CASE OF GEBREMEDHIN [GABERAMADHIEN] v. FRANCE - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

CASE OF GEBREMEDHIN [GABERAMADHIEN] v. FRANCE - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund (CtEDO, 2007)

 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea referințele cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul prezentului document.

 Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

 Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A DOUA

CAUZA

GEBREMEDHIN [GABERAMADHIEN] împotriva FRANȚEI

(Cererea nr. 25389/05)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

26 aprilie 2007

DEFINITIVĂ

26/07/2007

În cauza Gebremedhin [Gaberamadhien] împotriva Franței,

Curtea europeană a drepturilor omului (secțiunea a doua), întrunită într-o cameră alcătuită din

:

András

Baka

,

președinte

,

Jean-Paul

Costa

,

Ireneu

Cabral Barreto

,

Antonella

Mularoni

,

Elisabet

Fura-Sandström

,

Danut

ė Jočienė,

Dragoljub

Popović,

judecători

,

și Sally

Dollé,

grefierul secțiunii

,

După deliberările cu ușile închise din 16 ianuarie 2007 și din 27 martie 2007,

Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la cea din urmă dată

:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei ce află o cerere (nr. 25389/05) îndreptată împotriva Republicii franceze, a cărui cetățean eritreean, Dl Asebeha Gebremedhin [Gaberamadhien] («

reclamantul

»), a sesizat Curtea la 14 iulie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (

«

Convenția

»). Reclamantul menționează că ortografierea numelui său în unele documente interne -«

Gaberamadhien

» - corespunde transcrierii fonetice făcute la Aeroportul francez de către poliția de frontieră. El precizează că declarațiile și documentele eritreene redactate în alfabetul latin au reținut ortografia «

Gebremedhin

». Reclamantul a adăugat că, la fel ca foarte mulți jurnaliști din Eritreea, el utiliza un "pseudonim", și anume "Yayneabeba" ("floarea ochiului").

2.

Reclamantul, care a beneficiat de asistență juridică, a fost reprezentat de către dna. J.-E. Malabre, avocat din Limoges. Guvernul francez («

Guvernul

») a fost reprezentat de Agentul său, dna E.

Belliard, director pentru afaceri juridice în cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.

Președintele camerei căreia i-a fost distribuită inițial cauza, apoi camera, au decis să aplice articolul 39 din Regulament, indicând Guvernului că ar fi dezirabil, în interesul părților și pentru buna desfășurare a procedurii în fața Curții, să nu trimită reclamantul în Eritreea.

4.

Printr-o decizie din 10 octombrie 2006, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

5.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus în scris observații suplimentare (articolul 59 § 1 din Regulament). Au fost primite observații și de la Asociația națională de Asistență la frontiere pentru străini, președintele căreia a fost autorizat să intervină în procedura scrisă (articolele 36 § 2 din Convenție și 44 § 2 din Regulament). Părțile au răspuns la aceste comentarii (articolul 44 § 5 din Regulament).

6.

La 16 ianuarie 2007, la Palatul Drepturilor Omului, a avut loc o audiere publică (articolul 59 § 3 din Regulament).

În fața Curții s-au prezentat

:

–

din partea Guvernului

Dna E.

Belliard

, director pentru afaceri juridice,

Ministerul Afacerilor externe,

agent

,

Dna. A.-F. T

issier

, Șef secția pentru drepturile omului,

Directoratul pentru afaceri juridice, Ministerul

Afacerilor externe,

Dna M. Z

iss

, jurist la secția pentru drepturile omului,

Directoratul pentru afaceri juridice, Ministerul

Afacerilor externe,

Dl.

M

outon

, șef adjunct la Secția pentru afaceri

juridice și internaționale, OFPRA,

Dna

F. D

oublet

, șef birou pentru drept european,

internațional și constituțional la subdiviziunea

pentru consiliere juridică și contencios, Directoratul

pentru libertăți publice și Afaceri juridice,

Ministerul de Interne,

Dl.

J.-M. R

ibes

, Directoratul central al poliției aeroportului și

frontierelor, Ministerul de Interne,

Dl.

M. C

aussard

, Secția contencios

Consiliul de Stat,

consilieri

,

–

din partea reclamantului

Dna

J.-E. M

alabre

, avocat,

consilier.

De asemenea, a fost prezent reclamantul.

Curtea a audiat declarațiile Dnei Malabre și Dnei Belliard, precum și răspunsurile acestora la întrebările judecătorilor.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

7.

Reclamantul s-a născut în 1979. Actualmente se află la Paris, unde îi este asigurată cazarea de către o organizație neguvernamentală.

8.

În 1998, la fel ca multe alte persoane, reclamantul împreună cu familia fusese mutat din Etiopia în Eritreea. Acolo el lucra în calitate de reporter-fotograf, în mare parte pentru ziarul independent

Keste Debena,

a cărui redactor-șef era Milkias Mihretab. Reclamantul a menționat că acesta din urmă era cunoscut în Eritreea ca un apărător al presei libere și în raportul elaborat de Amnesty International pentru 2002 este expus cazul lui, fiind puse în evidență arestările și detențiile arbitrare la care a fost supus în țara sa din cauza activităților jurnalistice. Reclamantul a adăugat că, la 27 iunie 2002, Secția Britanică a Amnesty International i-a acordat Dlui Milkias Mihretab «

premiul special pentru practicarea jurnalismului drepturilor omului în condiții periculoase

»

În 2000, reclamantul și Dl Milkias Mihretab au fost arestați, aparent din cauza activității lor jurnalistice și încarcerați într-o închisoare din Zara pentru o perioadă de opt și, respectiv, șase luni.

Reclamantul a indicat că el fusese citat – sub prenumele «

Yebio

», diminutivul pseudonimului său «

Yayneabeba

» - pe un site Internet dedicat reformei din Eritreea (

www.awate.com

), ca fiind unul din cei șase jurnaliști arestați la 14 octombrie 2000 în același timp cu Milkias Mihretab.

9.

Spre deosebire de Dl Milkias Mihretab, care în septembrie 2001 a fugit în Sudan, reclamantul a rămas în Eritreea, în Asmara, pentru a avea grijă de mama, văduvă, și de cei patru frați și surori. După plecarea Dlui Milkias Mihretab, la o dată nespecificată, poliția a interogat reclamantul despre acesta. Polițiștii i-au percheziționat casa și au găsit fotografii pe care le-au considerat a fi compromițătoare. Reclamantul a fost arestat și supus relelor tratamente care au lăsat urme

în formă de arsuri de țigară și leziuni pe spate cauzate de poziția în care a fost ținut timp de douăzeci de zile, cu fața în jos și mâinile și picioarele legate la spate. Ulterior, el a fost încarcerat timp de șase luni și, după ce s-a îmbolnăvit, a fost transferat într-un spital de unde a fugit plătind gardienilor, cu ajutorul rudelor bunicii sale, care lucrau la spital. Apoi, el s-a ascuns în casa bunicii din Areza, unde a fost tratat de un medic. Îndată ce și-a revenit, a fugit în Sudan unde locuia un unchi de-al său. Reclamantul a decis să părăsească Sudanul atunci când un eritreean a fost împușcat mortal, iar comunitatea eritreeană din Sudan a considerat că acest omor a fost comis de agenții guvernului din Eritreea care urmăreau opozanții.

10.

Reclamantul a relatat că a plecat în Africa de Sud și cu ajutorul unui contrabandist, folosind un pașaport sudanez fals, care nu era pe numele său (ci pe numele lui «

Mohammed Eider

» sau ceva asemănător), pașaport care a fost păstrat de contrabandist. La 29 iunie 2005 către ora 5 a ajuns la Paris, aeroportul Charles de Gaulle de la Roissy cu un zbor de la Johannesburg. El a afirmat că fusese reținut în zona internațională până la 1 iulie 2005, fapt care l-a împiedicat să depună o cerere pentru permiterea intrării în țară. După opt ore de la sosire, el s-a prezentat la secția de poliție, spunând că este din Eritreea și dorește să solicite azil. Polițistul i-a cerut «

să demonstreze de unde a venit, afirmând că reclamantul nu este eritreean, dar pakistanez și astfel, pentru prima dată, reclamantului interzis părăsirea zonei internaționale

». Potrivit reclamantului, timp de două zile (între 29 iunie și 1 iulie), el se ducea cu regularitate la secția de poliție, la fiecare schimbare a gărzii, aproximativ de opt ori, în speranța de a găsi un polițist care să-i accepte cererea. El a precizat că «

doar la 1 iulie un nou polițist pe care nu-l văzuse până atunci, i-a înregistrat, în sfârșit, cererea

».

Guvernul a contestat această versiune a faptelor, menționând că a fost verificată lista pasagerilor zborurilor din Africa de Sud care au aterizat pe aeroportul Roissy la 29 iunie, 30 iunie și 1 iulie 2005, și că nu a fost depistată nicio mențiune despre vreun pasager cu numele Gebremedhin, Gaberamadhien sau Eider. Guvernul s-a referit la procesul-verbal al poliției aeroportului și frontierelor de la aeroportul Roissy din 1 iulie 2005 care indica faptul că reclamantul fusese interogat la ora 11.00 în aceeași zi.

11.

La 1 iulie 2005, reclamantul a solicitat să i se permită să intre în Franța în calitate de solicitant de azil. El a fost interogat de un ofițer al poliției judiciare (

officier de police judiciaire)

asistat de un interpret anglofon. În procesul-verbal era indicat doar faptul că «

persoana respectivă nu a prezentat nicio dovadă în susținerea declarațiilor sale

». Decizia de a menține reclamantul în zona de așteptare a fost luată de autoritatea administrativă în ziua și la ora menționată, pentru o durată de patruzeci și opt de ore. Ulterior, aceasta a fost prelungită (alineatul 18 de mai jos).

12.

Reclamantul a menționat că la 3 iulie 2005 a fost audiat pentru prima dată de un agent al Oficiului francez pentru protecția refugiaților și apatrizilor (OFPRA), care a dat un aviz favorabil admiterii sale în țară în calitate de solicitant de azil. Pe de altă parte, Guvernul susține că la 3 iulie nu a fost emis niciun aviz. Procesul-verbal al acestei audieri și propunerea de aviz întocmite de acest agent nu au fost considerate satisfăcătoare de către superiorul ierarhic împuternicit pentru validarea acestora, ceea ce explica faptul că reclamantul a fost audiat încă o dată, la 5 iulie 2005, de către superiorul menționat (asistat de un interpret). Acesta a formulat următorul aviz prin care i-a fost refuzată admiterea

în țară:

«

Declarațiile luate de la un amharic cu ajutorul unui interpret de la ISM

»

Motivele cererii

?

Părinții mei sunt eritreeni de origine. Noi am fost cetățeni ai Etiopiei și am locuit la Adis Abeba. În 1998, autoritățile etiopiene ne-au spus că nu suntem etiopieni și am fost expulzați din Etiopia în Eritreea. În acest an trebuia să susțin bacalaureatul, în Eritreea, dar nu am putut face acest lucru. Timp de șase luni am lucrat într-un garaj, apoi am făcut serviciul militar, în timpul căruia am cunoscut un tip care era jurnalist. După terminarea serviciului am lucrat cu acest prieten jurnalist în calitate de cameraman și fotograf, colaborând împreună și realizând reportaje. Prietenul meu avea probleme cu autoritățile și a vrut să părăsească țara. La întoarcerea mea acasă, autoritățile m-au interogat despre prietenul meu și m-au arestat. În timpul detenției, polițiștii mi-au percheziționat casa și au găsit două fotografii, pe care le-au considerat compromițătoare. De atunci ei m-au torturat cu țigări. Am stat la închisoare 6 luni până când m-am îmbolnăvit de tuberculoză. Ei m-au dus la un spital unde, din fericire, lucrau rude de-ale bunicii mele pe linia maternă. Ele au mituit paza, mi-au adus haine și m-au ajutat să evadez. M-am dus la bunica mea, la Areza, unde am stat 4 luni până m-am tratat, după care am plecat clandestin în Sudan, la Khartoum, unde am lucrat într-un garaj, dar prin preajmă erau agenți eritreeni, care au omorât un eritreean ce lucra în apropiere. M-am speriat și am plecat în Portul Sudan unde am lucrat pe chei ca lucrător de port. În Sudan am stat vreo doi ani (8 luni la Khartoum, un an în Portul Sudan și două luni din nou la Khartoum). Unchiul meu și-a vândut automobilul pentru a-mi plăti călătoria. Înainte de a veni în Franța, m-am dus în Africa de Sud. Unchiul meu a găsit rețeaua de traficanți. Eu nu știu cum ei au organizat totul.

Cum îl cheamă pe prietenul dumneavoastră și în ce circumstanțe l-ați cunoscut

?

