ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 715/2025

Ședința publică din data de 20 martie 2025

Deliberând asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 15 iulie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub dosar nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 7.206.065 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren, în suprafață totală de 35.430 mp, situat în municipiul Arad, str. x, jud. Arad, înscris în CF nr. x Arad, transcris ulterior în CF nr. x Arad și în CF nr. x Arad și valoarea de 8.061.119 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/21.01.2009, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie în ceea ce privește suma de 6.706.065 RON și până la data plății efective a debitului, iar în ceea ce privește diferența de 500.000 RON, de la data achitării titlului de plată. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății în ceea ce privește suma de 6.706.065 RON, iar în ceea ce privește diferența de 500.000 RON de la data achitării titlurilor de plată.

Pârâta A.N.R.P. a formulat întâmpinare la data de 25 februarie 2022, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. La data de 12 octombrie 2021, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a numiților S.C. A. S.R.L., B. și C..

La termenul din data de 4 mai 2022, instanța a constatat că pârâta este decăzută din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința nr. 458 din 20 aprilie 2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 30 ianuarie 2024 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a calificat ca fiind un apel incident cererea intimatei-pârâte, din cadrul întâmpinării, prin care aceasta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și a solicitat respingerea acțiunii ca prescrisă.

Prin decizia nr. 467A din 23 aprilie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 458/20.04.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă; a schimbat, în tot, sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă; a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva aceleiași sentințe civile, ca nefondat.

Împotriva încheierii din 30 ianuarie 2024 și a deciziei nr. 467A din 23 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea, în tot, a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Acesta apreciază că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Susține că hotărârea recurată încalcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității întrucât instanța de apel a invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu încălcarea prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia, în apel, se rejudecă fondul în limitele stabilite de apelant și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea de hotărâre care a fost atacată.

Recurentul învederează că, în cauză, prin încheierea de ședință din data de 4 mai 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a constatat că dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut la data de 18 februarie 2020, fiind incidente dispozițiile noului C. civ.. Prin urmare, raportat la data depunerii întâmpinării, a constatat că pârâta este decăzută din dreptul de a invoca excepția prescripției extinctive, iar soluția nu a fost atacată de către pârâtă. Arată că, deși pârâta nu a formulat apel incident împotriva încheierii din 4 mai 2022, instanța de apel a calificat întâmpinarea depusă de aceasta ca fiind apel incident și a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul susține și aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și ale art. 2528 din C. civ.

În acest sens arată că, în aplicarea normelor de drept material menționate, curtea a reținut, în mod greșit, că momentul de început al curgerii termenului de prescripție nu este cel la care a fost emisă decizia de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (23.04.2009), ci cel la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate, respectiv data la care s-a finalizat raportul cu relevanță în cauză, nr. 25394/26.04.2013, întocmit în termenul de trei ani de la producerea pagubei.

Apreciază că argumentele instanței de apel vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripției nu satisfac cerințele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și art. 2528 C. civ., întrucât în termenul indicat de instanța de apel nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, întinderea acesteia fiind realizată ca urmare a executării de către Președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților a măsurii ce viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009 - 2011 și expertizare și reevaluare a imobilelor în concordanță cu Standardele Internaționale de evaluare.

Consideră că măsurile dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentința nr. 2767 din 17 octombrie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu a rapoartelor inițiale de evaluare la standardele internaționale de evaluare și doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existența prejudiciului. Or, la data pronunțării sentinței nr. 2767 din 17 octombrie 2014, nu se putea afirma că raportul de evaluare întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC respecta rigorile impuse de standardele internaționale de evaluare.

Ca atare, susține că la momentul pronunțării sentinței civile anterior menționate nu se putea vorbi de cunoașterea prejudiciului, aceste argumente fiind confirmate de Decizia Curții de Conturi nr. 10/2013.

Susține că era în imposibilitate de a cunoaște existența prejudiciului la momentul indicat de instanța de apel întrucât prejudiciul a fost stabilit, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii sale, doar ca urmare a întocmirii raportului de evaluare de către S.C. D. S.R.L., care a stabilit o valoare mai mică decât cea stabilită prin primul raport de evaluare.

Prin întâmpinarea depusă în termen procedural, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția inadmisibilității recursului, arătând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înțelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2021, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin rezoluția din data de 14 noiembrie 2024, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 20 martie 2025.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând încheierea și decizia recurate, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Obiectul căii extraordinare de atac este reprezentat de încheierea din 30 ianuarie 2024 și decizia nr. 467A din 23 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, decizie prin care a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 458 din 20 aprilie 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a fost admis motivul de apel de ordine publică, invocat din oficiu, privind prescripția dreptului material la acțiune, a fost schimbată sentința civilă apelată, în sensul că a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca urmare a intervenirii prescripției dreptului la acțiune.

Recurentul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, critică hotărârea instanței de apel, invocând incidența motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, subsumat cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menționat, recurentul susține, pe de o parte, că a fost încălcat principiul devoluțiunii care impunea rejudecarea fondului în limitele stabilite prin cererea de apel și, pe de altă parte, că au fost aplicate eronat normele de procedură, prin calificarea întâmpinării formulate de pârâtă ca apel incident, cu consecința admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, în condițiile în care încheierea din data de 4 mai 2022 a Tribunalului București a rămas definitivă întrucât pârâta nu a formulat apel împotriva acesteia.

