ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1846/2025

Ședința publică din data de 4 decembrie 2025

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2023 pe rolul Tribunalului București - secția a VI-a civilă, sub nr. x/2023, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. și Societatea de Asigurare Reasigurare C. S.A. (în faliment), solicitând instanței să dispună:

Pârâta B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a solicitat suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, întrucât Societatea de Asigurare Reasigurare C. S.A. se află în faliment.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357 și următoarele, art. 1381 și următoarele, art. 1391 din C. civ.

La data de 10 octombrie 2023, reclamanta a formulat cerere adițională, prin care a modificat cadrul procesual pasiv, solicitând chemarea în judecată și a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților . Reclamanta a motivat ulterior cererea, apreciind că sunt aplicabile dispozițiile art. 2, art. 13 și art. 14 din Legea nr. 213/2015 .

Prin întâmpinare, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea cererii de introducere în cauză a FGA, în principal, ca inadmisibilă; în subsidiar, a solicitat respingerea cererii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, ca neîntemeiată.

Tribunalul București - secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 1062 din 30 aprilie 2024, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. și, pe cale de consecință, a respins cererea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâta B., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată în rest; a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Societatea de Asigurare Reasigurare C. S.A. prin lichidator judiciar D.. și Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prin decizia civilă nr. 1306 din 27 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a respins, ca nefondată, cererea de apel formulată de apelanta-reclamantă A., în contradictoriu cu intimații-pârâți B. și Societatea de Asigurare Reasigurare C. S.A. prin lichidator judiciar D.., precum și cu intimatul-intervenient Fondul de Garantare a Asiguraților, împotriva sentinței civile nr. 1062 din 30 aprilie 2024 a Tribunalului București - secția a VI-a civilă.

B. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 9 ianuarie 2025.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și admiterea apelului formulat împotriva sentinței primei instanțe, cu consecința respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive și a excepției inadmisibilității acțiunii, urmând să fie trimisă cauza la Tribunalul București, în vederea soluționării pe fond.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

În cauză, au fost interpretate strict teoretic textele legale, ceea ce reprezintă o nemotivare a hotărârii.

Autoarea căii de atac consideră că i-a fost încălcat grav dreptul de acces liber la justiție, drept garantat de Constituția României și de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și dreptul său la integritate fizică și psihică. De asemenea, recurenta apreciază că s-au interpretat greșit articolul 22 din Legea nr. 132/2017, decizia nr. 13/2020 și decizia nr. 1/2016, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Cu privire la nemotivare, a arătat că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au analizat exclusiv legea, respectiv Legea nr. 213/2015 și Legea nr. 132/2017, fără să observe și să aplice legea la situația de fapt a reclamantei. Instanțele nu au observat situația concretă a reclamantei și faptul că aceasta nu are la îndemână decât calea acestei acțiuni în justiție pentru valorificarea dreptului său izvorât din afectarea integrității sale fizice și psihice.

Instanțele devolutive nu au raportat textul de lege analizat la situația concretă a reclamantei care nu a avut nicio vină, în condițiile în care cercetarea penală a durat mai mult decât termenul de 90 de zile înăuntrul căruia avea posibilitatea să se adreseze Fondului de Garantare a Asiguraților. Totodată, cele două instanțe nu au ținut cont de starea de insolvență a asigurătorului a cărui patrimoniu nu este apt să acopere nici măcar creanțele privilegiate ale statului. Cu atât mai puțin, patrimoniul asigurătorului nu poate să acopere primele de asigurare ale victimelor accidentelor de circulație.

Potrivit recurentei, această abordare pur teoretică a cauzei reprezintă o nemotivare a hotărârii.

Printr-o altă critică, recurenta a susținut faptul că hotărârea pronunțată în apel este nelegală, deoarece încalcă dreptul său de acces la justiție și de a obține despăgubiri pentru vătămările integrității fizice și psihice produse prin accidentul de circulație.

Sub acest aspect, a arătat că niciuna din instanțe nu a observat că, în situația particulară din speță, reclamanta nu are la îndemână decât acțiunea în răspundere civila delictuală, care este deschisă, potrivit C. civ., oricărei persoane.

