ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1120/2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2021, la data de 31.03.2021, reclamanta A S.A. în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu cele ale art. 19 din Legea nr. 503/2004, a formulat acțiune în contencios administrativ prin care a solicitat să constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. (..)/(..) și să dispună:

1.2. Reclamanta a depus cerere modificatoare prin care prin care a solicitat ca, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să fie obligat FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. (..) din (..) constând în:

Prin sentința civilă nr. 1792 din data de 14 octombrie 2022, Curtea de Apel București– Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate de pârât, ca neîntemeiate, iar pe fondul cauzei, a respins acțiunea modificată formulată de reclamanta A S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților – FGA, ca neîntemeiată.

3.1. Împotriva sentinței civile menționate în punctul I.2, declarat recurs reclamanta societatea A S.A., care, evocând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate cu privire la soluția dată asupra fondului cererii și, în rejudecare, admiterea acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost modificată, în sensul obligării pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. (..) din (..) constând în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor și în subsidiar, dobânda legală penalitoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din OG nr. 13/2011.

În susținerea căii de atac promovate, recurenta - reclamantă a învederat, în esență, că hotărârea primei instanței a fost pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material ce stabilesc condițiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorității publice.

În opinia recurentei, actul administrativ nelegal este decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, ce reprezintă prima manieră de soluționare dată de FGA cererii de plată a A, în sensul respingerii acesteia și care a fost anulat prin hotărâre judecătorească. Faptul că prin această hotărâre intimatul - pârât FGA nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond nu poate conduce la concluzia că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece o atare abordare ar reprezenta o nesocotire a puterii de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia FGA nr. 14452/2018.

Cât privește condiția existenței unui prejudiciu, recurenta a învederat că prima instanță a aplicat eronat prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosință asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părți sau stabilit de lege. În acest sens, recurenta a arătat că FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată după anularea deciziei FGA nr.14452, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Așadar, prin soluția dată cererii de plată prin decizia nr. 14452, FGA a lipsit A de folosința sumelor de bani la care era îndreptățit cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani.

Cu titlu subsidiar, recurenta-reclamantă a arătat că FGA a confirmat dreptul societății A la plata despăgubirilor, efectuând plata acestora la data de 29 octombrie 2021.

A mai opinat recurenta că legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu este indubitabilă, câtă vreme întârzierea în soluționarea cererii a fost generată și de modalitatea în care FGA a soluționat cererea de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018.

Cât privește culpa FGA, recurenta a apreciat că aceasta este una evidentă, întrucât FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, avea obligația ca, în îndeplinirea obligațiilor sale, să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate însă FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A de o sumă semnificativă de bani.

Acționând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greșit prevederile legale, cu ignorarea impactului pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor.

3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs incident, prin care, evocând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, apreciind că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 2 art. 11 art. 12 alin. (1) art. 13 alin. (5) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (3) și art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Printr-un prim set de critici, recurentul - pârât a susținut că, instanța de judecată a respins în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii formulate de reclamantă în temeiul art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004. Deși prin cererea modificatoare, reclamanta a recunoscut soluționarea cererii de plată, a solicitat despăgubiri sub forma penalităților de întârziere/ dobânzi în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, formulând acțiune separat, la 3 ani de la formularea contestației depuse împotriva Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 de soluționare a cererii de plată. Consideră că textul de lege anterior menționat condiționează exercitarea separată a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului adminsitrativ de dovedierea de către persoana vătămată a unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului, astfel că acțiunea este inadmisibilă.

Prezenta cauză nu are ca obiect anularea/contestarea unei decizii de respingere totală sau parțială, emisă în baza art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 a sumelor pretinse de reclamantă, ci vizează tocmai obligarea FGA să emită un răspuns cu privire la cererea acesteia, ce însă a fost soluționată deja prin Decizia nr. 14452/03.05.2018.

Cu privire la respingerea excepției tardivității, recurentul-pârât a susținut că reclamant ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsa întârziere în soluționarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluționare a acesteia, și nu la o diferența de 3 ani după aceasta, acțiunea ce formează obiectul dosarului de față fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 raportat la dispozițiile art. 8 și 19 din Legea 554/2004.