El se numește

Milkias Mihretab, și este un prieten de familie. El i-a cunoscut pe părinții mei la Addis Abeba. Când ne-am întors la Asmara, mi-am făcut serviciul timp de 18 luni, după care am devenit rezervist și lucram într-un garaj militar, dar nu purtam uniformă. Atunci prietenul meu a aranjat ca să merg să lucrez cu el, acționând ca garant pentru mine.

Puteți să aduceți exemple de evenimente pe care le-ați relatat

?

Grevele studenților din Asmara din 2002 (fără alte detalii).

Ce reprezentau acele două fotografii «

compromițătoare

» care au fost găsite la domiciliul dumneavoastră

?

Nu știu, nu pot să-mi amintesc.

Pentru care ziar lucra prietenul dumneavoastră, Milkias Mihretab

?

Keste Debena

(Curcubeul).

Ce funcție avea

?

Era redactor-șef.

Cunoașteți ce fel de probleme avea prietenul dumneavoastră cu autoritățile

?

Existau două motive principale.

Pe de o parte, prietenul meu milita pentru o constituție și, pe de altă parte, 13 miniștri au fost arestați și prietenul meu publicase biografiile lor. Ei au fost arestați imediat după greva studenților din 2002.

La ce dată prietenul dumneavoastră a părăsit țara

?

Aceasta a fost în aprilie 2002,

când au fost arestați toți jurnaliștii.

Au fost arestați și alți jurnaliști

?

Toți jurnaliștii eritreeni sunt în închisoare.

Cunoașteți alți jurnaliști de la

Keste Debena

care au fost arestați

?

... (Niciun răspuns).

Alți fotografi

?

... (Niciun răspuns).

Puteți să ne oferiți mai multe detalii despre arestarea dumneavoastră (data, circumstanțele, locul detenției)?

Eu am fost arestat în octombrie sau în noiembrie 2002, ei m-au dus la o închisoare din Maytamanay unde am stat 6 luni.

Nu ați fost arestat «

imediat la întoarcerea

» la Asmara

?

Nu, am continuat să lucrez, ba aici, ba dincolo, timp de 6 luni.

Ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră

?

Tatăl meu s-a îmbolnăvit și a decedat înainte ca familia să fie expulzată. Mama mea, două surori și doi frați locuiesc la Asmara, unde își fac studiile.

Care sunt temerile dumneavoastră în caz de reîntoarcere

?

Când am fost arestat, principalul lucru pe care ei doreau să-l afle a fost rețeaua prin care prietenul meu a părăsit țara și eu cred că ei încă sunt în căutarea acestei informații.

Acesta este numele dumneavoastră adevărat

?

Da, eu nu am altul, și niciodată nu am avut.

Doriți să mai adăugați ceva

?

Nu.

Aviz motivat

Fiind cetățean eritreean, Dl Gaberamadhien Asebeha declară că a lucrat în calitate de fotograf cu un prieten de familie, jurnalist de profesie. În aprilie 2002, realizând un reportaj la frontiera sudaneză, jurnalistul a profitat de ocazie pentru a părăsi Eritreea. La întoarcere la Asmara, reclamantul a continuat să lucreze timp de 6 luni, înainte de a fi arestat de autoritățile țării sale. El s-a aflat în detenție timp de 6 luni și interogat cu regularitate despre condițiile plecării prietenului și colegului său jurnalist. Contractând o maladie gravă, el a fost transferat într-o instituție medicală de unde a reușit să evadeze, cu ajutorul membrilor familiei sale angajați în instituția respectivă și a locuit, timp de 4 luni, la bunica sa, înainte de a pleca din Eritreea în Sudan unde a locuit și a lucrat vreo doi ani.

Totodată, declarațiile persoanei respective conțin multe inexactități și mențiuni eronate care nu permit să stabilim veridicitatea afirmațiilor sale. Deși episodul cu arestarea mai multor jurnaliști la Asmara este un eveniment foarte cunoscut și pe larg mediatizat, declarațiile acestuia nu corespund deloc cu desfășurarea acestuia. Jurnaliștii eritreeni au fost arestați în septembrie 2001 și nu în aprilie 2002, Dl Gaberamadhien nu cunoaște motivele care au dus la închiderea ziarului și la arestarea jurnaliștilor. Redactorul-șef al ziarului

Keste Debena

a părăsit și el Eritreea în septembrie 2001 (astfel este imposibil ca el să fi relatat despre grevele studenților din 2002), iar circumstanțele plecării sale, împreună cu un alt reporter de la același ziar, cu atât mai mult nu corespund cu afirmațiile persoanei vizate. Este cel puțin surprinzător că, în afară de numele redactorului-șef al ziarului

Keste Debena

, cel vizat nu poate numi niciun alt ziar care a fost interzis, sau niciun alt jurnalist sau fotograf, prins de autoritățile eritreene în acea perioadă. Este foarte surprinzător că Dl Gaberamadhien nu a putut cita, decât într-un mod extrem de sumar și imprecis, un singur eveniment pe care l-a relatat în calitate de fotograf. Această lipsă de cunoștințe ridică dubii mari referitor la faptul dacă el într-adevăr a desfășurat o atare activitate profesională. Aceste evenimente fiind pe larg mediatizate în perioada respectivă, pare straniu că numele celui vizat nu figurează nicăieri, nici printre colaboratorii ziarului

Keste Debena

, nici printre persoanele arestate. Totalitatea acestor elemente sugerează faptul că Dl Gaberamadhien încearcă să-și falsifice trecutul.

Oficiul francez pentru Protecția Refugiaților și Apatrizilor consideră că cererea prezentată de Dl Gaberamadhien Asebeha prin care solicită accesul pe teritoriul francez în calitate de solicitant de azil, poate fi considerată că fiind vădit neîntemeiată, și, prin urmare, formulează un

AVIZ DE NEADMITERE

»

13.

La 6 iulie 2005, Ministerul Afacerilor Interne a considerat că cererea reclamantului de acces pe teritoriul francez în calitate de solicitant azil este «

vădit neîntemeiată

». Prin urmare, a respins-o, și a decis să-l trimită «

spre Eritreea sau, după caz, spre orice țară unde va fi legal admis

» (reclamantul precizează că 93 % din solicitările de admitere prezentate la aeroport sunt astfel respinse). Această decizie este formulată astfel

:

«

(...)

Având în vedere Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951

cu privire la statutul refugiaților

;

Având în vedere Codul de imigrare și azil, în special articolele L.221-1, L.213-4

;

Având în vedere Decretul nr 82-442 din 27 mai 1982 modificat prin punerea în aplicare a articolului 5 din ordonanța din 2 noiembrie 1945 modificată în ceea ce privește admiterea pe teritoriul francez, și în special articolul 12

;

Având în vedere cererea de intrare în Franța în calitate de solicitant de azil, prezentată la aeroportul Roissy la 01/07/2005 de către X., care s-a prezentat drept Dl Gaberamadhien Asebaha sau Asebeha, născut la 15 martie 1979, pretinzând că este cetățean eritreean

;

Având în vedere procesul-verbal alcătuit de serviciile poliției de frontieră la 05 iulie 2005

;

Consultând Oficiul francez pentru protecția refugiaților și apatrizilor la 05 iulie 2005

;

Considerând că X..., prezentându-se drept Dl Gaberamadhien Asebaha sau Asebeha posedând cetățenie eritreeană a declarat că în timpul serviciului său militar obligatoriu, el a făcut cunoștință cu un jurnalist, redactor-șef al ziarului

Keste Debena

(Curcubeul), pentru care a lucrat ulterior în calitate de cameraman și fotograf. Acesta din urmă avea probleme cu autoritățile, deoarece milita în favoarea unei constituții și pentru că publicase biografiile a treisprezece miniștri arestați după grevele studenților din aprilie 2002. Prietenul său jurnalist a părăsit țara în aprilie 2002, după cea au realizat un reportaj la frontiera sudaneză. El personal a revenit la Asmara unde a continuat să muncească. După șase luni, în octombrie sau noiembrie 2002, autoritățile l-au supus unui interogatoriu despre prietenul și colegul său jurnalist. După ce polițiștii au găsit la domiciliul său două fotografii compromițătoare, el a fost maltratat. După ce a stat la închisoare șase luni, s-a îmbolnăvit și a fost internat într-un spital unde lucrau rude de-ale bunicii sale. El a evadat mituind gărzile și a plecat la Areza, unde a stat patru luni înainte de a pleca în Sudan unde a locuit și a lucrat timp de doi ani.

Totodată, declarațiile acestei persoanei conțin numeroase incoerențe de natură să discrediteze afirmațiile sale. Astfel, relatarea sa nu coincide cu desfășurarea reală a evenimentelor pe care le-a evocat, mai exact episodul arestării mai multor jurnaliști la Asmara, eveniment foarte cunoscut și mediatizat pe larg. Astfel, jurnaliștii eritreeni au fost arestați în septembrie 2001 și nu în aprilie 2002. El nu cunoaște motivele care au dus la închiderea ziarelor și arestarea jurnaliștilor. Mai mult, redactorul-șef al ziarului

Keste Debena

a părăsit Eritreea în septembrie 2001 și, deci, nu a putut relata despre grevele studenților din 2002, după cum pretinde X. Circumstanțele plecării acestuia în compania unui alt reporter de la același ziar nu corespund deloc cu afirmațiile persoanei vizate. În plus, nu există dovezi ale activității sale profesionale. Deci, este foarte surprinzător că el nu poate numi niciun alt ziar, care a fost interzis, sau un alt jurnalist sau fotograf, arestați în acea perioadă de autorități. Mai mult decât atât, este foarte straniu că el nu poate cita, decât într-un mod extrem de sumar și imprecis, un singur eveniment pe care l-a relatat în calitate de fotograf. În fine, numele său nu figurează nicăieri, nici printre colaboratorii ziarului

Keste Debena,

nici printre persoanele arestate, pe când evenimentele respective fusese pe larg mediatizate în acea perioadă. Toți acești factori pun la îndoială sinceritatea și temeinicia cererii sale.

Prin urmare, cererea de acces pe teritoriul francez formulată în calitate de solicitant de azil de Dl X...., care s-a prezentat ca Dl Gaberamadhien Asebaha sau Asebeha trebuie considerată ca fiind vădit neîntemeiată

;

Potrivit articolului L. 213-4 din Codul de imigrație și azil, trebuie să fie date indicații pentru retrimiterea acestuia către Eritreea sau, după caz, către orice țară unde el va fi legal admisibil (...)

»

14.

La 7 iulie 2005, reclamantul a sesizat cu o cerere de urgență tribunalul administrativ de la Cergy-Pontoise în temeiul articolului L. 521-2 din Codul administrativ de justiție, prin care solicita o ordonanță care să oblige ministrul de Interne să-l admită pe teritoriul francez pentru a putea prezenta o solicitare de azil. El a argumentat că acest refuz de intrare constituia o încălcare gravă și vădit ilegală a dreptului său de azil – care are caracterul unei libertăți fundamentale a cărei corolar este dreptul de a solicita statutul de refugiat, ceea ce implică un drept provizoriu de ședere pe teritoriu – precum și a dreptului la viață și a celui de a nu fi supus tratamentelor inumane și degradante în sensul articolului 3 din Convenție. În această privință el a afirmat că ministerul nu doar și-a depășit competențele, prin faptul că a examinat fondul cererii de azil, dar și a comis o eroare de apreciere considerând această cerere vădit neîntemeiată. El a subliniat că, în calitate de cameraman și fotograf, angajat de un jurnalist, a fost persecutat în țara sa de origine unde fusese de două ori arestat și supus relelor tratamente, s-a refugiat în Sudan, dar a părăsit această țară unde viața sa era în pericol.

Reclamantul a prezentat judecătorului pentru cereri urgente următoarea declarație, elaborată în aceeași zi de organizația neguvernamentală «

Reporterii fără frontiere

» (

Reporters sans frontières

):

«

(...) Reporterii fără frontiere, organizație internațională pentru apărarea libertății presei, dorește să vă atragă atenția asupra cazului Dlui Asebaha Gaberamadhien, jurnalist de cetățenie eritreeană.

Datorită eforturilor corespondenților noștri permanenți, noi suntem în măsură să confirmăm activitățile jurnalistului fotograf Dl Gaberamadhien. Noi am luat legătura cu jurnalistul eritreean, în prezent exilat în Statele Unite, Mihretab Yohannes Milkias, care ne-a confirmat colaborarea sa cu Dl Gaberamadhien. Dl Mihretab ne-a confirmat faptul că ambii au fost deținuți în aceeași perioadă în penitenciarul din Zara, unul dintre cele mai severe din țară, în condiții extrem de dificile.