Nu există un text de lege care să interzică, în mod explicit și neîndoielnic, exercitarea acțiunii de drept comun în răspundere civilă delictuală împotriva autorului accidentului.

Reclamanta A. nu are la îndemână posibilitatea de a se înscrie la Fondul de Garantare a Asiguraților decât în situația în care dovedește un drept de creanță cuantificat printr-o hotărâre judecătorească pronunțată ulterior epuizării celor 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului.

Articolul 22 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto prevede, în mod expres, la alin. (4), că în caz de vătămare a integrității corporale sau sănătății ori de deces rezultat în urma unui accident de vehicul stabilirea despăgubirii se realizează atât pe cale amiabilă, cât și pe cale judecătorească. Alineatul (1) al aceluiași articol arată că în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească drepturile persoanelor prejudiciate prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului RCA în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului. Cu alte cuvinte, acest text de lege nu numai că nu instituie o inadmisibilitate, ci precizează expres că despăgubirile se pot stabili pe cale judecătorească.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

C. Apărările intimaților

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii deciziei recurate ca temeinică și legală; a mai solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenței și întinderii lor.

Intimata-pârâtă B. a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

E. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși a fost indicat expres, autoarea căii de atac nu a formulat susțineri referitoare la decizia instanței de apel din perspectiva nemotivării, existenței unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei în cuprinsul acesteia.

Cu privire la nemotivare, s-a arătat că ambele instanțe au analizat exclusiv legea, respectiv Legea nr. 213/2015 și Legea nr. 132/2017, fără să observe și să aplice dispozițiile legale la situația de fapt a reclamantei.

Cerința argumentării motivului de recurs nu este întrunită, atâta timp cât este prezentată situația de fapt care a determinat partea să promoveze acțiunea de drept comun întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, prin care a solicitat cuantificarea daunelor morale și materiale suferite, ca urmare a producerii accidentului rutier.

În realitate, criticile supuse analizei reflectă nemulțumirea recurentei-reclamante față de soluția dată de instanțele devolutive demersului său judiciar și nu pot fi circumscrise ipotezei invocate.

Înalta Curte reține că decizia recurată conține o motivare adecvată cerințelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și că raționamentul redat de instanța de prim control judiciar este expus cu claritate și are caracter exhaustiv, așa încât, sub acest aspect, hotărârea nu poate fi considerată nemotivată; greșelile de judecată imputate prin recurs sunt proprii pretinsei aplicări greșite a normelor de drept material și vor fi examinate succesiv.

Recurenta-reclamantă consideră că este nelegală soluția dată de instanța de fond excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. și excepției inadmisibilității acțiunii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu Societatea de Asigurare Reasigurare C. S.A. prin lichidator judiciar D.. și cu Fondul de Garantare a Asiguraților, soluție menținută în calea de atac a apelului.

Verificând decizia recurată se constată că instanța de apel a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. a fost soluționată de către Tribunalul București cu respectarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 132/2017 și a statuărilor cuprinse în Decizia nr. 1/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin decizia anterior menționată, s-a stabilit că răspunderea de care este ținut asigurătorul R.C.A. este una limitată de contractul de asigurare și de lege, dar nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparației integrale a prejudiciului, pentru diferența de despăgubire nesuportată de asigurător.

Recurenta-reclamantă din prezenta cauză nu s-a îndreptat împotriva persoanei responsabile de producerea accidentului pentru pagubele neacoperite de către asigurător, ci chiar pentru acoperirea pagubei, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte constată că instanțele devolutive nu au interpretat greșit dispozițiile art. 22 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.

Din interpretarea normei legale, rezultă că partea prejudiciată printr-un accident de circulație poate să inițieze o acțiune în justiție, prin care să solicite atragerea răspunderii civile delictuale a persoanei vinovate de producerea respectivului accident doar pentru ceea ce depășește limita de despăgubire din contractul RCA

Așadar, persoana prejudiciată nu are posibilitatea să aleagă, în temeiul dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 132/2017, cui să solicite despăgubirea cuvenită chiar dacă a primit o soluție de clasare în procesul penal.

