ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2103/2025

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secția I civilă la 11 martie 2022 (ca urmare a declinării competenței teritoriale de către Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 46 din 14 ianuarie 2022), reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâților Spitalul Județean de Urgență Slatina, Consiliul Județean Olt și Ministerul Sănătății la plata sumei de 150.000 euro pentru fiecare reclamant, cu titlu de daune morale.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin încheierea de ședință din 14 aprilie 2022, Tribunalul Olt, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliul Județean Olt și a constatat că, prin sentința civilă nr. 46 din 14 ianuarie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății. Prin sentința civilă nr. 602 din 7 decembrie 2023, Tribunalul Olt, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Județean de Urgență Slatina, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, au formulat apel reclamanții. Prin decizia civilă nr. 42 din 12 februarie 2025, în opinie majoritară, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins apelul, ca nefondat. În opinie separată, președintele completului a apreciat că se impune admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii cererii și obligării pârâtului la plata către fiecare reclamant a sumei de 150.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, conform cursului comunicat de B.N.R.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 28 aprilie 2025, au formulat recurs reclamanții A. și B., solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Recurenții-reclamanți au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând că sunt străine de natura cauzei considerentele prin care s-au reținut următoarele aspecte: fapta prepusului nu are legătură cu exercițiul funcției încredințate și nu a fost săvârșită în interesul comitentului, nefiind vorba despre depășirea atribuțiilor de serviciu, ci despre o acțiune fără legătură cu funcția; exercitarea funcției încredințate prepusului nu a ocazionat, în mod hotărâtor, comiterea faptei, întrucât fapta putea fi produsă și în afara locului de muncă și al programului de lucru; stabilirea caracterului de accident de muncă nu deschide calea acțiunii întemeiate pe art. 1.373 din C. civ., întrucât, în baza art. 44 din Legea nr. 319/2006, angajatorul poate răspunde pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligației de a asigura sănătatea și securitatea lucrătorilor, însă nu în calitate de comitent; angajarea unei persoane cu tulburări psihice poate atrage răspunderea pentru fapta proprie a pârâtului, nu în calitate de comitent; victima nu putea să aibă încrederea deplină că prepusul comite fapta sub îndrumarea, direcția și controlul comitentului. Recurenții-reclamanți au invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel, în opinie majoritară, a interpretat și aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 1.373 din C. civ., sens în care au învederat, în sinteză, următoarele argumente: Instanța de apel a interpretat, în mod restrictiv, condițiile legale pentru angajarea răspunderii comitentului, considerând că fapta prepusului, deși a fost săvârșită la locul de muncă și în timpul programului de lucru, nu are nicio legătură cu exercițiul funcției încredințate. Interpretarea este una restrictivă, întrucât răspunderea comitentului intervine și când prepusul a acționat prin deviere de la funcția sa, adică prin depășirea limitelor și chiar prin exercițiul abuziv al funcției, cu condiția ca fapta să fie în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate sau, cel puțin, să existe aparența că prepusul a acționat, în momentul săvârșirii faptei prejudiciabile, în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor. Important este ca prepusul să își desfășoare activitatea sub îndrumarea, direcția și controlul comitentului. Contrar celor reținute de instanța de apel, în cauză există legătură între fapta ilicită a prepusului și atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate, aceasta fiind o legătură de timp (omorul a fost săvârșit în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu), de loc (omorul a fost săvârșit la locul de muncă) și de mijloace (criminalul s-a folosit de sala de tratament în care se afla cu victima și a blocat ușa sălii, pentru a nu fi împiedicat de alte persoane aflate la serviciu să-și ducă la bun sfârșit planul). Totodată, în biletele de adio depuse la dosarul penal nr. x/2018 se relatează anumite fapte ce sugerează un conflict de natură profesională și, chiar dacă susținerile criminalului nu pot fi verificate, pentru a se stabili