Conștient de perioada necesară pentru examinarea acestui dosar și efectuarea verificărilor necesare, vreau, totuși, să subliniez că Reporterii fără frontiere susțin cererea de azil politic formulată de Dl Gaberamadhien. Noi am saluta posibilitatea de a ne întâlni cu el pentru a-i studia dosarul și a aduce toate probele necesare în susținerea cererii sale. Vă vom fi extrem de recunoscători pentru faptul de a-l admite pe teritoriul Franței (...)

»

În afară de aceasta, el a prezentat două mesaje electronice ale Dlui Mihretab Milkias, redactate în engleză, de asemenea datate cu 7 iulie 2005, și adresate Reporterilor fără frontiere (Dl Mihretab Milkias a adresat un al treilea mesaj electronic avocatului reclamantului, similar celor precedente, la 11 iulie 2005), în care ultimul confirma că îl cunoaște pe Asebeha Gebremedhin timp îndelungat. Fiindu-i arătată o fotografie, el declarat că recunoaște în persoană reclamantul, și că este vorba despre un jurnalist și un activist disident (

dissident activist

), care a activat ca fotograf

freelance

pentru ziarul

Keste Deban

, și că au stat ambii mai multe luni la închisoarea din Zara. Dl Mihretab Milkias a mai afirmat că reclamantul a suferit mult și a fost supus multor încercări din cauza activismului său pentru susținerea schimbărilor democratice și colaborării cu presa independentă și că, având în vedere situația actuală din Eritreea și faptul că reclamantul a fost deținut al penitenciarului din Zara, este cunoscut de autorități, și va fi cu siguranță arestat, iar viața lui va fi în pericol și el riscă cel puțin să fie torturat și să «

dispară

» ca mulți jurnaliști, dizidenți și alți activiști.

15.

La 8 iulie 2005, fără audieri și dezbateri, judecătorul pentru cereri urgente de la tribunalul administrativ de la Cergy-Pontoise, a respins cererea reclamantului printr-o ordonanță formulată astfel

:

«

(...)

Articolul L. 521-2 din Codul de justiție administrativă prevede următoarele

: «

Fiind sesizat cu o cerere justificată de urgență, judecătorul pentru cereri urgente poate ordona orice măsură necesară pentru apărarea unei libertăți fundamentale care a fost încălcată grav și nejustificat prin acțiunile unei persoane juridice de drept public sau unui organism de drept privat responsabil de gestionarea unui serviciu public. Judecătorul pentru cereri urgente se va pronunța într-un termen de patruzeci și opt de ore

». În termenii articolului L. 522-1 din același cod

: «

Judecătorul pentru cereri urgente trebuie să statueze în cadrul unei proceduri scrise sau orale. Dacă este solicitat să pronunțe măsurile vizate în articolele L. 521-1 și L. 521-2, să le modifice sau să le înceteze, el va informa imediat părțile despre data și ora audierii publice (...)

» . În termenii articolului L.

522

‑

3 din același cod

: «

Dacă cererea nu denotă un caracter de urgență sau la examinarea acesteia se dovedește că ea nu ține de competența jurisdicției administrative, că este neacceptabilă sau neîntemeiată, judecătorul pentru cereri urgente poate respinge cererea respectivă printr-o ordonanță motivată, fără a aplica primele două alineate din articolul L. 522-1

»

;

Pe de altă parte, articolul L. 221-1 din Codul de imigrație și azil prevede

: «

Străinul care ajunge în Franța pe cale (...) aeriană și care, fie nu este autorizat să intre pe teritoriul francez, fie cere să fie admis în calitate de solicitant de azil, poate fi menținut într-o zonă de așteptare situată într-un (...) aeroport o perioadă de timp strict necesară pentru plecarea sa și, dacă este solicitant de azil, poate fi supus unei examinări care să determine dacă cererea sa nu este vădit neîntemeiată (...)

». În termenii articolului 12 din decretul din 12 mai 1982 modificat

: «

dacă un străin care se prezintă la frontieră cere să beneficieze de dreptul de azil, decizia de refuz de intrare în Franța poate fi luată doar de ministrul de interne, după consultarea Oficiului francez pentru protecția refugiaților și apatrizilor

»

;

Din documentele dosarului rezultă că Dl Gaberamadhien Asebeha, cetățean eritreean, a ajuns în Franța pe calea aerului și la 1 iulie 2005 a prezentat o cerere de intrare pe teritoriul Franței în calitate de solicitant de azil. Cu aplicarea dispozițiilor precitate din articolul L. 221-1 din Codul de imigrare și azil, persoana respectivă a fost reținută într-o zonă de așteptare în scopul examinării cererii sale de azil. La 5 iulie 2005, după consultarea Oficiului francez pentru protecția refugiaților și apatrizilor, ministrul de Stat, ministrul de Interne și amenajare a teritoriului, printr-o decizie, contestată la 6 iulie 2005, a refuzat Dlui Gaberamadhien Asebeha autorizația de a intra în Franța considerând că cererea lui de azil este vădit neîntemeiată

;

Într-adevăr, dreptul de azil și corolarul său, dreptul de a solicita statut de refugiat și, prin urmare, șederea în Franța pentru perioada necesară examinării cererii de azil, constituie pentru străini o libertate fundamentală, pentru apărarea căreia judecătorul pentru cereri urgente poate, în caz de urgență, să ordoneze, în temeiul prevederilor precitate din articolul L. 521-2 din Codul de justiție administrativă, orice măsură necesară dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, administrația a încălcat grav și nejustificat această libertate. Totodată, o atare încălcare nu poate rezulta doar din singura circumstanță că, întru aplicarea articolului L. 221-1 din Codul de imigrare și azil, ministrul de interne personal a hotărât, prin decizia din 6 iulie 2005 din speță, asupra cererii de azil, deoarece Oficiul francez pentru protecția refugiaților și apatrizilor putea fi sesizat, în virtutea articolului L. 711-1 din același cod, doar cu o cerere de solicitare a statutului de refugiat depusă de străinii care au fost admiși pe teritoriul francez. În afară de aceasta, nu rezultă din niciun document anexat la dosar că refuzul de a intra pe teritoriu – din cauza caracterului vădit neîntemeiat al cererii sale de azil – a fost vădit nejustificat față de Dl Gaberamadhien Asebeha. În special, reclamantul, în susținerea cererii sale, nu a prezentat niciun element suficient și substanțial referitor la identitatea sa, profesia de cameraman și fotograf pe care a practicat-o în țara de origine, faptele de persecuție pe care le-a pretins și motivele lor, precum și riscurile la care ar fi fost supus în cazul reîntoarcerii în țara sa de origine sau în Sudan, unde a locuit ultimul timp, nicio dovadă

prima facie

sau element care să demonstreze aceste riscuri sau să infirme aprecierea făcută de ministrul de interne referitor la cererea sa de azil. Singurele documente prezentate de persoana respectivă, mai exact, mărturiile unui jurnalist refugiat în Satele Unite ale Americii, care conțin foarte puține detalii, și o scrisoare din partea «

Reporterilor fără frontiere

», nu sunt suficiente pentru a stabili dacă el personal s-ar expune riscurilor în cazul întoarcerii în țara sa sau în Sudan

;

Din cele menționate mai sus rezultă că decizia din 6 iulie 2005 a ministrului de Stat, ministrului de Interne și amenajarea teritoriului, care refuza admiterea Dlui GABERAMADHIEN ASEBEHA pe teritoriul francez în calitate de solicitant de azil nu trebuie să fie considerată că ar fi încălcat dreptul său de a solicita statutul de refugiat în mod grav și vădit neîntemeiat, justificând măsurile în temeiul articolului L. 521-2 din Codul de justiție administrativă. Astfel, și întru aplicarea dispozițiilor precitate din articolul L. 522-3 din Codul de justiție administrativă, cererea reclamantului trebuie să fie respinsă ca fiind vădit neîntemeiată (...)

»

16.

La 7 iulie 2005, reclamantul a fost însoțit de către poliție la ambasada Eritreii. Autoritățile au raportat ambasadoarei Eritreii despre relatarea sa referitoare la cererea de solicitare de azil, precizând circumstanțele evadării sale și numele persoanelor care l-au însoțit. Ambasadoarea l-a atacat violent verbal în limba eritreeană și a refuzat să-l recunoască drept cetățean al acestei țări și să-i elibereze un permis de trecere («

laissez-passer

»).

Guvernul a negat că relatarea reclamantului i-a fost expusă ambasadoarei și că aceasta și-a exprimat în aceeași zi poziția referitoare la eliberarea unui permis de trecere (ea a informat autoritățile despre poziția sa în această privință doar la 15 iulie 2005).

17.

Printr-o decizie din 20 iulie 2005, «

având în vedere [printre altele] cererea de suspendare a expulzării reclamantului până la 30 august 2005, acordată de Curtea europeană a Drepturilor Omului, în virtutea articolului 39 din Regulamentul său interior

», Ministerul Afacerilor Interne a acordat reclamantului dreptul de a intra pe teritoriul francez. Concomitent, i-a fost emis un permis valabil timp de opt zile – care, de asemenea, viza măsura provizorie indicată guvernului pârât în temeiul articolului 39 din Regulament – în scopul de a-i permite să se prezinte la o prefectură pentru a solicita un permis de ședere temporară în calitate de solicitant de azil. Asistat de Asociația națională de asistență la frontiere pentru străini (ANAFE – o organizație neguvernamentală ce regrupa douăzeci de asociații și sindicate) și de Reporterii fără frontiere, el a obținut, la prefectura din Paris, la 26 iulie 2005, un permis de ședere valabil timp o lună, în scopul depunerii unei cereri de solicitare a azilului în fața OFPRA (ceea ce a și făcut).

18.

După cum a fost indicat mai sus, decizia de a reține reclamantul în zona de așteptare a fost luată de către autoritatea administrativă la 1 iulie 2005 la ora 11.00, pentru o durată de patruzeci și opt de ore (alineatul 11 de mai sus), reînnoită la 3 iulie pentru patruzeci și opt de ore suplimentare.

La 5 iulie 2005, judecătorul pentru eliberări și detenție («

le juge des libertés et de la détention

»)

de la tribunalul de mare instanță din Bobigny, în fața căruia s-a prezentat reclamantul, asistat de un avocat și un interpret – a decis prelungirea reținerii lui pentru o perioadă de opt zile, printr-o ordonanță motivată astfel

:

«

Având în vedere că cererea Dlui Gaberamadhien de acordare a azilului politic este în curs de examinare, acesta trebuie să fie reținut în zona de așteptare.

»

La 13 iulie 2005, același judecător – în fața căruia reclamantul s-a prezentat încă o dată, asistat de aceleași persoane – a autorizat reținerea lui în zona de așteptare pe o durată de încă opt zile, printr-o ordonanță motivată astfel

:

«

Având în vedere că cererea de azil a fost respinsă la 6 iulie 2005

; persoana respectivă nu are pașaport; s-a prezentat la Ambasada Eritreei la 7 iulie 2005

; administrația este în așteptarea eliberării unui permis de trecere

; este necesară reținerea lui în zona de așteptare.

»

19.

Sesizat de către reclamant – la 18 iulie 2005 – cu o cerere de anulare a ordonanței din 8 iulie 2005, Consiliul de Stat, printr-o decizie din 11 august 2005, a conchis, în termenii următori, că nu este cazul să se pronunțe

«

(...)

(...) Dl Gaberamadhien Asebeha (...) a sesizat Curtea europeană a Drepturilor Omului. Această Curte, printr-o decizie din 15 iulie 2005, a indicat guvernului francez, în virtutea articolului 39 din Regulamentul său interior, «

că este dezirabil, în interesul părților și pentru buna desfășurare a procedurii în fața Curții, de a nu trimite reclamantul în Eritreea până la 30 august 2005, 24.00

». Dând curs acestei cereri, ministrul, printr-o decizie din 20 iulie 2005, după introducerea recursului, a autorizat reclamantul să pătrundă pe teritoriul francez și chiar i-a permis să prezinte o cerere de azil, ceea ce acesta a putut face după ce a primit, la 26 iulie 2005, o autorizație provizorie de ședere. Această măsură întreprinsă are același efect ca măsura solicitată în cererea de urgență prezentată judecătorului pentru cereri urgente și putea avea doar un caracter provizoriu. În aceste condiții, concluziile cererii formulate de Dl Gaberamadhien Asebeha orientate împotriva ordonanței prin care această cerere a fost respinsă au rămas fără obiect.

(...)

»

20.

