilor din cererea modificatoare).

În realitate, intimata-reclamantă confundă dreptul la despăgubiri datorate ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal, cu dreptul la despăgubiri datorate pentru nesoluționarea în termenul legal a unei cereri administrative, în ambele situații aceasta fiind ținută să facă dovada existenței unei hotărâri judecătorești definitive de constatare a nelegalității actului tipic sau asimilat. În speța de față, reclamanta este în posesia unei astfel de hotărâri, însă numai cu privire la existența unui act administrativ tipic nelegal, nu și cu privire la existența actului administrativ asimilat nelegal (nesoluționarea în termen). În consecință, acesteia nu pot îi pot fi acordate despăgubiri reprezentând penalități de întârziere pentru nesoluționarea în termenul legal/rezonabil a cererii de plată întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 213/2015, nefiind îndeplinite condițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la solicitarea reclamantei de plată a dobânzii legale, întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 13/2011, se reține că potrivit art. 1 alin. (3) din actul normativ menționat: „(3) Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare (...)”

Conform art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011: „(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (...)” (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1) respectiv alin. (2) diminuat cu 20%. (...)”

În cauză, dobânda legală penalizatoare a fost solicitată de intimata-reclamantă cu titlul de reparare a prejudiciului pentru lipsa de folosință a sumei solicitate prin cererea de plată, care în mod nelegal a fost apreciată ca fiind nedatorată de pârâtul F.G.A.

În dezacord cu opinia instanței de fond, Înalta Curte constată că această solicitare a reclamantei, de plată a dobânzii legale, nu este întemeiată, în condițiile în care, în urma reanalizării cererii de plată, ca urmare a dispozițiilor sentinței civile nr. 4902/27.11.2018 a Curții de Apel București, definitivă prin respingerea recursului în dosar nr. X/2/2018, prin care pârâtul a fost obligat la soluționarea cererii de plată, aceasta a fost respinsă ca tardiv formulată prin Decizia F.G.A. nr. 44422/17.01.2022.

Așadar, în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui act administrativ nelegal, anulat definitiv de o instanță de judecată, care să fi fost de natură a produce reclamantei un prejudiciu constând în lipsa de folosință a sumei solicitate ca despăgubire prin cererea de plată și care, eventual, ar fi trebuit încuviințată la plată încă de la data emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018, când a fost soluționată inițial cererea în despăgubiri.

Pe cale de consecință, din moment ce reclamanta nu este îndreptățită să pretindă existența prejudiciului constând în beneficiul nerealizat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 1 din O.G. nr. 13/2011, în mod incorect a admis instanța de fond cererea reclamantei de plată a dobânzii legale, motiv pentru care urmează a fi admis recursul pârâtului și casată în parte sentința recurată sub acest aspect.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Totodată, având în vedere dispozițiile art. 453 C. proc. civ., conform cărora „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”, Înalta Curte va obliga intimata-reclamantă să plătească recurentului-pârât cheltuieli de judecată în cuantum de 100 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs, conform dovezii de la fila 17.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva Sentinței nr. 935 din 23 mai 2023 a Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând :

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă A S.A. să plătească recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților cheltuieli de judecată în cuantum de 100 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.