Partea reclamantă putea să se adreseze Fondului de Garantare a Asiguraților sau să formuleze o declarație de creanță în procedura de faliment a asigurătorului și să ceară repunerea în termen (în ambele ipoteze), iar nu să aleagă o cale neprevăzută de lege pentru că, din neștiință, a pierdut termenele prevăzute de procedurile adecvate.

Curtea de Apel București a reținut că dispozițiile art. 262 și următoarele din Legea nr. 85/2014 nu permit realizarea creanțelor de asigurări împotriva asigurătorilor care au intrat în faliment pe calea unei acțiuni de drept comun, ci doar în condițiile Legii nr. 85/2014, prin înscrierea la masa credală. Faptul că la momentul intrării în faliment apelanta nu avea o creanță certă, lichidă și exigibilă nu reprezintă o situație de excepție de la dispozițiile art. 262 și următoarele din lege de natură care să permită derularea unei proceduri în fața instanței împotriva asigurătorului RCA în paralel cu desfășurarea procedurii falimentului.

O astfel de interpretare ar duce la eludarea dispozițiilor legale speciale imperative ale Legii nr. 85/2014 care impun ca orice creanță, indiferent de felul acesteia (nescadentă, cu termen, sub condiție, neconstatată prin titlu) să fie înscrisă la masa credală în tabelul preliminar sau ulterior, pe măsura nașterii acestora.

Instanța de prim control judiciar a ajuns la concluzia că este legală soluția de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii formulate de reclamantă, în contradictoriu cu asigurătorul R.C.A.

Raportând criticile recurentei la considerentele deciziei din apel, instanța supremă reține că aceasta nu formulează niciun argument de natură a combate statuările instanței devolutive.

Curtea de Apel București nu a primit nici critica apelantei-reclamante privind încălcarea dreptului de acces liber la justiție și a dreptului la integritate fizică, întrucât prima instanță nu a concluzionat în sensul că aceasta nu dispune de o cale procedurală pentru repararea prejudiciului încercat prin producerea unui accident rutier, ci doar că pârghiile puse la dispoziția acesteia se impun a fi utilizate cu respectarea condițiilor și a procedurilor legale. În sens contrar, s-ar ajunge la eludarea unor norme imperative ale legii.

Instanța de apel a conchis în sensul că parcurgerea unei proceduri prealabile obligatorii fără caracter jurisdicțional, nu încalcă drepturile apelantei, cât timp ulterior acestei proceduri se poate adresa instanței judecătorești.

În calea de atac a recursului, sub pretextul încălcării normei de drept material indicate, recurenta-reclamantă expune un raționament care, în opinia sa, relevă admisibilitatea acțiunii promovate, fără ca acesta să fie raportat la considerentele reținute de instanța de prim control judiciar în justificarea soluției pronunțate.

Înalta Curte reamintește că plata despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare, în cazul falimentului asigurătorului, este prevăzută printr-o procedură specială, derogatorie de la dispozițiile dreptului comun și condiționată de parcurgerea acesteia.

Fondul de Garantare a Asiguraților a fost constituit ca persoană juridică de drept public, administrată de Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, în scopul protejării creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător și pentru plata despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare încheiate în condițiile legii.

Legiuitorul a prevăzut procedura administrativă și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile fondului, statuându-se că, în vederea încasării indemnizațiilor sau despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de garantare a asiguraților, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererile creditorilor de asigurări, definiți de articolul 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, sunt de competența unei comisiei speciale constituite la nivelul Fondului, iar, în cazul refuzului cererii de despăgubire, comisia emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate formula contestație, conform art. 13 alin. (5) din actul normativ enunțat. Prin urmare, Legea nr. 213/2015 a instituit o procedură administrativă, prealabilă și obligatorie de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, care nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment și nu poate fi chemat în judecată pe calea dreptului comun pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto.