Printr-o decizie din 7 noiembrie 2005, notificată la 9 noiembrie 2005, OFPRA a recunoscut calitatea de refugiat al reclamantului. Articolul 33 din Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 cu privire la statutul refugiaților constituie un obstacol pentru oricare măsură de expulzare spre țara sa de origine. Guvernul a elaborat un memorandum din partea șefului adjunct al Secției pentru afaceri juridice și internaționale a OFPRA prin care a certificat acest fapt. El a precizat că «

prin prezenta, Oficiul consideră, ținând cont, printre altele, de condițiile inumane ale încarcerării deja suportate în țara de origine, că o revenire în Eritreea l-ar expune persecuțiilor în sensul prezentei Convenții

».

21.

Reclamantul afirmă că, în timpul șederii sale în zona de așteptare de la aeroportul Roissy, autoritățile au omis să-l supună unui examen medical care ar fi stabilit dacă cicatricele și rănile sunt consecințele relelor tratamente. Totodată, el a avut posibilitatea de a întâlni de mai multe ori (la 6, 7, 11 și 12 iulie 2005) un salariat al ANAFE în încăperile de care dispune această organizație neguvernamentală în zona de așteptare de la aeroport. ANAFE a redactat, la 15 iulie 2005, un certificat (făcut de reclamant) care atesta că acest angajat, întâlnindu-l de mai multe ori, a observat urme de arsuri, cel puțin pe unul din brațele lui. Acest certificat atesta că salariatul ANAFE a observat «

o adâncitură în partea de jos a spatelui reclamantului, care i-a explicat că aceasta se datora torturii la care a fost supus la Zara și i-a demonstrat poziția în care a fost obligat să stea în timpul detenției

: cu fața în jos și cu mâinile și picioarele legate la spate

». Reclamantul a prezentat un certificat elaborat în aceeași zi de către salariatul menționat. În plus, fiind îndrumat aparent de ANAFE, reclamantul a fost examinat la 17 iulie 2005 de către Medicul Lam (unitatea medicală de la Roissy a centrului medical Robert Ballanger), care a eliberat un certificat medical care preciza că starea sănătății persoanei respective nu necesită îngrijiri speciale, dar a menționat «

cicatrici vechi pe brațul drept, și pe genunchii drept și stâng

».

II.

DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

A.

Dreptul de azil

22.

Cel de-al patrulea alineat din preambulul Constituției Franței prevede următoarele

:

«

Orice persoană persecutată din cauza acțiunii sale în favoarea libertății are dreptul de azil pe teritoriile Republicii.

»

Consiliul de Stat a considerat că dreptul constituțional la azil are caracterul unei libertăți fundamentale și are ca și corolar dreptul de a solicita statutul de refugiat, care presupune faptul ca străinului care solicită recunoașterea calității de refugiat, în principiu, să i se permită să rămână pe teritoriul țării până când se va hotărî asupra cererii sale. Printre altele, este precizat că doar în cazul în care cererea este «

vădit neîntemeiată

» (alineatul 23 de mai sus), ministrul de interne poate, după primirea avizului Oficiului francez pentru protecția refugiaților și apatrizilor (OFPRA), să-i refuze accesul pe teritoriul țării (a se vedea, spre exemplu, Ministerul de Interne versus Mbizi Mpassi Gallis, ordonanța din 24 octombrie 2005).

23.

În termenii Codului privind imigrația și azilul:

Articolul L. 711-1

«

Calitatea de refugiat este recunoscută oricărei persoane persecutate din cauza acțiunilor sale în favoarea libertății, precum și oricărei persoane asupra căreia își exercită mandatul Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați, în termenii articolelor 6 și 7 din statutul său, adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 14 decembrie 1950 sau care corespunde definițiilor articolului 1 din Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 cu privire la statutul refugiaților. Aceste persoane cad sub incidența prevederilor aplicabile refugiaților în virtutea Convenției de la Geneva menționată mai sus.

»

Articolul L. 712-1

«

Sub rezerva prevederilor articolului L. 712-2, de protecție subsidiară poate beneficia orice persoană care nu întrunește condițiile pentru obținerea calității de refugiat, menționate în articolul L. 711-1 și care dovedește că în țara sa este expusă la una din următoarele amenințări

:

a)

Pedeapsa cu moartea

;

b)

Tortură sau tratamente inumane sau degradante

;

c)

În cazul persoanelor civile, o amenințare gravă, directă și individuală împotriva vieții sau persoanei sale din cauza unei violențe generale care rezultă dintr-o situație de conflict armat intern sau internațional.

»

Articolul L. 713-2

«

Persecuțiile luate în considerare la acordarea calității de refugiat și amenințările grave care ar face posibilă acordarea unei protecții subsidiare pot fi

: faptul că autoritățile Statului, partide sau organizații care dețin controlul asupra Statului sau asupra unei părți substanțiale din teritoriul Statului, sau actori nestatali în cazul în care autoritățile definite în următorul alineat refuză sau nu sunt în stare să ofere o protecție.

Autoritățile susceptibile să ofere o protecție pot fi autoritățile de Stat și organizațiile internaționale și regionale.

»

Articolul L. 713-3

«

Cererea de azil a unei persoane care avea acces la o protecție pe o parte a teritoriului țării sale de origine poate fi respinsă dacă această persoană nu are niciun motiv de a-i fi frică de persecuții sau de a fi expus unui atentat grav și dacă este rezonabil de a considera că ar putea rămâne în această parte a țării. Vor fi luate în considerare condițiile generale care prevalează în această parte a teritoriului, situația personală a solicitantului, precum și autorul persecuției la momentul adoptării deciziei cu privire la solicitarea de azil.

»

24.

În termenii articolului 1 A 2) din Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 (ratificată de Franța la 23 iunie 1954) și ai articolului 1 din Protocolul de la New-York din 31 ianuarie 1967 (la care Franța a aderat la 3 februarie 1971) cu privire la statutul refugiaților, este considerată «

refugiat

» orice persoană care, «

are temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări; sau care, neavând nicio cetățenie și aflându-se în afara țării în care avea reședința obișnuită ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu dorește sa se reîntoarcă

». Articolul 33 din aceeași convenție prevede următoarele

:.

Articolul 33 – Interdicția de expulzare și returnare

«

1.

Niciun Stat contractant nu va expulza sau returna, în nici un fel un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe motiv de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice. (...)

»

B.

Procedura de azil la frontieră și menținerea în zona de așteptare

1.

Procedura de azil la frontieră

25.

Procedura de azil la frontieră are scopul de a autoriza sau nu pătrunderea pe teritoriul francez a străinilor care se prezintă la frontierele aeroportuare fără documentele necesare și solicită să fie admiși în calitate de solicitanți de azil. Procedura este de competența Ministerului Afacerilor Interne, care ia decizia de a admite sau nu persoana vizată, după consultarea OFPRA (decretul din 21 iulie 2004 de modificare a articolului 12 din decretul din 27 mai 1982).

26.

Articolul L. 221-1 din Codul de Imigrație și Azil precizează că «

străinul care ajunge în Franța pe cale ferată, maritimă sau aeriană și care, fie că nu este autorizat să intre pe teritoriul Franței, fie că cere admiterea în calitate de solicitant de azil, poate fi menținut într-o zonă de așteptare (...) pe o durată strict necesară plecării sale și, dacă este solicitant de azil, este supus unei cercetări care tinde să determine dacă cererea sa nu este vădit neîntemeiată.

»

Guvernul notează că criteriile aplicate pentru estimarea caracterului «

vădit neîntemeiat

» al cererilor de azil prezentate la frontieră se inspiră din acelea care rezultă din rezoluțiile adoptate la Londra la 30 noiembrie și 1 decembrie 1992 de către miniștrii responsabili pentru imigrație din Statele membre ale Comunității Europene, și din experiența și practicile OFPRA. Criteriile sunt următoare

: «

motivele invocate se află în afara problematicii azilului (cauze economice, motive de confort pur personal ...)

; cererea se întemeiază pe fraudă deliberată (reclamantul își atribuie o cetățenie care vădit nu-i aparține, face declarații false...) declarațiile sunt lipsite de orice esență, nepersonalizate, nedetaliate

; reclamantul se referă la o situație generală neclară și nesigură, fără a aduce probe personalizate

; declarațiile sale conțin incoerențe, improbabilități sau contradicții majore care lipsesc relatarea sa de orice credibilitate. «

Într-o hotărâre a Adunării din 18 decembrie 1996 (Rogers), Consiliul de Stat a precizat că aceste rezoluții sunt lipsite de valoare normativă și că ele nu pot fi deci invocate pentru a determina caracterul «

vădit neîntemeiat

» al unei cereri de azil.

27.

Străinul care solicită azil la frontieră poate face acest lucru imediat la sosirea sa sau în orice moment pe durata aflării sale în zona de așteptare. Cererea trebuie depusă la poliția de frontieră, care va întocmi un proces-verbal cu privire la cererea de solicitare a azilului și va transmite dosarul la Ministerul Afacerilor Interne. Fiecare solicitant este audiat de către un agent al Biroului de azil la frontieră al OFPRA, cu scopul de a afla motivele solicitării azilului, după care va transmite la Ministerul Afacerilor Interne un aviz scris cu privire la caracterul vădit neîntemeiat sau nu al cererii. Ulterior, ministerul va lua decizia de a admite sau nu reclamantul pe teritoriul Franței.

În caz de admitere, poliția de frontieră eliberează un permis, care oferă beneficiarului său opt zile pentru a formula o cerere de azil în cadrul procedurilor de azil de drept comun.

În cazul unei decizii de neadmitere, reclamantul este trimis de îndată în țara sa de origine sau țara de unde a venit.

28.

Ca toate deciziile administrative, deciziile de neadmitere pot fi atacate cu un recurs în fața jurisdicției administrative, fără a avea un efectiv suspensiv.

De asemenea, ele pot face obiectul unei «

cereri urgente de suspendare

»

(«

référé suspension

»

) sau unei «

cereri urgente pentru obținerea unei ordonanțe de protecție a intereselor reclamantului

» («

référé injonction

»

) (de asemenea cunoscută ca «

cerere urgentă pentru protecția unei libertăți fundamentale

», numită «

référé liberté

») – niciuna din ele cu efect suspensiv – prevăzute de articolele L. 521-1 și L. 521-2 din Codul de justiție administrativă

:

Articolul L. 521-1

«

Când o decizie administrativă, inclusiv de refuz, face obiectul unei cereri de anulare sau reformare, judecătorul pentru cereri urgente, sesizat cu o cerere în acest sens, poate ordona suspendarea executării acestei decizii, sau anumitor efecte ale sale, dacă urgența este justificată și dacă, la etapa instrumentării, există dovezi capabile să creeze suspiciuni serioase referitoare la legalitatea deciziei.

În cazul în care este pronunțată suspendarea, se va hotărî, cât mai curând posibil, asupra cererii de anulare sau reformare. Suspendarea va înceta cel târziu când se va hotărî asupra cererii de anulare sau reformare a deciziei.

»

Articolul L. 521-2

«

Fiind sesizat cu o cerere în acest sens justificată de o urgență, judecătorul pentru cereri urgente poate ordona orice măsură necesară pentru apărarea unei libertăți fundamentale care a fost încălcată grav și nejustificat prin acțiunile unei persoane juridice de drept public sau unui organism de drept privat responsabil de gestionarea unui serviciu public. Judecătorul pentru cereri urgente se pronunță într-un termen de patruzeci și opt de ore.

»

Articolul L. 522-1 din același cod precizează că judecătorul pentru cereri urgente în principiu se pronunță în cadrul unei proceduri contradictorii scrise sau orale și că, dacă este solicitat să adopte măsurile vizate în articolele L.

521-1 și L. 521-2, de a le modifica sau a le înceta, el informează imediat părțile despre data și ora audierii publice. Articolul L. 522-3 prevede totodată o procedură de «

triere

» care autorizează judecătorul pentru cereri urgente să respingă, printr-o simplă ordonanță motivată, fără a convoca părțile sau a ține o audiere contradictorie, o cerere care nu prezintă un caracter de urgență sau dacă «

la examinarea acesteia se dovedește că ea nu ține de competența jurisdicției administrative, că este neacceptabilă sau neîntemeiată

».

Apelul poate fi înaintat în fața Consiliului de Stat în termen de cincisprezece zile după notificare. Instanța se va pronunța într-un termen de patruzeci și opt de ore.

Consiliul de Stat a precizat că noțiunea de «

libertate fundamentală

» în sensul articolului L. 521-2 din Codul de justiție administrativă «

cuprinde, pentru cetățenii străini care sunt supuși unor măsuri speciale care reglementează intrarea și șederea lor în Franța, și care astfel nu beneficiază, spre deosebire de cetățenii francezi, de libertatea de a intra în țară, dreptul constituțional de azil, a cărui corolar este dreptul de a solicita statut de refugiat, obținerea căruia este determinantă pentru exercitarea, de către aceste persoane, a libertăților recunoscute în mod general cetățenilor străini

» (ordonanța judecătorului pentru cereri urgente din 12 ianuarie 2001, Hyacinthe

; a se vedea, de asemenea, ordonanța din 24 octombrie 2005, Mbizi Mpassi Gallis).