dacă au legătură cu realitatea, totuși acestea duc cu gândul la un conflict apărut în sfera relațiilor de la locul de muncă și în legătură cu îndatoririle de serviciu. Este absurd să se pretindă că agresorul nu avea înscrisă în fișa postului, printre atribuțiile de serviciu, uciderea victimei, art. 1.373 alin. (1) din C. civ. fiind interpretat foarte restrictiv. Având ca fundament ideea de garanție, răspunderea obiectivă a comitentului nu poate fi înlăturată decât prin proba unei cauze străine: forța majoră, cazul fortuit, fapta victimei sau fapta unui terț, care nu se regăsesc în cauză, astfel că pârâtul trebuie să răspundă pentru obligația de garanție, din moment ce fapta sa prejudiciabilă a fost săvârșită în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, în sensul că omorul a fost comis în timpul programului de muncă al victimei și al agresorului, la locul de muncă al acestora și folosindu-se încăperea și bunurile materiale din sediul secției de psihiatrie. Obligația de garanție a comitentului privește și răspunderea sa pentru menținerea în funcție a prepusului, care suferea de afecțiuni psihice dovedite, despre care pârâtul avea cunoștință. Astfel, în cauză s-a probat că prepusul a fost internat de două ori în secția de psihiatrie (unde a fost angajat cu contract de muncă, în funcția de infirmier), fiind diagnosticat cu tulburare organică de personalitate, fond mixt, cu decompensări depresive anxioase sau disforice frecvente, iar de fiecare dată i s-a prescris tratament medical de specialitate. Din dosarul medical pus la dispoziție de medicul de familie reiese că prepusul a fost consulat la domiciliu la 13 august 2017, prezentând tulburări de somn, neliniște și agitație. De asemenea, martorii au declarat că prepusul reacționa agresiv, atunci când se supăra, că devenea violent, dacă nu își lua tratamentul de specialitate sau consuma alcool, și că era o persoană cu care nu se putea comunica, fiind evitat de colegi, din cauza comportamentului său. Cu toate acestea, la controalele medicale anuale, acesta a fost declarat apt pentru desfășurarea atribuțiilor, iar alte examinări periodice nu au fost efectuate, fiind de neînțeles cum pârâtul, în calitate de angajator, a permis ca agresorul să-și continue activitatea. Dacă pârâtul i-ar fi desfăcut contractul individual de muncă, atunci fapta nu s-ar fi întâmplat în cadrul unității medicale, motiv pentru care pârâtului i se poate imputa, cel puțin, o culpă morală pentru că a angajat și a menținut în funcție o persoană care prezenta grave tulburări psihice și care a fost reclamată de mai multe ori pentru comportamentul său în timpul serviciului, însă reprezentanții Spitalului nu au reacționat. Pe de altă parte, prin procesul-verbal de cercetare nr. x din 13 septembrie 2018, Inspectoratul Teritorial de Muncă Olt a reținut că decesul numitei C. este un accident de muncă mortal, astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 44 din Legea nr. 319/2006, conform cărora angajatorii răspund patrimonial, potrivit legii civile, pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă. Or, singura formă de răspundere patrimonială a angajatorului, prevăzută de legislația civilă, este răspunderea comitentului pentru faptele prepușilor, conform art. 1.373 din C. civ. În ce privește cauza exoneratoare de răspundere, prevăzută de art. 1.373 alin. (3) din C. civ., aceasta nu este incidentă în cauză. În primul rând, intimatul nu a dovedit că victima a cunoscut că agresorul a ucis-o fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, neexistând indicii în acest sens, fiind chiar un caz de probatio diabolica, atât timp cât victima a decedat, de față fiind numai agresorul, care imediat s-a sinucis, astfel că nu se poate dovedi ce a crezut victima în legătură cu mobilul crimei. La fel de bine, nu este imposibil nici ca victima să fi crezut că agresorul, coleg de serviciu, se răzbună pe ea, ca urmare a unor conflicte de natură profesională, astfel cum se deduce din biletele de adio, ceea ce exclude aplicarea dispozițiilor art. 1.373 alin. (3) din C. civ.. În al doilea rând, victima și-a dat seama că este ucisă în legătură cu serviciul, din moment ce agresorul a comis fapta la locul de muncă și în timpul programului de lucru, folosindu-se de sala de tratament. Prin urmare, sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului.