În ceea ce privește soluția de respingere a excepției prescripției, recurentul-pârât a arătat că societatea reclamantă cunoștea producerea prejudiciului și întinderea acestuia pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii sale cel mai târziu începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri, și anume data de 14.05.2018. Prezenta acțiune a fost depusă inainte de soluționarea definitivă a dosarului nr.x/2/2018, la data de 31.03.2021, iar în Decizia ICCJ dată în soluționarea recursului în interesul legii nr. 22/2019 se arată foarte clar că pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție specială și nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia sa cunoască prejudiciul și întinderea sa. Ca urmare, termenul de prescripție s-a împlinit un an mai târziu conform dispozițiilor art. 19 alin. (2) si urm. ale Legii 554/2004.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât FGA a susținut că litigiul în anularea actului pe care se grefează prezenta cerere în despăgubiri a avut ca obiect respingerea cererii de plată prin emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, fiind vorba așadar de un act emis în condițiile art. 2 alin. (1) lit. i din Legea nr. 554/2004, astfel că orice trimiteri la nesoluționarea cererii de plată în termen legal sunt lipsite de suport.

În limitele în care a fost emisă, respectiv, analizată de către instanța de judecată Decizia nr. 14452/03.05.2018, anularea acesteia nu conduce la consecința învederată de partea reclamantă, FGA neputând fi obligat la contravaloarea lipsei de folosință în legătură cu o sumă care nu s-a statuat ca ar reveni intimatei-reclamantei în litigiul principal. Or, dacă ar fi fost urmată regula, aceea ca acțiunea în despăgubiri să fie formulată odată cu cea în anulare, față de modalitatea în care a fost analizată legalitatea actului, acțiunea în despăgubiri se impunea a fi respinsă. Chiar și in ipoteza în care instanța de judecată învestită cu soluționarea Dosarului nr. x/2/2018 ar fi admis în integralitate cererea de chemare în judecată și ar fi dispus obligarea directă la plata sumei constând în creanța de asigurare, solicitarea despăgubirilor constând în penalități de întârziere in cuantum de 0,1%/zi de întârziere conform Normei ASF23/2014/Ordinului CSA 14/2011 apare ca fiind lipsită de temei, Ordinul antemenționat fiind inaplicabil în raport cu FGA, întrucât sancțiuni exclusiv în sarcina asigurătorilor în cazul nesoluționării în termen a cererilor de despăgubire formulate de asigurătorii în regres.

4.1. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare față de recursul declarat de recurenta - reclamantă A S.A., solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

4.2. Legal citată, recurenta - reclamantă A S.A. nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererilor de recurs

II.1. Situația de fapt dedusă judecății și parcursul procesual al cauzei în fond

Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma de 7.913.561,09 lei, inclusiv cererea de plată a sumei de 957,47 lei (699lei despăgubire și 184,54 lei penalități de 0,1% pe zi întârziere) înregistrată de FGA sub nr. (..)/(..), motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată și achitată din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 lei, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr.213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr.x/2/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta Societatea A SA, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 și a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 lei, fiind respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

După pronunțarea acestei decizii, în urma reanalizării cererii de plată înregistrată sub nr.(..)/(..), ce face obiectul prezentei cauze, pârâtul FGA a procedat, la data de 29.10.2021, la plata către A a despăgubirii în sumă de 699 lei, conform extrasului de cont nr. 222 din 01.11.2021 (fila 69 dosar de fond).

Recurenta - reclamantă A S.A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care, ulterior modificării acesteia, a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților („FGA”) la plata despăgubirilor aferente acoperirii prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată nr. (..)/11.03.20196 (fila 10 a dosarului de fond). Reclamanta a apreciat că acest prejudiciu constă, în principal, în penalități în cuantumul de 0,1% pe zi întârziere (conform Ordinului CSA nr. 14/2011) de la data la care, în opinia recurentei - reclamante, ar fi trebuit să fie soluționată cererea de plată și până la data plății efective, iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, , apreciind că este îndeplinită și condiția legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Prin sentința recurată, prima instanță a respins excepțiile inadmisibilității, prescripției și tardivității acțiunii modificatoare, invocate de pârâtul FGA și a respins acțiunea formulată de reclamanta A, ca neîntemeiată.

II.2. Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de sentința recurată și de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Având a stabili ordinea de soluționare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât FGA la adresa legalității sentinței civile nr. 1792 din data de 14 octombrie 2022 în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condițiilor de exercițiu a acțiunii civile, astfel că validarea oricăreia din criticile pârâtului la adresa modalității de soluționare a excepțiilor invocate în fața primei instanțe face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

Înalta Curte constată că pârâtul FGA a invocat în fața instanței de fond trei excepții cu privire la acțiunea modificată a reclamantei, solicitând respingerea acțiunii în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca tardivă (pentru nerespectarea termenului prevăzut pentru formularea cererii în despăgubiri în raport de data comunicării deciziei de soluționare a cererii de plată), sau să se constate ca fiind prescris dreptul material la acțiune ( pentru nerespectarea termenului de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, în raport de data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existența și întinderea prejudiciului).