Aplicând principiile dreptului administrativ francez, o cerere de urgență ca și oricare alt recurs jurisdicțional, nu antrenează suspendarea executării unei decizii administrative. Totodată, Guvernul expune că «

la modul general, dacă autoritatea administrativă cunoaște despre sesizarea unui judecător administrativ cu o cerere de urgență, ea va suspenda executarea măsurii de refuzare a azilului până când judecătorul se va pronunța asupra acesteia

».

2.

Menținerea în zona de așteptare

29.

Decizia inițială de menținere în zona de așteptare este luată de autoritatea administrativă în formă scrisă și motivată, pentru o durată care nu va depăși patruzeci și opt de ore. Termenul va fi prelungit o singură dată în aceleași condiții și pentru aceeași durată (articolul L. 221-3 din Codul de Imigrație și Azil). Judecătorul pentru eliberări și detenție a intervenit pentru prima dată în patru zile, pentru a decide asupra prelungirii termenului maxim de opt zile suplimentare și a doua oară în aceeași perioadă, în vederea unei prelungiri excepționale cu încă cel mult opt zile (articolele L.

222-1 și L. 222-2).

Durata maximală de menținere în zona de așteptare, în principiu, este de douăzeci de zile. Totodată, în mod excepțional, dacă o cerere de azil este formulată între cea de-a șaisprezecea și a douăzecea zi de menținere, aceasta va putea fi prelungită doar cu patru zile, de către judecătorul pentru eliberări și detenție, pornind de la data cererii (articolul L. 222-2).

Judecătorul pentru eliberări și detenție se pronunță prin ordonanțe, după audierea persoanei vizate, în prezența avocatului său, dacă acesta există, sau după notificarea corespunzătoare a acestuia. El poate acorda prelungirea sau o poate refuza, eliberând străinul sau plasându-l sub regim de arest la domiciliu. Judecătorul se pronunță liber asupra cererii de prelungire formulate de administrație și poate ignora motivele invocate pentru justificarea acestei cereri și respinge, prin urmare, cererea (Curtea de casație a precizat că menținerea în zona de așteptare «

nu este decât una din opțiunile judecătorului

»

; Cass. Civ. 2

e

, 8 iulie 2004). În principiu, pronunțarea se face în ședință publică (articolul L.

222-4). Ordonanțele sale sunt susceptibile de apel în fața prim-președintelui curții de apel sau a delegatului său, care trebuie să se pronunțe în termen de patruzeci și opt de ore de la sesizare (articolul L. 222-6).

30.

Străinul menținut în zona de așteptare este informat, în cel mai scurt termen, că poate solicita asistența unui interpret și a unui medic, poate comunica cu avocatul său sau orice persoană la alegere și poate părăsi, în orice moment, zona de așteptare pentru a pleca în orice direcție în afara Franței. Aceste informații îi sunt comunicate într-o limbă pe care o înțelege (articolul L. 221-3).

Străinul poate solicita judecătorului să i se desemneze un avocat din oficiu (articolul L. 222-4). Statul va plăti onorariile avocatului și interpretului care va asista străinul în timpul procedurii judiciare de menținere în zona de așteptare (articolul L.

222

‑

7).

Procurorul Republicii precum și, după primele patru zile, judecătorul pentru eliberări și detenție pot să se deplaseze la fața locului pentru a verifica condițiile de menținere în zona de așteptare. Procurorul Republicii vizitează zonele de așteptare de fiecare dată când consideră necesar și cel puțin o dată pe an. Delegația franceză a Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați (ICNUR) și asociațiile umanitare au acces în zonele de așteptare, în condițiile fixate în decretul nr. 95-507 din 2 mai 1995 modificat. Acestea pot, în special, să se întâlnească confidențial cu solicitanții de azil menținuți acolo (articolele L. 221-1 și următoarele din Codul de Imigrație și Azil). Guvernul precizează că, în vederea aplicării unei convenții semnate între Stat și ANARE, ultima poate fi prezentă douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru și să asigure asistența juridică pentru străini, iar Crucea Roșie asigură o asistență umanitară (de asemenea, în virtutea unei convenții).

C.

Depunerea și examinarea cererii de azil, și căile de apel

31.

OFPRA, o instituție publică dotată cu personalitate juridică și cu autonomie financiară și administrativă, plasată pe lângă ministrul de Afaceri Externe (articolul L. 721-1 din Codul de Imigrație și Azil), este autoritatea competentă pentru recunoașterea calității de refugiat și acordarea protecției subsidiare (articolele L. 713-1 și L. 721-2).

Solicitantul trebuie să se deplaseze la o prefectură pentru a obține un permis de ședere – valabil o lună – și să îndeplinească un formular de solicitare a azilului. La primirea dosarului, OFPRA adresează solicitantului o «scrisoare de înregistrare

» care îi permite, printre altele, să beneficieze de o confirmare a primirii cererii de azil, valabilă trei luni și care poate fi reînnoită până la decizia OFPRA și, după caz, a Comitetului de apel pentru refugiați.

OFPRA se pronunță în cadrul unei proceduri unice de examinare în cadrul căreia solicitantului de azil i se oferă posibilitatea de a prezenta probe în susținerea cererii sale și, în principiu, după ce acesta este audiat (articolele L. 723-2 și L. 723-3).

32.

Deciziile de respingere luate de OFPRA în vederea aplicării, în special, a articolelor L. 711-1 și L. 712-1 sunt susceptibile de apel în termen de o lună în fața Comitetului de apel pentru refugiați (articolul L. 731-2), o jurisdicție plasată sub autoritatea unui președinte, membru al Consiliului de Stat, desemnat de vicepreședintele Consiliului de Stat (articolul L. 731-2). Persoanele vizate își pot prezenta

explicațiile la Comitetul de apel și pot beneficia de asistența unui avocat și a unui interpret (articolul L. 733-1).

În principiu, acest recurs are efect suspensiv și autorizarea provizorie de sejur poate fi reînnoită până la intervenirea deciziei comisiei (articolul 9 din legea din 25 iulie 1952 cu privire la dreptul de azil). În această privință, articolul L. 742-3 din Codul de Imigrație și Azil precizează următoarele

:

«

Străinul admis pentru

ședere în Franța beneficiază de dreptul de a rămâne până la notificarea deciziei OFPRA sau, dacă a fost formulat un apel, până la notificarea deciziei comisiei de apel. El dispune de un termen de o lună de la notificarea refuzului de reînnoire sau de la retragerea autorizației sale de ședere pentru a părăsi benevol teritoriul francez.

»

De asemenea, Consiliul de Stat a stabilit principiul dreptului pentru străinul care solicită recunoașterea calității de refugiat de a rămâne provizoriu pe teritoriu până la momentul când va fi pronunțată decizia privind cererea sa, sub rezerva cererilor abuzive sau transmise cu întârziere (Consiliul de Stat, ședința plenară, 13 decembrie 1991, M.N.)

33.

Deciziile Comitetului de apel pentru refugiați sunt susceptibile – într-un termen de două luni – de un recurs în interesul legii în fața Consiliului de Stat. Cu toate acestea, o astfel de acțiune nu are efect suspensiv (Consiliul de Stat, 6 martie 1991, M.D.).

34.

Străinul, căruia i-au fost refuzate definitiv recunoașterea calității de refugiat sau dreptul de a beneficia de protecția subsidiară și care nu este autorizat să rămână pe teritoriu în altă calitate, trebuie să părăsească teritoriul francez, sub pedeapsa măsurii de însoțire până la frontieră (articolul L. 742-7 din cod). Străinul care a fost arestat și urmează a fi însoțit până la frontieră poate, în patruzeci și opt de ore după notificare, dacă a fost notificat pe cale administrativă, sau în șapte zile, dacă a fost notificat pe cale poștală, să solicite anularea acestei arestări la președintele tribunalului administrativ. Președintele sau delegatul său se va pronunța într-un termen de șaptezeci și două ore din momentul sesizării (articolul L. 512-2 din cod). Arestarea nu poate fi executată înainte de expirarea acestor termeni sau, dacă președintele tribunalului administrativ sau delegatul său au fost sesizați, înainte ca el să se pronunțe (articolul L. 512-3 din cod). Hotărârea președintelui tribunalului administrativ sau a delegatului său este susceptibilă de apel în termen de o lună în fața președintelui secțiunii pentru contencios al Consiliului de Stat sau a unui consilier de Stat delegat de acesta. Acest apel nu are efect suspensiv (articolul L. 512-5 din cod).

35.

În termenii articolului L. 742-6 din cod, în caz de recunoaștere a calității de refugiat sau acordării protecției subsidiare, autoritatea administrativă abrogă măsura de arest pentru însoțirea la frontieră care, după caz, a fost luată. Ea eliberează imediat refugiatului un permis de ședere prevăzut în alineatul 8 din articolul L. 314-11 (valabil zece ani și prelungit în mod automat), iar beneficiarului de protecție subsidiară - un permis temporar de ședere prevăzut în articolul L. 313-13 (valabil un an, prelungit)

III.

SUMARUL ACTIVITĂȚILOR EFECTUATE ÎN CADRUL CONSILIULUI EUROPEI

A.

Comitetul Miniștrilor

36.

La 18 septembrie 1998, Comitetul Miniștrilor a adoptat o Recomandare (nr R (98) 13) «

cu privire la dreptul de recurs efectiv al solicitanților de azil respinși împotriva deciziilor de expulzare în contextul articolului 3 din Convenția europeană a Drepturilor Omului

», care invită Statele membre să supravegheze respectarea garanțiilor de mai jos în legislația și practica lor judiciară

:

«1.

Orice solicitant de azil căruia i-a fost refuzat statutul de refugiat sau care a fost supus unei proceduri de expulzare spre o țară referitor la care el a înaintat o plângere argumentată în care pretindea că a fost supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, trebuie să poată exercita un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale.

2.

În cadrul aplicării alineatului 1 din prezenta recomandare, orice recurs în fața unei instanțe naționale este considerat efectiv dacă

:

2.1.

instanța este jurisdicțională

; sau, dacă ea este quasi jurisdicțională sau administrativă, doar în cazul când este clar identificată și alcătuită din membri imparțiali care beneficiază de garanții de independență

;

2.2.

instanța este competentă atât pentru a decide asupra existenței condițiilor prevăzute în articolul 3 din Convenție, cât și pentru a oferi o soluționare corespunzătoare

;

2.3.

recursul este accesibil solicitanților de azil respinși

; și

2.4.

executarea ordinului de expulzare este suspendat până când va fi pronunțată o decizie în virtutea alineatului 2.2.

»

La 4 mai 2005, Comitetul Miniștrilor a adoptat «

douăzeci de principii de orientare privind returnarea forțată

». Principiul nr. 5 este formulat astfel

:

«

Principiul 5. Recursul împotriva unei decizii de expulzare

1.

În decizia de expulzare sau în cadrul unui proces finalizat cu o decizie de expulzare, persoanei vizate trebuie să i se ofere posibilitatea unui recurs efectiv în fața unei autorități sau a unui organ competent alcătuit din membri imparțiali și beneficiind de garanții de independență. Autoritatea sau organul competent trebuie să fie împuternicit să reexamineze decizia de expulzare, inclusiv posibilitatea de a suspenda temporar executarea acesteia.

2.

recursul trebuie să ofere garanțiile de procedură necesare și să prezinte următoarele caracteristici

:

–

termenul de exercitare a recursului nu trebuie să fie rezonabil de scurt

;

–

recursul trebuie să fie accesibil, ceea ce presupune ca, dacă persoana vizată de decizia de expulzare nu are resurse suficiente pentru a beneficia de asistența juridică necesară, ea trebuie să obțină această asistență gratis, în conformitate cu legislația națională pertinentă în materie de asistență judiciară

;

–

dacă persoana susține că expulzarea sa va genera o încălcare a drepturilor omului vizate în principiul de orientare 2.1, recursul trebuie să prevadă o examinare riguroasă a acestor afirmații.

3.

Exercitarea recursului trebuie să aibă un efect de suspendare dacă persoana care trebuie expulzată înaintează o plângere argumentată prin care pretinde că a fost supusă tratamentelor contrare drepturilor omului vizate în principiul de orientare 2.1 [risc real de a fi executat sau supus torturii sau tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante

; risc real de a fi omorât sau supus tratamentelor inumane sau degradante de către agenți nestatali, dacă autoritățile Statului sau a unei porțiuni substanțiale din teritoriul său, inclusiv organizațiile internaționale, nu au posibilitatea sau voința de a furniza o protecție adecvată și eficientă

; alte situații care, conform dreptului internațional sau legislației naționale, ar justifica acordarea unei protecții internaționale].