Apărările formulate în cauză La 20 iunie 2025, intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității formulării recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: 1. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că decizia cuprinde motive străine de natura cauzei, sens în care au făcut trimitere la considerentele prin care instanța de apel a reținut, în opinie majoritară, următoarele aspecte: fapta prepusului nu are legătură cu exercițiul funcției încredințate și nu a fost săvârșită în interesul comitentului, nefiind vorba despre depășirea atribuțiilor de serviciu, ci despre o acțiune fără legătură cu funcția; exercitarea funcției încredințate prepusului nu a ocazionat, în mod hotărâtor, comiterea faptei, întrucât fapta putea fi produsă și în afara locului de muncă și al programului de lucru; stabilirea caracterului de accident mortal de muncă nu deschide calea acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 1.373 din C. civ., întrucât, în baza prevederilor art. 44 din Legea nr. 319/2006, angajatorul poate răspunde pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligației de a asigura sănătatea și securitatea lucrătorilor, însă nu în calitate de comitent; angajarea și menținerea în funcție a unei persoane cunoscute ca având tulburări psihice poate atrage răspunderea pârâtului pentru fapta sa proprie, nu în calitate de comitent; victima nu putea să aibă încrederea deplină că prepusul comite fapta sub îndrumarea, direcția și controlul comitentului. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. În sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 teza finală din C. proc. civ., motivele străine de natura cauzei reprezintă acele argumente care nu au nicio legătură cu situația de fapt și de drept a litigiului, în sensul că sunt irelevante pentru soluționarea acestuia. Or, considerentele criticate de recurenții-reclamanți cuprind raționamentul logico-juridic care a stat la baza pronunțării opiniei majoritare în apel, fiind evident că au legătură directă cu faptele relevante dovedite și cu normele de drept aplicabile litigiului, din moment ce transpun tocmai analiza instanței de apel, în opinie majoritară, asupra motivelor de apel invocate, precum și a apărărilor formulate. Recurenții-reclamanți au invocat, în mod formal, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza finală din C. proc. civ., în realitate fiind nemulțumiți de modalitatea în care instanța de apel, în opinie majoritară, a interpretat și a aplicat prevederile art. 1.373 din C. civ. și ale art. 44 din Legea nr. 319/2006. În acest context, nu se poate reține existența unor motive străine de natura cauzei, decizia fiind motivată corespunzător, cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. 2.1. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel, în opinie majoritară, a interpretat și a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 1.373 din C. civ., referitoare la răspunderea comitentului. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Potrivit art. 1.373 din C. civ.: "(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia. (3) Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate." Din economia acestor norme legale rezultă că răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a prepusului său este obiectivă, nefiind condiționată de vinovăție, și are ca fundament ideea de garanție, adică îndatorirea comitentului de a garanta că activitatea pe care o organizează și o conduce în interesul său nu va cauza prejudicii terților. Suportul obligației de garanție este riscul de activitate, asociat cu ideea de echitate, întrucât, angajând prepuși, care desfășoară activități în interesul său, comitentul creează pentru terți riscul de a fi prejudiciați, prin faptele ilicite ale prepușilor. De asemenea, răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a prepusului său este principală și autonomă (individuală), adică nu este accesorie răspunderii proprii a prepusului pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa și nici nu se grefează pe aceasta, astfel că victima sau, după caz, moștenitorii săi îl pot chema în judecată numai pe comitent, pentru a fi obligat să repare prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a prepusului său. Pentru angajarea răspunderii civile a comitentului pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a prepusului său, trebuie îndeplinite mai multe condiții, dintre care unele sunt de drept comun, iar altele au caracter special. Referitor la cerințele generale ale răspunderii civile, victima trebuie să dovedească doar trei dintre acestea, și anume prejudiciul, fapta ilicită a prepusului și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Întrucât art. 1.373 din C. civ. nu impune și condiția vinovăției prepusului, rezultă că victima este ținută să dovedească vinovăția acestuia numai atunci când îl cheamă în judecată pe prepus, singur sau împreună cu comitentul. Condițiile speciale pot fi decelate în urma coroborării celor trei alineate ale art. 1.373 din C. civ., rezultând că acestea