În ceea ce privește prima excepție invocată de pârâtul FGA, instanța fondului a apreciat că admisibilitatea acțiunii reiese din conținutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plină jurisdicție, să formuleze cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător. Dimpotrivă, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede în mod expres posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubiri pe cale separată, fără condiționalitatea sugerată de recurentul-pârât ca subiectul de sezină să fie ținut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată. Singurele condiții de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competența instanței și termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, soluția primei instanțe referitoare la excepția de inadmisibilitate a acțiunii reflectă o corectă apreciere a condițiilor de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menținerea hotărârii sub acest aspect.

Nefondată este și critica recurentului-pârât FGA și în privința soluției de respingere a excepției de tardivitate a acțiunii, invocată prin raportare la prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. Acest text de lege vizează exclusiv contestația formulată împotriva deciziei de respingere a cererii de plată, statuând că împotriva deciziei de respingere se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv în termen de 10 zile de la comunicare. Prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 nu reglementează condițiile de formulare a unei cereri separate în despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin emiterea deciziilor la care face referire articolul de lege citat, astfel că în privința acestor acțiuni rămân aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen diferit pentru formularea cererii, respectiv cel de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Recurentul-pârât a mai criticat și soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, arătând că termenul de un an prevăzut de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru depunerea acțiunii în despăgubiri trebuia calculat de la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de soluționare a contestației împotriva acestei decizii.

Înalta Curte constată că acest argument este nou, nefiind regăsit în întâmpinările formulate de pârât în dosarul instanței de fond, fiind invocat pentru prima dată în recurs. Chiar și trecând peste acest aspect, criticile invocate de către recurentul-pârât sunt nefondate.

În aplicarea prevederilor art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în prezenta cauză paguba și întinderea sa depind de recunoașterea creanței principale, motiv pentru care termenul de un an nu curge de la data comunicării respingerii cererii de plată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, astfel cum susține recurentul-pârât. Dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv atât timp cât existența creanței este condiționată, pe de-o parte, de anularea actului administrativ nelegal, iar pe de altă parte, de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale reprezentate de creanța de asigurări.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr.x/2/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus doar anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, prin care fusese respinsă și cererea de plată ce face obiectul prezentului litigiu, cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată. Creanța principală solicitată de A în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaște existența acesteia prin plată sau o instanță judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale, concomitent cu acțiunea în anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acțiunii în anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, câtă vreme această decizie a fost anulată definitiv la data de 13.10.2021, iar plata creanței de asigurare s-a făcut la data de 29.10.2021.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, și criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, referitoare la soluția dată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În continuare, în ceea ce privește criticile formulate pe fondul cauzei, Înalta Curte apreciază că gradul de conexitate ce există între argumentele evocate prin cele două memorii promovate în cauză impune, pentru justa soluționare a litigiului pendinte, analiza grupată a acestora, în funcție de aspectele de drept invocate.

Înalta Curte reamintește faptul că demersul judiciar al reclamantei a avut la bază emiterea de către pârâtul FGA, a deciziei nr. 14452/03.05.2018, ce a fost ulterior anulată. Reclamanta a invocat existența unui prejudiciu ca urmare a lipsei de folosință a sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată respinsă prin acea decizie.

Se impune a fi subliniat, la acest moment al analizei, că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin emiterea unui act administrativ nelegal, este o răspundere patrimonială de drept administrativ.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.”, același act normativ arătând la art. 18 că „(1) Instanța, soluționând cererea … poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. (…) (3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.”, iar la art. 19 „(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)

Totodată, art. 52 alin. (1) din Constituția României prevede că „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.”.

Reglementările legale de rang constituțional și organic recunosc în beneficiul persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ nelegal posibilitatea de a obține, în urma anulării actului vătămător, o reparare a pagubei suferite.

De asemenea, din analiza dispozițiilor legale citate anterior rezultă că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr.554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerință ce se deduce din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Regulile generale ale angajării acestei răspunderi, dat fiind momentul emiterii deciziei anulate (03.05.2018), sunt cele ale răspunderii civile delictuale.

Astfel, potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”, iar potrivit art. 1357 având denumirea marginală Condițiile răspunderii, din același act normativ, „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.”.

Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt deci (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În cauză, reclamanta - recurentă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că a reprezentat un act administrativ nelegal.

Astfel, motivul pentru care A nu a încasat suma ce îi era cuvenită se regăsește în efectul respingerii cererii sale de prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanța de contencios administrativ.

În urma reanalizării cererii de plată inițiale, pârâtul - recurent a conchis că reclamanta era îndreptățită să beneficieze de plata creanței de asigurare în sumă de 699 lei, achitând-o la data de 29.10.2021.

Înalta Curte constată că, pentru intervalul 03.05.2018 – 29.10.2021, societatea reclamantă - recurentă s-a găsit în situația de a nu fi beneficiat de folosința sumei 699 lei din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraților. Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții recurente - reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința sumei cuvenite.

Odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții recurente - pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă-recurentă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări.

De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În cauza de față, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanța de asigurări, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021. Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 699 lei către A a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de recurenta-reclamantă.

Repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acțiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 – 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că, prin efectul cererii adiționale de modificare a obiectului acțiunii introductive de instanță, partea reclamantă - recurentă, a solicitat acordarea despăgubirilor în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, ceea ce implică premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă-recurentă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților între data înregistrării cererii de plată și data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate.

În continuare, Înalta Curte constată că prejudiciul suferit de partea reclamantă - recurentă pentru lipsa de folosință a sumei de 699 lei corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din OG nr.13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Relevante cu privire la acest aspect sunt dispozițiile art. 1535 alin. (1) că „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.”.

Totodată, art. 3 din OG nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede la art. 3 că „(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. … (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1) respectiv alin. (2) diminuat cu 20%.”, art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că „Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.”.

În speță, dobânda cuvenită A prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților vizând creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

În acest din urmă sens, premisa esențială a acordării sumei de 699 lei cu titlu de creanță de asigurări de către FGA nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competența acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări.

În consecință, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante-recurente va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei amintite, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din OG nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

De asemenea, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul nelegal emis de pârâtul - recurent în sensul respingerii cererii de plată în discuție împiedicând reclamanta - recurentă să beneficieze de folosința creanței de asigurări în cuantum de 699 lei pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) – 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite).

În sfârșit, vinovăția pârâtului - recurent nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă - recurentă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică și sistematică a Legii respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

Cât privește despăgubirile la care reclamanta susține că are dreptul în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile prin care se susține că aceste despăgubiri pot fi acordate sub forma penalităților de întârziere stipulate în contractele de asigurare, în condițiile prevederilor Ordinului CSA nr. 14/2011, respectiv ale Normei ASF nr. 23/2014, coroborate cu art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților ,,În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)”.

Textul de lege a fost interpretat prin Decizia nr.29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (ÎCCJ – HP), prin care s-a reținut că ,,În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr.213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.(...)”.

Relevante în speță sunt și prevederile art. 3 alin. (1) lit. i din Legea nr.503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, potrivit cărora reprezintă: ,,i) creanțe de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului;(...)”.

Totodată, Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, forma în vigoare la data producerii evenimentului asigurat prevedea:

→ art. 481 alin. (2) ,,Contractul de asigurare atestă existența asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule. (...)”;

→ art. 49 ,,Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu: a) legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de autovehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislația românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, dacă nu există birou național pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.”;

→ art. 50 alin. (1) ,,Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. (...)” [s.n.].

De asemenea, relevante sunt prevederile Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, potrivit cărora:

art. 1 alin. (2) ,,Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terțe părți prin intermediul vehiculului.”;

art. 26 alin. (1) ,,Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecința lipsei de folosință a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată.(…)”;

art. 37 ,,Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.”;

art. 64 ,,(2) În cazul în care în drepturile persoanei prejudiciate s-a subrogat asigurătorul acesteia, asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor astfel: (…). (…) (4) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la alin. (2) și (3) sau și le îndeplinește defectuos, la suma solicitată pentru plata asigurătorului RCA se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.(...)”. [s.n.]

Din interpretarea coroborată a normelor juridice menționate, se observă că în procedura de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, contrar susținerilor reclamantei, creanțele de asigurări în sensul legii nu conțin sume reprezentând plata de penalități de întârziere datorate de asigurătorul RCA asigurătorului CASCO, pentru neîndeplinirea la termen a obligației de plată a despăgubirilor.

Aceste penalități de întârziere nu își au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligației de plată a despăgubirii în cadrul acțiunii în regres, exercitată în considerarea dispozițiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său.