»

B.

Adunarea parlamentară

37.

Deja într-o Recomandare (1236 (1994)) «

relativă la dreptul de azil

», adoptată la 12 aprilie 1994, Adunarea parlamentară recomanda Comitetului Miniștrilor să insiste pentru ca procedurile de examinare a cererilor de azil să prevadă ca «

în timpul recursului, solicitantul să nu poată fi expulzat

». Într-o altă Recomandare (1327 (1997)), adoptată la 24 aprilie 1997, «

privind protecția și consolidarea drepturilor omului pentru refugiați și solicitanți de azil din Europa

», ea invită să «se solicite imediat Statelor membre (...) să prevadă în legislația lor efectul suspensiv pentru oricare recurs jurisdicțional

».

În Rezoluția 1471 (2005) cu privire la «

procedurile accelerate de azil din Statele membre ale Consiliului Europei

», adoptată la 7 octombrie 2005, Adunarea parlamentară subliniază, printre altele, că «

s-ar cuveni să se găsească un echilibru între necesitatea Statelor de a examina cererile de azil într-o modalitate rapidă și eficientă, și obligațiile lor de a oferi acces la o procedură echitabilă de determinare a azilului pentru persoanele care necesită o protecție internațională

», specificând că «

echilibru

» nu înseamnă «

compromis

», deoarece Statele nicidecum nu pot eluda obligațiile lor internaționale ce rezultă din Convenția de la Geneva din 1951 relativă la statutul refugiaților (...) și din Protocolul din 1967, precum și din Convenția europeană a Drepturile Omului din 1950 (...) și din Protocoalele sale

».

Prin această rezoluție, Adunarea parlamentară invită guvernele Statelor membre ale Consiliului Europei să ia (printre altele) următoarele măsuri

:

«

(...)

8.4.

referitor la solicitanții la frontieră

:

8.4.1.

să supravegheze, în conformitate cu principiul de nediscriminare, asupra faptului ca solicitanții de azil să fie înregistrați la frontieră și să aibă posibilitatea de a depune o cerere de acordare a statutului de refugiat

;

8.4.2.

să procedeze astfel încât toți solicitanții de azil, fie la frontieră, fie în interiorul țării, să beneficieze de aceleași principii și garanții pentru cererea lor de acordare a statutului de refugiat

;

8.4.3.

să asigure adoptarea liniilor de orientare clare și coercitive, din punct de vedere juridic, cu privire la tratamentul solicitanților de azil la frontiere, pentru respectarea drepturilor și normelor internaționale ale drepturilor omului și refugiaților

;

8.5.

cât privește dreptul de recurs cu efect suspensiv

: să procedeze astfel încât să fie respectat dreptul la un recurs efectiv prevăzut în articolul 13 din Convenția europeană a Drepturilor Omului, în special, dreptul de a face apel împotriva unei decizii negative și dreptul de a suspenda executarea măsurilor până când autoritățile vor examina compatibilitatea lor cu Convenția europeană a Drepturilor Omului

;

(...)

»

C.

Comisarul pentru Drepturile Omului

38.

Comisarul pentru Drepturile Omului a formulat o Recomandare «

relativă la drepturile străinilor care doresc să intre pe teritoriul Statelor membre ale Consiliului Europei și la executarea deciziilor de expulzare

» (CommDH(2001)19). Adoptată la 19 septembrie 2001, ea subliniază, printre altele, următoarele

:

«

11.

Este indispensabil nu doar de a garanta, dar și de a asigura în practică dreptul la exercitarea unui recurs judiciar, în sensul articolului 13 din CEDO, dacă persoana vizată pretinde că autoritățile competente au încălcat, sau riscă să încalce, unul dintre drepturile garantate de CEDO. Acest drept la un recurs efectiv trebuie să fie garantat tuturor celor care doresc să conteste o decizie de refuz sau de expulzare de pe teritoriu. Acest recurs trebuie să suspende executarea unei decizii de expulzare, cel puțin cât timp se pretinde o eventuală încălcare a articolelor 2 și 3 din CEDO.

»

ÎN DREPT

I.

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE, COMBINAT CU ARTICOLUL 3

39.

Reclamantul, care susține că, în cazul reîntoarcerii în Eritreea, ar putea fi supus torturii sau tratamentelor inumane sau degradante denunță lipsa, în dreptul intern, a unui remediu cu efect suspensiv împotriva deciziilor de refuz al admiterii străinilor să intre în țară și prin care se dispune expulzarea lor, indiferent dacă sunt sau nu solicitanți de azil și indiferent de riscurile presupuse sau reale. El invocă articolul 13 din Convenție, combinat cu articolul 3, care sunt formulate după cum urmează

:

Articolul 13

«

Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.

»

Articolul 3

«

Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.»

A.

Argumentele părților

1.

Reclamantul

40.

În primul rând, reclamantul subliniază că, din jurisprudența Curții rezultă că nu este necesar să se constate o încălcare efectivă a drepturilor și libertăților recunoscute în Convenție pentru a se examina o eventuală încălcare a articolului 13

: dreptul la un recurs efectiv este recunoscut oricărei persoane care pretinde o încălcare a acestor drepturi și libertăți dacă această afirmație este «temeinică» în sensul Convenției.

Apoi, el menționează că, în cazul său, după exercitarea recursurilor litigioase și după un concurs de circumstanțe (proveniența necunoscută a reclamantului și refuzul ambasadei eritreene de a-i elibera un permis), apoi măsura provizorie decisă de Curte au împiedicat expulzarea prevăzută, Franța i-a recunoscut statutul de refugiat și i-a eliberat un permis de ședere. El notează că, Curtea a dedus în decizia sa cu privire la admisibilitate că își pierduse calitatea de «

victimă

» în temeiul articolului 3. Totuși, în opinia reclamantului, aceasta nu reduce deloc nici din caracterul credibil al plângerii în sensul articolului 3, nici din faptul că persoane, în aceeași situație ca și el, care solicită azil la frontieră, nu au la dispoziție un «

recurs efectiv

» în sensul articolului 13, care ar permite să fie evitată expulzarea lor spre o țară unde riscă să fie supuse torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.

41.

În continuare, reclamantul menționează că, în drept, doar caracterul «

vădit neîntemeiat

» al unei cereri de azil la frontieră poate justifica un refuz de admitere pe teritoriu sau o expulzare. Sau, în lipsa unui control judiciar eficient, administrația aplică abuziv această noțiune, după cum a ilustrat propriul său caz. El a prezentat un document întitulat «

Bilanț în cifre privind azilul la frontiere, anul 2004

», elaborat de Ministerul Afacerilor Interne francez, din care rezultă că în 2004 92,3

% din cererile de azil la frontieră au fost declarate vădit neîntemeiate (96,2 % în 2003

; cu toate acestea, în practică, aproape un candidat din doi - 48 %, sau 1

247 persoane – au fost admise pe teritoriu în 2004, fie din cauza refuzului de îmbarcare a unora, expirării termenului legal de menținere în zona de așteptare sau lipsei programării zborului de întoarcere, sau din cauza lipsei destinației de plecare, sau a ordonanțelor judecătorului pentru eliberări favorabile solicitanților). Cât privește sporirea avizelor pozitive ale OFPRA în 2005, menționate de Guvern - o creștere relativă, deoarece aproape 88 % din cereri totuși au fost respinse ca fiind «

vădit neîntemeiate

» - ea s-a datorat unei modificări a bazei de calculare a proporției deciziilor favorabile și a sosirii în acel an la aeroportul Roissy a unui număr sporit de ceceni și disidenți cubanezi.

Regula consta în trimiterea forțată și sistematică în următoarele ore după respingerea cererii ca fiind «

vădit neîntemeiată

». Durata medie a aflării în zona de așteptare era astfel de 1,82 zile, iar 89 % din numărul cererilor de azil la frontiere erau tratate în patru zile. Reclamantul consideră că «

însăși arhitectura sistemului de protecție jurisdicțională a solicitanților de azil la frontieră este ineficientă și nu permite garantarea drepturilor fundamentale

».

42.

Cât privește căile de atac împotriva unei decizii de refuz a admiterii, reclamantul subliniază, în primul rând, că procedura cererii de urgență în fața președintelui tribunalului administrativ (articolele L. 521-1 și L. 521-2 din Codul de justiție administrativă) – pa care el le-a utilizat, fără rezultat – nu este eficientă deoarece nu are efect suspensiv și este supusă unor condiții foarte stricte și strict interpretate (cel vizat trebuie să dovedească existența unei încălcări grave și vădit ilegale a unei libertăți fundamentale). Sistemul francez în această privință este similar cu cel belgian, pe care, în cauza

Čonka împotriva Belgiei

(nr

51564/99, CEDH 2002-I), Curtea, din aceste considerente, l-a considerat insuficient în ceea ce privește exigențele articolului 13. Reclamantul susține, printre altele, contrar afirmațiilor Guvernului, că nu există o practică “constantă” conform căreia autoritățile nu ar recurge la expulzări înainte ca să se pronunțe judecătorul administrativ pentru cereri urgente. În plus, referindu-se la hotărârea

Čonka

(precitată, § 83), reclamantul susține că, în orice caz, o asemenea practică, dependentă de voința unei părți și revocabilă în orice moment, “nu ar putea substitui procedura fundamentală care ar garanta un remediu cu efect suspensiv”.

În plus, magistrații permanenți de la tribunalul administrativ din Cergy-Pontoise (primii vizați de acest tip de cereri, deoarece solicitările de azil la frontieră sunt depuse aproape în exclusivitate, la aeroportul Roissy) utilizau aproape sistematic procedura de «

triere

» la respingerea cererilor «

vădit neadmisibile

», ceea ce demonstrează răspunsul la cererea sa de urgență. Judecătorul s-a pronunțat deci, fără o audiere publică, sau contradictorie sau cu prezența celui vizat, doar în baza documentelor oferite de reclamant (în general, fără traducere) și în baza deciziilor nefavorabile și stereotipe ale autorităților administrative.

În 2004, judecătorul pentru cereri urgente de la tribunalul administrativ de la Cergy-Pontoise a soluționat favorabil 17 din cele 39 de dosare cu care a fost sesizat (sau 43,6 % de cazuri). Totodată, este suficientă o singură lectură a acestor cifre în lumina celor 2 548 de cereri de azil înregistrate în zona de așteptare în același an, pentru a realiza că ele dovedesc mai curând lipsa de acces la drepturi a solicitanților de azil menținuți în zona de așteptare, decât eficiența acestei proceduri. De fapt, deseori se întâmplă ca persoanele vizate să fie expulzate înainte ca judecătorul administrativ, cel puțin, să-i fi convocat într-o audiere.

Ar fi cel puțin ireal să gândim că un străin reținut în zona de așteptare, fiind pe punctul de a fi expulzat în urma unei decizii executorii la orice moment, care nu neapărat vorbește franceza, și nu are acces la asistență judiciară, va fi în stare să sesizeze un judecător administrativ cu o asemenea cerere, printr-o scrisoare recomandată sau depusă la grefă, în patru exemplare, și să urmeze o procedură atât de complexă. Beneficiind de o asistență voluntară din partea unei organizații neguvernamentale și a unui avocat, reclamantul fusese o excepție în această privință. Chiar presupunând că un asemenea remediu putea fi considerat, în principiu, eficient în sensul articolului 13, ceea ce nu se poate spune că ar fi fost eficient în cazul speței, deoarece cererea reclamantului a fost respinsă imediat și în mod sumar, fără vreo examinare aprofundată, investigație, audiere, proces contradictoriu, producerea și examinarea probelor.

Singura cale de atac împotriva deciziei judecătorului pentru cereri urgente este recursul în anulare – fără efect suspensiv – în fața Consiliului de Stat. Or, recursul nu poate fi întemeiat decât pe mijloace de formă sau de pur drept – ceea ce exclude punerea în discuție a aprecierii suverane a faptelor date de judecătorul fondului – și presupune intervenția obligatorie a unui avocat din cadrul Consiliului, pe când obținerea unei asistențe judiciare este practic imposibilă în cazul solicitanților de azil: deoarece este condiționată de o reședință legală și obișnuită pe teritoriul francez, presupune depunerea unui formular de solicitare

ad hoc

, îndeplinit în franceză și însoțit de documentele justificative cu privire la venituri, și decizia ar fi fost adoptată doar după mai multe luni. Beneficiind de asistența voluntară a unui asemenea avocat, datorită intervenției consilierului său în primă instanță și a ANAFE, prezența reclamantului în Franța este o excepție. În orice caz, în speță, Consiliul de Stat s-a pronunțat doar la 11 august 2005, adică la peste o lună de la sesizarea sa, și aceasta pentru a emite o ordonanță prin care a stabilit că nu este necesar să se pronunțe.