constau în (i) existența raportului de prepușenie, precum și (ii) existența legăturii dintre fapta ilicită și prejudiciabilă a prepusului și atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate. În ce privește prima condiție specială, reperele raportului de prepușenie se regăsesc în dispozițiile art. 1.373 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora comitentul este persoana fizică sau juridică care exercită o putere de direcție, supraveghere și control asupra prepusului, în virtutea unui contract sau în temeiul legii; corelativ, prepusul este acea persoana fizică care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări, în interesul comitentului sau al altuia, aflându-se sub puterea de direcție, supraveghere și control a comitentului. Ca atare, prepusul se află sub autoritatea comitentului, fiind subordonat funcțional acestuia, în sensul că are obligația de a-i urma instrucțiunile și directivele. A doua cerință specială, și anume ca fapta ilicită a prepusului să aibă legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate de către comitent, este prevăzută, în mod expres, la art. 1.373 alin. (1) teza finală din C. civ., text care trebuie să fie coroborat cu alin. (3), în cadrul căruia se prevede că nu se poate angaja răspunderea comitentului dacă acesta dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. După cum s-a statuat în doctrină și în practica judiciară, această cerință trebuie interpretată în limite raționale, pentru a nu fi excesivă și a nu fi denaturat scopul avut în vedere de legiuitor. În primul rând, condiția este îndeplinită atunci când prepusul a săvârșit fapta ilicită acționând în interesul comitentului sau la ordinul său, în interesul altuia, dar în limitele stricte ale atribuțiilor ce alcătuiesc conținutul funcției sale, cu respectarea întocmai a instrucțiunilor și dispozițiilor comitentului. În al doilea rând, cerința în discuție este îndeplinită și atunci când prepusul a acționat prin deviere de la funcția sa, prin depășirea atribuțiilor ce intră în conținutul funcției și chiar prin exercițiul abuziv al funcției, cu condiția ca fapta ilicită să aibă legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate de către comitent (art. 1.373 alin. (1) teza finală din C. civ.) sau să fi existat cel puțin aparența că prepusul a acționat, în momentul săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile, în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate și în interesul comitentului (art. 1.373 alin. (3) din C. civ., interpretat per a contrario). Cu alte cuvinte, comitentul va răspunde și atunci când prepusul a acționat prin depășirea atribuțiilor funcției sau chiar abuzând de funcția sa, însă numai dacă victima a fost de bună-credință la momentul când s-a săvârșit fapta, în sensul că nu a cunoscut și nici nu putea să cunoască această împrejurare, având convingerea deplină că prepusul a acționat în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate și în interesul comitentului. În schimb, astfel cum stipulează art. 1.373 alin. (3) din C. civ., această condiție legală nu este îndeplinită dacă se dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, faptul că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, adică în afara interesului comitentului. Chestiunea litigioasă în cauză derivă din modalitatea în care instanța de apel, în opinie majoritară, a interpretat și a aplicat prevederile art. 1.373 din C. civ., sub aspectul condiției speciale privind legătura dintre fapta ilicită a prepusului și atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate de către comitent. Astfel, instanța de apel, în opinie majoritară, a reținut că această condiție nu este îndeplinită, întrucât fapta prepusului de a o ucide pe colega sa, deși a fost săvârșită la locul de muncă și în timpul programului de lucru, nu are legătură cu exercițiul funcției încredințate (cea de infirmier), adică cu atribuțiile stabilite prin fișa postului (transportul alimentelor, transportul pacienților, igienizarea spațiilor persoanelor îngrijite, asigurarea igienei corporale și a lenjeriei persoanelor îngrijite), nefiind vorba despre depășirea limitelor atribuțiilor de serviciu, ci despre o acțiune ilicită a prepusului care nu are nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcției sale și care putea fi săvârșită și în afara locului de muncă și a programului de muncă. Recurenții-reclamanți au susținut că interpretarea pe care instanța de apel, în opinie majoritară, a dat-o prevederilor art. 1.373 din C. civ. este restrictivă și nu poate fi primită, învederând că, astfel cum s-a reținut în cadrul opiniei separate, mijloacele de probă administrate atestă faptul că între fapta ilicită a prepusului și atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate de comitent există o legătură de timp (omorul a fost săvârșit în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu), de loc (omorul a fost săvârșit la locul de muncă) și de mijloace (prepusul s-a folosit de sala de tratament și a blocat ușa sălii, în scopul de a nu fi împiedicat de alte persoane să-și ducă la îndeplinire planul). Au mai învederat recurenții-reclamanți că, în cuprinsul biletelor de adio depuse la dosarul penal nr. x/2018, sunt relatate fapte ce sugerează un conflict de natură profesională și, chiar dacă susținerile nu pot fi verificate, pentru a se stabili dacă au legătură cu realitatea, totuși acestea duc cu gândul la un conflict apărut în sfera relațiilor de la locul de muncă și în legătură cu îndatoririle de serviciu, ceea ce face ca fapta prejudiciabilă săvârșită de prepus să aibă legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcției încredințate de comitent. Susținerile recurenților-reclamanți sunt nefondate, întrucât instanța de apel, în opinie majoritară, a realizat o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1.373 din C. civ., prin raportare la circumstanțele faptice. Astfel, chiar dacă abominabila faptă a fost săvârșită de către prepus la locul de muncă și în timpul programului de lucru (tura de noapte), aceste împrejurări nu sunt suficiente pentru a se ajunge la concluzia că fapta ilicită are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcției de infirmier, încredințate de către comitent. "Legătura" la care face referire art. 1.373 alin. (1) din C. civ. presupune ca săvârșirea faptei ilicite să nu fi fost posibilă dacă nu s-ar fi încredințat prepusului funcția respectivă, în sensul că funcția a procurat instrumentul faptei ilicite sau prilejul care a înlesnit săvârșirea acesteia, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât fapta ilicită putea fi săvârșită oricând și oriunde, adică și în afara locului de muncă și a programului de serviciu. Referitor la existența unui conflict apărut în sfera relațiilor profesionale și în legătură cu îndatoririle de serviciu, se constată că o atare împrejurare de fapt nu a fost reținută și valorificată de instanțele de fond, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate, astfel că nu poate fi avută în vedere de instanța de recurs, cu ocazia exercitării controlului de legalitate a deciziei. În considerarea celor expuse, se reține că este vorba despre o corelație ocazională, pur întâmplătoare, iar nu despre o legătură de cauzalitate sau, cel puțin, despre o conexiune necesară între fapta ilicită a prepusului și atribuțiile sau scopul funcției încredințate, prepusul acționând din proprie inițiativă, în afara îndatoririlor de serviciu și în interesul său personal, fără nicio legătură cu interesul comitentului și cu activitatea organizată și coordonată de acesta. A accepta interpretarea recurenților-reclamanți, inspirată din opinia separată a președintelui completului de apel, înseamnă a extinde nejustificat răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat prin fapta prepusului. Or, nu aceasta este intenția legiuitorului, care, în cuprinsul art. 1.373 alin. (1) din C. civ., a prevăzut, în mod clar, că obligația comitentului de a repara prejudiciul cauzat de prepusul său intervine doar atunci când fapta săvârșită de acesta are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Ocrotirea intereselor patrimoniale ale recurenților-reclamanți, care sunt copiii victimei și care, fără niciun dubiu, au suferit un intens prejudiciu moral, cauzat de fapta abominabilă a prepusului, nu se poate realiza decât în limitele și cu respectarea condițiilor legale. Or, în raport cu situația de fapt ce a rezultat în urma coroborării mijloacelor de probă administrate, instanța de apel, în opinie majoritară, a constatat, în mod legal, că fapta ilicită comisă de către prepus nu are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcției încredințate. Nefiind îndeplinită una dintre condițiile speciale prevăzute de art. 1.373 din C. civ., nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a prepusului său. Instanța de apel, în opinie majoritară, a mai reținut, valorificând și declarațiile martorilor, că sunt incidente prevederile art. 1.373 alin. (3) din C. civ., întrucât victima nu putea să aibă încrederea deplină că prepusul comitea fapta atroce sub îndrumarea, direcția și controlul comitentului. Recurenții-reclamanți au învederat că această cauză exoneratoare de răspundere nu este incidentă în cauză, întrucât intimatul nu a dovedit că victima a cunoscut că agresorul a ucis-o fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, neexistând indicii în acest sens, fiind