Textul normei (art. 1 alin. (2) reglementează așadar în mod explicit faptul că prin contractul de asigurare este acoperită doar răspunderea proprietarului/utilizatorului, iar nu răspunderea asigurătorului RCA pentru fapta proprie.

Deși este real că prevederile art. 37 din Normă sunt incluse în Partea I, Titlul III referitor la contractul de asigurare, acestea fac referire la despăgubirea persoanei prejudiciate/ a asiguratului pentru prejudiciile cauzate prin nerespectarea obligațiilor de la art. 36 situația penalităților cuvenite asigurătorului CASCO al persoanei prejudiciate, datorate pentru neachitarea la termen a despăgubirii, fiind reglementată prin norme speciale derogatorii, care se regăsesc în Partea a II-a cu denumirea marginală „Norme tehnice privind avizarea, constatarea prejudiciilor și plata despăgubirilor”, Titlul III – Plata despăgubirilor, începând cu art. 64 din Normă.

Se constată astfel că dispozițiile art. 64 din Norma din 2011 nu fac parte din reglementările legale privind contractul de asigurare, ci din Partea a II-a a actului.

Din interpretarea sistematică a textelor de lege menționate, Înalta Curte va observa că, în procedura de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, creanțele de asigurări în sensul Legii nu conțin sumele reprezentând plata de penalități de întârziere. Aceste penalități de întârziere nu reprezintă despăgubiri, în sensul art. 4 lit. a din Legea nr. 213/2013 sau art. 50 din Legea nr. 136/1995, deoarece nu sunt stabilite în legătură cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a propriilor obligații legale de plată către asiguratorul CASCO care s-a subrogat în drepturile asiguratului său, fiind așadar în strânsă legătură cu culpa asiguratorului RCA, iar nu cu culpa asiguratului.

În plus, în cauza de față partea recurentă - reclamantă nu invocă vreo întârziere a asigurătorului RCA în plata sumei, ci o întârziere a recurentului - pârât FGA, astfel că premisa de aplicare a art. 64 din Norma respectivă nu este nici măcar prezentă.

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Reclamanta - recurentă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, existând legătură de cauzalitate; în cazul plății penalităților de întârziere, legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se grevează pe o culpă ulterioară a FGA care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A.

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 (conform cărora „prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale”) nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i din Legea nr.503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. Totodată, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care însuși Fondul de garantare a asiguraților le-a angajat în procedura de soluționare a cererilor (spre exemplu, costuri cu expertize).

Conchizând, Înalta Curte reține că răspunderea administrativ patrimonială reglemenatată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este una extracontractuală și, în situația particulară incidentă în cauza pendinte, o atare răspundere derivă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constând în emiterea unui act administrativ nelegal (Decizia FGA nr.14452/03.05.2018), iar nu din contractul de asigurare RCA. Drept urmare, penalitățile de întârziere pretinse de A nu pot fi acordate ca despăgubire, lipsind temeiul legal care să permită acordarea lor în caz de întârziere a FGA în plata creanței de asigurări

Față de toate considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., precum și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta - reclamantă societatea A S.A., va casa în parte sentința recurată și rejudecând, va admite în parte acțiunea formulată de reclamantă și va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei societatea A S.A. dobânda legală stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aferentă valorii despăgubirii în cuantum de 699 lei, pentru perioada 03.05.2018 – 29.10.2021, menținând restul dispozițiilor sentinței. Totodată, va respinge recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

În cauză, se constată că recurenta-reclamantă a solicitat prin memoriul de recurs obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, depunând ulterior și dovada efectuării acestora în recurs (filele 46-47).

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. „(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.”

Textul legal prevede acordarea cheltuielilor de judecată la cererea părții care a câștigat, ceea ce presupune culpa procesuală a părții care a pierdut procesul.

Potrivit art. 453 alin. (2) C. proc. civ.: „Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.”

Ținând seama de faptul că recurentei-reclamante i-a fost admisă cererea de chemare în judecată doar în parte, instanța va compensa parțial cheltuielile de judecată și, pe cale de consecință, va obliga recurentul-pârât la plata unei părți din cheltuielile de judecată ocazionate atât în fond, cât și în recurs, respectiv a sumei de 1000 de lei, cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Admite recursul principal declarat de reclamanta societatea A S.A. împotriva sentinței civile nr. 1792 din data de 14 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București– Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Admite în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamanta Societatea A S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei Societatea A S.A. dobânda legală aferentă sumei de 699 lei, conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale pentru fond și recurs.

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.