43.

Aceeași constatare se impune și atunci când reclamantul a înaintat apel la tribunalul administrativ pentru control judiciar împotriva deciziei de refuzare a admiterii și de expulzare. O decizie în cazul acestei cereri de apel ar fi fost obținută doar peste mai mulți ani după înaintarea sa și judecătorul ar fi considerat, pur și simplu, în conformitate cu jurisprudența, că nu mai este cazul să se pronunțe, deoarece reclamantul a fost, până la urmă, admis pe teritoriu datorită măsurii provizorii indicate Guvernului de Curte în virtutea articolului 39 din Regulament.

44.

Reclamantul își reafirmă convingerea că a fost salvat datorită circumstanțelor, în special refuzului ambasadoarei Eritreei – căreia autoritățile franceze i-au relatat despre solicitarea sa de azil, astfel expunându-l pe viitor eventualelor represalii în caz de reîntoarcere în această țară – de a-i elibera un permis, și înainte de toate, punerii în aplicare a articolului 39 din Regulament.

2.

Guvernul

45.

Principalul argument al Guvernului a fost că articolul 13 din Convenție, combinat cu articolul 3 nu este aplicabil în cazul speței. În primul rând, după 7 noiembrie 2005 (dată la care el a obținut statutul de refugiat), reclamantul nu mai era expus riscului de a fi expulzat, astfel încât plângerea în temeiul articolului 3 nu mai putea fi «

temeinică» și că articolul 13 nu mai putea fi combinat cu această prevedere. În al doilea rând, reclamantul își pierduse calitatea de victimă și articolul 13 nu mai putea fi disociat de articolele cărora se aplică. Odată ce el nu mai putea pretinde că este victimă a încălcării articolului 3, el, cu atât mai mult, nu mai putea pretinde că este victimă a încălcării articolului 13 combinat cu acest articol.

46.

Ca alternativă, Guvernul susține că plângerea este neîntemeiată.

47.

El susține că procedurile în cazul «cererii urgente de suspendare

» (articolul

L.

521

‑

1 din Codul de justiție administrativă) și a «

cererii urgente de solicitare a ordonanței de protecție a intereselor reclamantului

» sau a «

cererii urgente de protecție a unei libertăți fundamentale

» (articolul L. 521-2 din același cod) oferă posibilitatea amânării executării unei măsuri ce riscă să genereze o încălcare a articolului 3 din Convenție. Referindu-se în special la hotărârile

Soering împotriva Marii Britanii

(7 iulie 1989, § 123, seria A nr 161) și

Vilvarajah și alții împotriva Marii Britanii

(30 octombrie 1991, § 125, seria A nr

215), el a adăugat că remediile necesare nu au avut un efect suspensiv de plin drept

; era suficient că el avea un efect suspensiv «

în practică

». Or, acesta era cazul sesizării judecătorului administrativ pentru cereri urgente, deoarece în practică nu ar fi recurs la expulzare înainte ca acest judecător să se fi pronunțat.

Guvernul afirmă că reclamantul a făcut uz de un atare remediu împotriva deciziei de neadmitere adoptată contra lui și că, fiind sesizat la 7 iulie 2005, judecătorul pentru cereri urgente s-a pronunțat în ziua următoare. El consideră că reclamantul astfel a beneficiat de o examinare a cauzei sale, fapt care a constituit garanțiile de încredere și independență cerute de jurisprudența Curții, judecătorul pentru cereri urgente întemeindu-și decizia pe elemente obiective apreciate în mod independent.

48.

În afară de aceasta, Guvernul a indicat că proporția avizelor pozitive emise de OFPRA la frontieră constituia 22,2 % în 2005, sau aproape triplu față de rata de admitere în baza procedurii de eligibilitate pentru a beneficia de azil din același an (8,2 %). În opinia lui, această diferență demonstrează că la frontieră, îndoiala profită solicitantului. El a mai menționat că nu cunoaște cazuri când returnarea unui străin a antrenat

a posteriori

aplicarea unor tratamente contrare articolului 3 din Convenție sau a articolului 33 din Convenția de la Geneva.

Răspunzând observațiilor prezentate de ANAFE (de mai jos), el a mai menționat că procedura de examinare a cererilor de azil la frontieră a fost reformată în mod substanțial prin legea nr. 2003-1176 din 10 decembrie 2003, astfel încât rata de 9,3 % de admitere a solicitanților de azil la frontieră din 2004 să fie raportată la rata citată anterior de 22,2 % din 2005. Cât privește durata examinării cererilor de azil la frontieră, ea se explică prin termenii legali de menținere în zona de așteptare. El subliniază, printre altele, că ANAFE a găsit doar șase cazuri de avize negative exprimate la frontieră, ulterior contrazise prin acordarea statutului de refugiat între 1999 și 2005. În opinia lui, oricum este dificil de a face o paralelă între procedura de solicitare de azil la frontieră și cea de pe teritoriul francez, deoarece deciziile luate vizează dosare diferite. El menționează că nu dispune de statistici exacte la acest subiect, dar precizează că în 2005 OFPRA a emis 2 278 de avize în cadrul procedurii de solicitare a azilului la frontieră.

B.

Observațiile ANAFE, terț intervenient

49.

Observațiile ANAFE – organizație neguvernamentală care are drept scop furnizarea de asistență juridică și umanitară străinilor în dificultate de la frontierele franceze – s-au referit la situația solicitanților de azil la frontieră. În primul rând, ANAFE subliniază că cunoaște mai multe cazuri ale străinilor care au întâmpinat dificultăți grave la înregistrarea cererii de admitere în Franța în calitate de solicitant azil (șaisprezece în 2006). Unii puteau rămâne mai multe zile în «

zona internațională

», fără hrană, dormind pe scaune, înainte ca poliția aeropoartelor și frontierelor să le accepte examinarea cererii și să le permită accesul în «

zona de așteptare

».

ANAFE semnalează în plus dificultățile de comunicare cu care se confruntă solicitanții la frontieră în cadrul procedurii de admitere, datorate lipsei calității interpretării furnizate.

În continuare, ANAFE comentează datele relative la solicitarea de azil la frontiere publicate de OFPRA. În raport cu anii precedenți, numărul cererilor de azil la frontieră a scăzut până la 57 % în 2004 și până la 9,4 % în 2005.

7,7 % de solicitanți au fost admiși pe teritoriu în 2004 și 22,2 % în 2005. În opinia sa, această scădere a numărului de solicitanți de azil la frontieră este rezultatul măsurilor implementate de Guvern pentru a împiedica străinii să vină în Franța (o încălcare a Convenției de la Geneva când persoanele vizate sunt refugiați). Printre aceste măsuri, ea citează utilizarea tot mai frecventă a vizei aeroportuare de tranzit (care în prezent este solicitată de la cetățenii din peste treizeci de țări), sancțiuni severe aplicate transportatorilor și controalelor la ușile aeronavelor (nu sunt rare cazurile când persoanele astfel controlate sunt returnate chiar fără a avea ocazia de a înregistra o cerere de azil).

ANAFE adaugă că în 2005, conform datelor transmise de Ministerul Afacerilor Interne, 89 % din cererile de azil la frontiere au fost examinate în mai puțin de patru zile de la înregistrare, examinare care include audierea și formularea unui aviz din partea unui agent OFPRA, apoi o decizie a Ministerului de Interne (care de obicei urmează după acest aviz). Ea subliniază că solicitanții de azil deseori nu posedă documente care ar putea confirma pretențiile lor și că această rapiditate lasă puține posibilități de a aduna actele necesare. În special, ea denunță faptul că, în cadrul procesului de determinare a caracterului «

vădit neîntemeiat

» sau, dimpotrivă, «

întemeiat

» al cererilor, administrația procedează la examinarea fondului acestora, pe când ea ar trebui doar să verifice sumar dacă motivele evocate de solicitanți corespund unei necesități de protecție, în scopul de a elimina persoanele care doresc să vină în Franța pentru un alt motiv (lucru, regruparea familiei, etc.), abținându-se de la procedura de eliberare a vizelor. Astfel, ea privează de garanții procedura de solicitare a azilului după admiterea pe teritoriu (decizia OFPRA – care prevede mijloace adecvate pentru efectuarea cercetărilor și investigațiilor necesare – adoptată ca urmare a unei examinări complete a cererii și susceptibilă de apel cu efect suspensiv). Nu sunt rare cazurile când solicitanții de azil ale căror cereri au fost considerate „vădit neîntemeiate” la frontieră și care au putut pătrunde pe teritoriu prin altă modalitate, obțin ulterior calitatea de refugiat. În susținerea acestei afirmații, ANAFE a expus detaliat cazul a șase persoane care s-au aflat într-o situație similară în 2004 sau 2005 (unii dintre ei, între timp au fost sancționați penal pentru că au refuzat să se supună unei ordonanțe de returnare) și a prezentat o declarație a secretarului general al Cimade – o organizație neguvernamentală ecumenică de asistență prezentă în centrele de detenție administrativă – datată cu 19 aprilie 2006.

50.

În afară de aceasta, ANAFE a elaborat un «

Raport cu privire la procedura de admitere pe teritoriu cu titlu de azil

» pe care l-a publicat la 25 noiembrie 2003 cu titlul «

Ruleta rusească a azilului la frontieră – zona de așteptare

: cine nu aplică corect procedura

?

» (

La roulette russe de l’asile à la frontière – zone d’attente: qui détourne la procédure

?

), în care ea își expune «

preocupările

» referitoare la procedura de azil la frontieră. Ea subliniază, în special, că un răspuns negativ al administrației este «

fără apel

» atunci când, în lipsa unui recurs suspensiv, solicitantul poate fi returnat spre țara de origine doar în baza acestui refuz. În opinia sa

:

«

(...) Acest filtru practicat la frontieră pentru mii de persoane în fiecare an, în afara oricărui control eficient din partea judecătorilor administrativi, întotdeauna a favorizat controlul fluxurilor migratoare în detrimentul protecției refugiaților. Dar mai bine de un an, mașina administrativă a înnebunit și sute de solicitanți de azil sunt respinși, uneori în cartiere organizate de Ministerul Afacerilor Interne, în timp ce aceștia aveau motive serioase să le fie frică de persecutările din partea autorităților din țara de origine sau uneori chiar, din partea celor din țările pe care le-au tranzitat o anumită perioadă de timp. Dacă nu sunt returnați, alții sunt condamnați la o pedeapsă cu închisoarea pentru singurul fapt că au refuzat să execute o decizie, a cărei legalitate și legitimitate sunt mai mult decât contestabile. De cincisprezece ani, ANAFE (...) încearcă să acorde ajutor acestor naufragiați ai dreptului de azil. Ea nu a putut decât să constate deriva spre practici administrative tot mai acerbe, reducând până la neant dreptul constituțional de solicitare de azil (...)

»

În acest raport, ANAFE observă o scădere substanțială a ratei de admitere a solicitanților de azil pe teritoriul francez (de la 60 % în 1995, rata de admitere a scăzut la 20 % în 2001 și 2002, 18,8 % în noiembrie 2002, și 3,4 % în martie 2003), pe care o atribuie politicii deliberate a autorităților. Analizând o serie de decizii de refuz a accesului pe teritoriu, pronunțate în 2003, ea a dedus că aceasta se datorează unei «

derive periculoase

» a administrației la aplicarea noțiunii de «

vădit neîntemeiată

» în sensul articolului L. 221-1 din Codul de Imigrație și Azil

: motivele invocate de către autoritățile administrative au «

depășit cu mult limitele impuse de examinarea

stricto sensu

a caracterului «

vădit neîntemeiat

» al cererilor și au conținut argumentări tot mai neacceptabile în încercarea de a justifica respingerea cererilor de azil

». Conform ANAFE, rezultă din jurisprudență (ea s-a referit în această privință la o decizie a Consiliului constituțional din 25 februarie 1992 – DC 92 307 – o hotărâre a plenului Consiliului de Stat din 18 decembrie 1996 – Rogers, RFDA 1997-2, p. 281 – și o decizie a tribunalului administrativ de la Paris din 5 mai 2005 - Avila Martinez împotriva Ministerului de Interne) «

că această examinare trebuie să se limiteze la o evaluare superficială ce vizează doar eliminarea solicitanților care vădit nu intră în sfera de aplicare a dreptului de azil, astfel lăsând sarcina de a verifica și a evalua cererile la discreția OFPRA

»

; «

realitatea s-a îndepărtat prea mult de această teorie și jurisprudență

».

51.