chiar un caz de probatio diabolica, atât timp cât victima a decedat, de față fiind numai agresorul, care imediat s-a sinucis, astfel că nu se poate dovedi ce a crezut victima în legătură cu mobilul crimei. Atare susțineri nu pot fi primite, fiind evident, pentru orice om rezonabil, că prepusul a acționat din proprie inițiativă și fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcției încredințate Pentru aceleași considerente, nu pot fi primite nici ipotezele învederate de către recurenții-reclamanți, în sensul că victima a crezut că agresorul se răzbună pe ea, din cauza unor conflicte de natură profesională, sau că și-a dat seama că este ucisă în legătură cu serviciul, din moment ce agresorul a ales să comită fapta la locul de muncă și în timpul programului de lucru. Au mai arătat recurenții-reclamanți că obligația de garanție include și răspunderea intimatului, în calitatea sa de comitent, pentru angajarea și menținerea în funcție a prepusului, care suferea de afecțiuni psihice dovedite. Nici această susținere nu este fondată, întrucât răspunderea comitentului este o formă de răspundere pentru fapta altuia, iar nu pentru propria sa faptă, fiind corectă concluzia instanței de apel, în opinie majoritară, în sensul că opțiunea de a fi angajat și menținut în funcție o persoană diagnosticată cu tulburări psihice poate atrage răspunderea pentru fapta proprie a intimatului, nu și răspunderea întemeiată pe dispozițiile art. 1.373 din C. civ. 2.2. Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel, în opinie majoritară, a interpretat, în mod greșit, art. 44 din Legea nr. 319/2006. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Astfel cum au reținut ambele instanțe de fond, prin procesul-verbal de cercetare nr. x din 13 septembrie 2018, Inspectoratul Teritorial de Muncă al Județului Olt a calificat decesul numitei C. drept accident de muncă mortal, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 5 lit. g) coroborat cu art. 30 alin. (1) lit. q) din Legea nr. 319/2006. În acest context, recurenții-reclamanți au învederat că dispozițiile art. 44 din Legea nr. 319/2006 au fost interpretate, în mod greșit, de către instanța de apel, în opinie majoritară, argumentând că singura formă de răspundere patrimonială a angajatorului, prevăzută de legislația civilă, este răspunderea comitentului pentru fapta ilicită a prepusului (art. 1.373 din C. civ.). Conform prevederilor art. 44 din Legea securității și sănătății în muncă nr. 319/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 26 iulie 2006, cu modificările și completările ulterioare, "angajatorii răspund patrimonial, potrivit legii civile, pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestațiile asigurărilor sociale de stat". Potrivit art. 5 lit. g) din aceeași lege, prin accident de muncă se înțelege "vătămarea violentă a organismului, precum și intoxicația acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu și care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puțin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces", iar, conform art. 30 alin. (1) lit. q), "în sensul art. 5 lit. g), este accident de muncă și accidentul suferit de o persoană aflată în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, ca urmare a unei agresiuni". Se constată că instanța de apel, în opinie majoritară, nu a interpretat, în mod greșit, aceste dispoziții speciale, atunci când a reținut că angajatorul poate răspunde pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligației de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor săi, însă nu în calitate de comitent, atât timp cât fapta comisă de prepus nu are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, ci pentru propria sa faptă. Contrar celor susținute de recurenții-reclamanți, legislația civilă nu prevede o singură formă de răspundere patrimonială a angajatorului, și anume răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate prin fapta prepusului (art. 1.373 din C. civ.), putând fi atrasă răspunderea angajatorului pentru prejudiciile cauzate și prin fapta sa proprie, în măsura în care sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile prevăzute de art. 1.357-1.371 din C. civ. Ca atare, interpretarea pe care recurenții-reclamanți o dau prevederilor speciale ale art. 44 din Legea nr. 319/2006 este eronată, întrucât, atunci când fac trimitere la legea civilă, acestea nu se referă exclusiv la răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate prin fapta prepusului, neputând fi primită critica potrivit căreia instanța de apel, în opinie majoritară, ar fi interpretat, în mod greșit, prevederile art. 44 din Legea nr. 319/2006. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.