În acest sens este și decizia Curții Constituționale a României nr. 80 din 2017 privind soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 330 din 8 mai 2017, prin care s-a reținut că Legea nr. 213/2015 instituie doar o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări, plata despăgubirilor din disponibilitățile Fondului neefectuându-se prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun. În acest sens, creditorii de asigurări au obligația sesizării în prealabil a Fondului de Garantare a Asiguraților printr-o cerere de plată, declanșând astfel procedura administrativă, necontencioasă.

La stabilirea naturii juridice a procedurii prevăzute de Legea nr. 213/2015 este de menționat și Decizia nr. 26 din 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 86 din C. proc. pen., reținută în mod just de instanța de apel, prin care s-a statuat că Legea nr. 213/2015 "prevede o procedură administrativă, necontencioasă, pe care potențialii creditori din contractele de asigurări trebuie să o urmeze în ce privește pretenția pe care o au față de societatea de asigurare aflată în faliment și care debutează, potrivit art. 14 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015, cu sesizarea Fondului cu o cerere scrisă de despăgubire sau de plată însoțită de documente justificative".

În considerarea celor evocate, Înalta Curte reține că prin Legea nr. 213/2015 este instituită o procedură necontencioasă, specială și obligatorie, privind plata despăgubirilor creditorilor asigurătorului intrat în faliment de către Fondul de Garantare a Asiguraților, care nu are calitatea de succesor sau mandatar al asigurătorilor în faliment și care nu poate fi chemat în judecată pe calea dreptului comun, pentru valorificarea acestor drepturi.

Nu sunt fondate criticile recurentei-reclamante A. ce vizează încălcarea dreptului de acces la justiție.

Așa cum s-a arătat, prin Legea nr. 213/2015 se stabilește o procedură necontencioasă, prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul asigurătorului aflat în procedura falimentului și care nu încalcă dreptul de acces liber la justiție prevăzut la art. 21 din Constituția României și dreptul la un proces echitabil reglementat la art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, chiar dacă are caracter obligatoriu, întrucât ulterior parcurgerii sale, persoana interesată se poate adresa instanței de judecată.

Ca atare, decizia organului administrativ este supusă cenzurii instanței de judecată în fața căreia, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului de apărare, poate fi demonstrat caracterul nelegal al acesteia, respectiv justețea pretențiilor formulate.

Mai mult, prevederile art. 21 din Constituția României nu interzic existența unei astfel de proceduri administrative prealabile și nici obligativitatea acesteia atât timp cât nu are un caracter jurisdicțional.

În același sens, al neafectării dreptului de acces la justiție prin instituirea unei proceduri prealabile, este și jurisprudența instanței de contencios european, care reține că, pentru imperative de eficacitate, pe deplin compatibile cu protecția drepturilor reglementate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului este justificată intervenția prealabilă a unor organe administrative, care nu îndeplinesc condițiile cerute de art. 6 paragraful 1 din Convenție, adică, nu sunt instanțe de judecată propriu-zise (Cauza Le Compte, E. și De Meyere contra Belgiei, paragraful 51).

Ceea ce impun însă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenție este ca decizia unui asemenea organ să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicție, adică de un "tribunal" în sensul Convenției, cale de atac deschisă, în această materie, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, în mod legal instanța de apel a menținut soluția Tribunalului București, reținând că partea reclamantă se poate înscrie la masa credală a asigurătorului conform dispozițiilor legii speciale într-o procedură care este supravegheată de judecător, se poate adresa Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere a cărei soluție o poate contesta în fața instanței și se poate îndrepta direct împotriva persoanei care i-a produs vătămarea pentru daunele neacoperite de primele două persoane juridice. Or, toate aceste căi legale, neutilizate de către apelanta-reclamantă, nu duc la încălcarea dreptului de acces la instanță.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., invocate de către recurenta-reclamantă A., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză împotriva deciziei instanței de apel.

Referitor la cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților în cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 din C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată, astfel încât se impune respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1306 din 27 septembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 decembrie 2025.