ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 193/2026

Ședința publică din data de 5 februarie 2026

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a civilă la 12 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea acesteia la plata sumei de 1.275.995,78 RON, reprezentând parte din diferența dintre valoarea de 1.780.470 RON, constând în prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 15 ianuarie 2009 întocmit de S.C. A. S.A., și valoarea de 249.902 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în municipiul Pitești, str. x, jud. Argeș, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective. Reclamantul a solicitat și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă. Totodată, a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. A. S.A. și a numitei B., solicitând introducerea acestora în cauză, și, în ipoteza admiterii acțiunii civile, obligarea lor la plata pretențiilor pecuniare ale reclamantului.

Prin notele scrise depuse, persoana chemată în garanție, B., a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție, ca tardivă.

Prin sentința nr. 870 din 8 iunie 2022, Tribunalul București – secția a IV-a civilă a admis excepția tardivității cererii de chemare în garanție. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu S.C. A. S.A. și B., ca tardiv formulată. A obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanție B. suma de 2.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, reduse potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva sentinței nr. 870 din 8 iunie 2022 pronunțată de Tribunalul București – secția a IV-a civilă a declarat apel reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând anularea hotărârii atacate pe motiv că procesul a fost soluționat fără a se intra în judecata fondului.

Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu apel și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în ceea ce privește dispoziția privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către persoana chemată în garanție, B..

Prin decizia nr. 811A din 24 mai 2023, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins apelurile formulate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, precum și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței nr. 870 din 8 iunie 2022, pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți S.C. A. S.A. și B., ca nefondate. A obligat apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata către intimata B. a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în apel, reprezentând onorariu de avocat redus potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva deciziei nr. 811A din 24 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 2528 C. civ., referitoare la prescripția extinctivă, în ceea ce privește stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție prin raportare la decizia nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi.

A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că în mod eronat instanța de control judiciar a apreciat că momentul de la care recurentul a avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al emiterii deciziei de despăgubire.

De asemenea, a învederat că instanța de apel a apreciat eronat regulile generale din materia prescripției dreptului material la acțiune, întrucât, la momentul pe care l-a indicat, nu se putea stabili existența pagubei, aceasta putând fi determinată doar ca urmare a executării, de către președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, a măsurii ce viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza emiterii deciziilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în perioada 2009-2011, și expertizarea și reevaluarea imobilelor conform standardelor internaționale de evaluare.

Recurentul a susținut că la data emiterii deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi, nu se putea verifica dacă raportul de evaluare pe baza căruia a fost emisă decizia de despăgubire, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC respecta rigorile standardelor internaționale de evaluare, respectiv existența unui prejudiciu. A menționat că abaterile sale au fost confirmate prin această decizie, la subcapitolul B, subpunctul B3, fiind analizată nerespectarea standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării.

Astfel, a afirmat că la data emiterii deciziei nr. 10/10.10.2013 de către Curtea de Conturi și a pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014, nu se putea cunoaște existența unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă decizia de despăgubire corespundea standardelor internaționale de evaluare.

Chiar dacă Ministerul Finanțelor ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, auditul nu ar fi condus la stabilirea pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaționale de evaluare nu generează, în sine, existența unui prejudiciu, iar determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare.

Recurentul a arătat că, din circumstanțele cauzei, reies atât raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât și cel născut în baza raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, care aveau studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În acest sens, a afirmat că în mod eronat a reținut instanța de apel că ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emise de către intimată, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea lor de piață.

De asemenea, a contestat aspectele reținute de curtea de apel, în sensul aplicării în cauză a dispozițiilor deciziei nr. 19/03.06.2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, în materia relațiilor de muncă, pe motiv că excedează raportului juridic litigios al cauzei pendinte, care se circumscrie răspunderii civile delictuale.

Prin întâmpinarea depusă la data de 5 februarie 2023, intimata a invocat inadmisibilitatea recursului, arătând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înțelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, la termenul din 5 februarie 2026, a calificat chestiunea inadmisibilității recursului ca fiind o apărare de fond, care nu reprezintă o excepție procesuală ce vizează condițiile de exercitare ale recursului, astfel că a respins excepția nulității recursului.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, se constată că, prin motivele de recurs invocate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, precum a celor ale art. 2528 C. civ.

Curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe din perspectiva soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, invocate de pârâtă prin întâmpinare, constatând că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este cel al adoptării, de către Curtea de Conturi, a deciziei nr. 10/10.10.2013, prin care au fost semnalate deficiențele din activitatea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Deși soluția pronunțată de curtea de apel asupra prescripției dreptului material la acțiune este corectă, în viziunea Înaltei Curți termenul de prescripție are o dată de începere diferită față de cea reținută în hotărârea recurată, respectiv de la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 4652/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza căreia a fost eliberat titlul de despăgubire fostului proprietar, B., împrejurare ce nu conduce, însă, la reformarea deciziei atacate.

Examinând, din această perspectivă, decizia recurată, și suplinind motivarea curții de apel, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al criticilor recurentului.

În esență, motivele de recurs invocate vizează aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondat și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu – se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (odată cu emiterea adresei nr. x/18.01.2021 de către pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acțiunea civilă dedusă judecății, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în municipiul Pitești, str. x, jud. Argeș, și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.01.2009, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experții autorizați, prepuși ai pârâtei, precum și din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/15.01.2009, întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piață a proprietății imobiliare evaluate.

Recurentul a susținut și faptul că, deși la stabilirea despăgubirilor în dosarul menționat nu s-au respectat standardele internaționale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 4652/23.04.2009, beneficiarei B. fiindu-i eliberat titlurile de despăgubire și de plată aferente.

Învestit fiind cu soluționarea fondului acțiunii civile, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 870 din 8 iunie 2022, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare, și a respins cererea, ca prescrisă, reținând că momentul obiectiv al începutului termenului de prescripție este cel al emiterii deciziei de despăgubire, respectiv data de 23.04.2009.

Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă prin decizia nr. 811A din 24 mai 2023, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerului Finanțelor, împotriva sentinței menționate fiind respins ca nefondat, reținându-se că un termen de 3 ani de la emiterea deciziei nr. 10/10.2013 de către Curtea de Conturi a României marchează debutul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, întrucât la acea dată recurentul putea cunoaște existența pagubei, precum și persoana responsabilă de producerea acesteia.

Judecând, în sensul celor anterior precizate, Înalta Curte constată că decizia de despăgubire a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naționalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menționat, din componența Comisiei au făcut parte și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de membrii acesteia.

Reprezentanții Ministerului Economiei și Finanțelor aveau atribuții și competențe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceștia să ia cunoștință despre existența faptei ilicite și a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia și după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Astfel, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci și obligația de a sesiza neregularitățile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum și de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. A. S.A., emițând decizia nr. 4652/23.04.2009, iar, ulterior, eliberând titlurile de despăgubire și de plată aferente.

Ca atare, începutul cursului termenului de prescripție, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârșirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietății imobiliare prin raportul întocmit de evaluatorul S.C. A. S.A. la 15 ianuarie 2009, și omologarea valorii stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba și pe cel care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la această dată.

Ca atare, în mod greșit a susținut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoștință de producerea pagubei și de întinderea acesteia înainte de comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoștințat despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de către evaluatorul S.C. A. S.A. la 15 ianuarie 2009, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. C. S.R.L. la 12 octombrie 2020, din dispoziția Curții de Conturi a României.

Lipsa de relevanță a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă în însăși reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenței acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripție.

Prejudiciul și întinderea acestuia sunt noțiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligației de reparație și putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat și în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive; (pct. 64) "A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale."

Această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte.

Dând eficiență acestor statuări, Înalta Curte reține că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum și comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, sunt lipsite de relevanță din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască și să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în virtutea atribuțiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII.

Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurent, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoștințat despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de evaluatorul S.C. A. S.A. la 15 ianuarie 2009, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. C. S.R.L. la 12 octombrie 2020, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Așadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 4652/23.04.2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform standardelor internaționale de evaluare, sau, cel mai târziu la data emiterii titlurilor de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat și îndatorirea corelativă la reparație a pârâtei.

Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte, printre alți membri, președintele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa atribuțiilor în procedura de restituire și faptul că nu a avut cunoștință despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. A. S.A. la 15 ianuarie 2009, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 4652/23.04.2009, respectiv a titlului de plată aferent.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire și de către Ministerul Economiei și Finanțelor, iar dispozițiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

În raport de aceste aspecte relevate, poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituțiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuții delegate prin lege.

Acest argument este susținut și de faptul că statul avea la îndemână și un mecanism de verificare a activității Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curții de Conturi, control care, de altfel, a și fost efectuat, în speță fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, pe baza standardele internaționale de evaluare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 811A din 24 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 811A din 24 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 februarie 2026, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.