ANAFE menționează că, la 5 martie 2004, a semnat cu Ministerul Afacerilor Interne un acord (reînnoit ulterior) care i-a permis să asigure cu regularitate, pentru o perioadă experimentală de șase luni, o asistență străinilor neadmiși pe teritoriul francez și menținuți în zona de așteptare a aeroportului Roissy. Ea a prezentat un document intitulat «

Frontiera și dreptul

: zona de așteptare Roissy în vizorul ANAFE

», care a făcut un bilanț detaliat al acestei experiențe pe teren. Pe lângă dificultățile expuse mai sus, acest document denunță «

o politică aparent totalmente orientată spre un scop de securitate și de control al frontierelor, în detrimentul respectului drepturilor persoanei, în special a dreptului de azil, dar și a dreptului de a nu fi supus tratamentelor inumane sau degradante sau a drepturilor speciale ale minorilor

», precum și o «

practică aproape sistematică de refuz de admitere cu titlu de azil, cu încălcarea Convenției de la Geneva

». Conform ANAFE, «

procedura de azil la frontieră se înscrie într-o logică consolidată de respingere și opunere față de persoanele care caută protecție

».

52.

În final, ANAFE prezintă concluziile și recomandările Comitetului Națiunilor Unite împotriva torturii referitoare la Franța, din 3 aprilie 2006 (adoptate la 24 noiembrie 2005

; document CAT/C/FRA/CO/3). Având titlul «

Subiecte de preocupare și recomandări

» și subtitlul “Nereturnarea” (“

Non-refoulement

”), Comitetul s-a arătat «

preocupat de caracterul expeditiv al procedurii, numite prioritară, privind examinarea cererilor [de azil] depuse la centrele de detenție administrative sau la frontiere, care nu permite o evaluare a riscurilor conform articolului 3 din convenție [împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante]

» («

refouler

’), nici nu va extrăda o persoană spre alt Stat unde există motive serioase de a crede că aceasta riscă să fie supusă torturii (...)

»). Punctul 7 al acestui raport este formulat astfel

:

«

7.

Menționând că, în urma intrării în vigoare a legii din 30 iunie 2000, decizia de returnare (

«

ne-admitere

») a unei persoane poate constitui obiectul unei cereri urgente de suspendare [«

référé-suspension

»] sau a unei cereri urgente interimare [«

référé-injonction

»], Comitetul este îngrijorat de caracterul nesuspensiv al acestor proceduri, ținând cont de faptul că «

decizia prin care este pronunțat refuzul de intrare poate fi executată din oficiu de către autoritățile administrative

» după introducerea apelului și înainte de decizia judecătorului referitoare la suspendarea măsurii de îndepărtare (Articolul 3).

Comitetul reamintește recomandarea sa (A/53/44, alin. 145) că o decizie de respingere («

neadmitere

») care generează o măsură de îndepărtare poate constitui obiectul unui apel suspensiv, care ar trebui să devină efectiv din momentul în care a fost depus. De asemenea, Comitetul recomandă ca Statul parte să ia măsurile necesare pentru a fi sigur că persoanele supuse unei măsuri de îndepărtare pot utiliza toate remediile existente, inclusiv accesul la Comitetul împotriva torturii prin intermediul articolului 22 din convenție.

»

ANAFE mai menționează că Comitetul național consultativ pentru drepturile omului a adoptat o recomandare conform căreia «

orice refuz de intrare pe teritoriu care antrenează o măsură de îndepărtare a solicitantului de azil trebuie să fie susceptibilă de apel suspensiv în fața jurisdicției administrative într-un termen rezonabil

».

C.

Aprecierea Curții

53.

În primul rând, Curtea reamintește principiile generale care decurg din jurisprudența sa.

Articolul 13 din Convenție garantează existența, la nivel național, a unei căi de atac care ar impune drepturile și libertățile așa cum sunt consacrate în Convenție. Astfel, această prevedere are drept consecință exigența unui remediu intern abilitat să examineze esența unei «

plângeri temeinice» în temeiul Convenției și să ofere o soluționare adecvată. Domeniul de aplicare al obligațiunii, pe care articolul 13 o impune Statelor contractante, variază în funcție de natura plângerii reclamantului. Cu toate acestea, recursul impus de articolul 13 trebuie să fie «

efectiv

» atât în practică, cât și în drept. Caracterul efectiv al unui «

recurs

» în sensul articolului 13 nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil pentru reclamant. În mod similar, «

instanța

» prevăzută de această dispoziție nu trebuie neapărat să fie o instituție judiciară, dar competențele sale și garanțiile pe care le oferă trebuie să fie relevante pentru a stabili dacă remediul exercitat în fața sa este eficient. De asemenea, totalitatea remediilor oferite de dreptul intern poate satisface exigențele articolului 13, chiar dacă niciunul dintre ele nu corespunde în întregime acestora (a se vedea, printre multe altele, hotărârea

Čonka

precitată, § 75).

54.

În continuare, Curtea constată că în temeiul dreptului intern, o decizie de refuz a admiterii pe teritoriu, similară ce cea adoptată în cazul reclamantului, acționează ca un obstacol pentru depunerea unei cereri de azil. În plus, o astfel de decizie este executorie, astfel încât persoana în cauză poate fi imediat returnată în țara de unde pretinde că a fugit. Totodată, în speță, în urma aplicării articolului 39 din Regulament, reclamantul până la urmă a fost admis pe teritoriu. În consecință, el a putut depune o cerere de azil în fața OFPRA, care i-a acordat statutul de refugiat la 7 noiembrie 2005. Întrucât Articolul 33 din Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 cu privire la statutul refugiaților crea obstacole la expulzarea reclamantului spre țara sa de origine, Curtea a conchis în decizia sa cu privire la admisibilitate din 10 octombrie 2006 (§ 36) că el își pierduse calitatea de victimă a încălcării pretinse a articolului 3. Din această concluzie cu privire la plângerea în baza articolului 3, Curtea a dedus că «

[în speță] se ridică o problemă cu privire la aplicabilitatea articolului 13 combinat cu această dispoziție

», chestiune pe care a alăturat-o la fondul cauzei (a se vedea decizia cu privire la admisibilitate, § 49).

55.

Referitor la acest din urmă punct, Guvernul susține că, după 7 noiembrie 2005 (dată la care i-a fost acordat statutul de refugiat, reclamantul nu mai era expus unui risc de expulzare, astfel plângerea în temeiul articolului 3 nu mai este «

temeinică» și că articolul 13, prin urmare, nu mai poate fi combinat cu această prevedere.

Curtea nu împărtășește acest punct de vedere. Ea reamintește că în decizia sa cu privire la admisibilitate (§ 49), ea a constatat că argumentul reclamantului, referitor la riscul de a fi supus unor rele tratamente în Eritreea, a fost suficient de credibil pentru ca Curtea să considere că se impune o problemă de fond în temeiul articolului 3. Rezultă că plângerea în temeiul articolului 3 este «

temeinică», astfel reclamantul, în principiu, poate invoca această prevedere în combinație cu articolul 13 (în afară de hotărârea

Rotaru împotriva României

[MC], nr 28341/95, § 67, CEDH 2000

‑

V, citată în decizia cu privire la admisibilitate, și hotărârea

Čonka

precitată, §§ 75-76, a se vedea, spre exemplu, hotărârea

Chamaïev și alții împotriva Georgiei și Rusiei

, nr 36378/02, §§ 444-445, CEDH 2005-III). Mai mult decât atât, departe de a pune în discuție caracterul credibil al acestei plângeri, faptul că OFPRA a recunoscut ulterior calitatea de refugiat al reclamantul confirmă aceasta, la fel ca și memorandumul șefului adjunct al Secției juridice și pentru afaceri internaționale al Oficiului care precizează că «

prin prezenta, Oficiul consideră, ținând cont, printre altele, de condițiile inumane de detenție la care reclamantul deja a fost supus în țara de origine, că o reîntoarcere în Eritreea l-ar pune în pericol de a fi persecutat în sensul Convenției [de la Geneva]

» (alineatul 20 de mai sus).

56.

Curtea nu este convinsă nici de argumentul Guvernului conform căruia, articolul 13 fiind indisociabil de articolele Convenției cu care se combină, reclamantul nu se mai poate pretinde victimă a unei încălcări a articolului 13 combinat cu articolul 3, din cauza că nu mai este victimă a încălcării pretinse a celei din urmă prevederi.

Pe de o parte, pretinsa încălcare în acest sens (cu privire la carențele procedurii la care au acces indivizii care, la frontieră, invocă riscul tratamentelor interzise de articolul 3 și solicită acces pe teritoriu în vederea depunerii unei cereri de azil), era «

consumată

» la momentul în care apăruse riscul de returnare în Eritreea (privind importanta acestui element, a se vedea,

mutatis mutandis,

decizia

Asociația SOS Attentats și de Boëry împotriva Franței

(dec.) [MC], nr 76642/01, §

34, CEDH 2006-XIV). În consecință, reclamantul a obținut, la 7 noiembrie 2005, statutul de refugiat cu mult după ultima decizie pronunțată de jurisdicțiile interne în urma apelului, pe care el l-a exercitat ineficient în fața Curții, decizia Consiliului de Stat care a conchis că nu este cazul de a se pronunța asupra cererii de anulare a ordonanței judecătorului administrativ pentru cereri urgente din 8 iulie 2005 fiind pronunțată la 11 august 2005 (alineatul 19 de mai sus).

Pe de altă parte, după cum a amintit Curtea în decizia cu privire la admisibilitatea plângerii (§ 36), pentru ca o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului să fie suficientă în vederea anulării calității de victimă, în principiu, ar fi trebuit ca autoritățile naționale să fi recunoscut, explicit sau în esență, pretinsa încălcare a Convenției, apoi să-i fi acordat despăgubiri corespunzătoare. Din speță se manifestă că aceste condiții, referitoare la plângerea întemeiată pe articolele 13 și 3 combinate, nu au fost îndeplinite. În realitate se pare că, dacă reclamantul nu a fost returnat în Eritreea, el a obținut în cele din urmă acces pe teritoriul francez pentru a depune cererea de azil, datorită circumstanțelor survenite prin faptul că ambasada Eritreii nu i-a eliberat un permis, apoi pentru că a fost pus în aplicare articolul 39 din Regulamentul Curții. De asemenea, Curtea a observat în această privință că autorizația administrativă de acces pe teritoriu și permisul eliberat la 20 iulie 2005, precum și decizia Consiliului de Stat din 11 august 2005 vizează expres această prevedere și măsura provizorie luată în aplicarea sa (alineatele 17 și 19 de mai sus).

57.

Prin urmare, este cazul de a proceda la examinarea fondului plângerii.

58.

Din jurisprudență rezultă că plângerea unei persoane în opinia căreia în caz de returnare spre o țară terță ar fi expusă tratamentelor interzise de articolul 3 din Convenție «

trebuie în mod imperativ să fie supusă unei verificări atente de către o «

instanță națională

» (hotărârea

Chamaïev și alții

precitată §

448

; a se vedea de asemenea hotărârea

Jabari împotriva Turciei

, nr 40035/98, § 39, CEDH 2000

‑

VIII). Acest principiu a determinat Curtea să considere că noțiunea de «

recurs efectiv

» în sensul articolului 13 combinat cu articolul 3 necesită «

o examinare independentă și riguroasă

» a oricărei plângeri înaintate de o persoană care se află într-o asemenea situație, în termenii căreia «

există motive serioase de a crede despre existența unui risc real de tratamente contrare articolului 3

» și, pe de altă parte, «

posibilitatea de suspendare a executării măsurii litigioase

» (hotărârile precitate, § 460 și, respectiv, § 50).

Mai exact, în hotărârea

Čonka

(precitată, §§ 79 și urm.), Curtea a considerat, referitor la articolul 13 combinat cu articolul 4 din Protocolul nr. 4 (interzicerea de expulzări colective a străinilor), că un recurs nu corespunde exigențelor acestei prime prevederi dacă nu are efect suspensiv, subliniind următoarele (§ 79)

:

«

Curtea consideră că eficiența recursurilor prevăzute de articolul 13 presupune ca acestea să poată împiedica executarea măsurilor contrare Convenției și ale căror consecințe sunt potențial ireversibile (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Jabari

precitată, § 50). Prin urmare, articolul 13 se opune ca asemenea măsuri să fie executate înaintea rezultatului examinării de către autoritățile naționale a compatibilității lor cu Convenția. Totodată, Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de conformare la obligațiunile pe care le impune articolul 13 (

Chahal

împotriva Marii Britanii

,

15 noiembrie 1996], § 145, [

Culegere de hotărâri și decizii

1996-V]).

»

Ținând cont de importanța pe care Curtea o atribuie articolului 3 din Convenție și de natura ireversibilă a daunelor care ar putea fi cauzate în caz de realizare a riscului de tortură sau de rele tratamente, a