Motivul de recurs este fondat.

Înalta Curte reține că, prin demersul judiciar ce face obiectul prezentului dosar, recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, antrenarea răspunderii civile delictuale a acesteia, fapta ilicită imputată fiind cea de omologare a unui raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare și a dispozițiilor legale aplicabile.

Prin întâmpinarea depusă la data de 25 februarie 2022, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Prin încheierea din data de 4 mai 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a constatat că dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut la data de 18 februarie 2020, a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a mai invoca excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins excepția, ca fiind tardiv invocată. Instanța a reținut în considerentele încheierii că momentul obiectiv în care reclamantul ar fi trebuit să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea este data de 18 februarie 2020, dată la care a primit adresa din 18 februarie 2020 emisă de pârâtă. În raport cu acest moment al nașterii dreptului la acțiune, tribunalul a reținut caracterul relativ al excepției prescripției, care poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, în primă instanță, prin întâmpinare. Întrucât întâmpinarea a fost depusă tardiv, pârâta este decăzută din dreptul de a o mai invoca.

Pe fondul cauzei, prin sentința civilă nr. 458 din 20 aprilie 2023, aceeași instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată, apreciind că nu există fapta ilicită care să justifice atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Conform dispozițiilor art. 235 C. proc. civ., încheierea prin care instanța soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase constituie o încheiere interlocutorie, de care instanța de judecată este legată, fără posibilitatea de a reveni asupra celor decise în cuprinsul acesteia.

Împotriva încheierilor interlocutorii se poate face apel, în considerarea prevederilor art. 466 alin. (4) din același act normativ, numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel.

În speță, încheierea din 4 mai 2022 a Tribunalului București nu a fost atacată de intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pe calea apelului principal sau incident (apel care să urmărească schimbarea hotărârii primei instanțe, care să corespundă interesului său, fie în sensul de a surmonta, fie în sensul de a consolida situația juridică stabilită prin hotărârea supusă căii de atac) și, ca atare, soluția instanței de fond, privind chestiunea excepției prescripției dreptului la acțiune a dobândit, prin neapelare, autoritate de lucru judecat.

Așadar, întrucât excepția a fost invocată în fața primei instanțe și a fost apreciată ca fiind de ordine privată, susceptibilă de a fi susținută într-un anumit termen, chestiune ce nu a fost atacată de intimata - pârâtă, în scopul de a obține schimbarea soluției, în raport cu poziția sa procesuală și cu drepturile pretinse în cadrul litigiului, rezultă că statuarea asupra acesteia a dobândit caracter definitiv, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Singura modalitate de desființare a încheierii prin care a fost reținut caracterul privat al excepției, cu toate consecințele pe care le atrage o astfel de situație, era cea a exercitării căilor de atac, astfel încât, în lipsa declarării unui apel principal sau incident de către intimata - pârâtă, chestiunea prescripției nu mai poate fi adusă în discuție prin reiterarea excepției în cuprinsul întâmpinării depuse în calea de atac a apelului, declarată de partea adversă.

Cu toate acestea, prin încheierea din 30 ianuarie 2024, instanța de apel a reținut că aspectele relevate prin întâmpinarea formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților privitoare la excepția prescripției dreptului la acțiune, se constituie în critici care vizează dezlegarea dată de tribunal acestei chestiuni, și, drept consecință, din oficiu, a dispus calificarea acestora ca apel incident.

Astfel, în pronunțarea soluției, în ceea ce privește critica pârâtei din apelul incident referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune prin încheierea din 4 mai 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, instanța de apel a reținut că aceasta este întemeiată, sens în care a admis apelul pârâtei, a schimbat, în tot, sentința apelată, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă. În privința apelului principal, instanța de apel a apreciat că soluția care se impune este de respingere a acestuia, având în vedere că cererea de chemare în judecată va fi respinsă în considerarea admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune.

Înalta Curte reține că legea procesual civilă stabilește că autoritatea de lucru judecat se atașează hotărârii prin care se soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului, dar și atunci când se statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural, precum și asupra unei chestiuni litigioase, dezlegate în cuprinsul considerentelor. Efectul autorității de lucru judecat operează deci și în privința încheierilor interlocutorii, care sunt hotărâri ale instanței, astfel cum prevăd dispozițiile art. 424 alin. (5) C. proc. civ.

Este adevărat că între principiile care guvernează materia dreptului civil există o strânsă legătură, iar dreptul de dispoziție al părților trebuie corelat și cu dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la rolul judecătorului în aflarea adevărului, în conformitate cu care "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă", însă manifestarea rolului activ al judecătorului nu se poate realiza decât în contextul respectării celorlalte principii fundamentale ale procesului civil, în măsura în care nu sunt incompatibile cu regulile de judecată specifice momentului procesual respectiv.

Repunerea în discuție a soluției de respingere a excepției ridicate la prima instanță, anume a excepției prescripției dreptului la acțiune, implica obligativitatea formulării exprese a intenției de a ataca (fie pe cale principală, fie în mod incident) respectiva soluție de către partea interesată, întrucât simpla reproducere a unor texte legale referitoare la prescripție în cuprinsul întâmpinării nu putea fi echivalată declarării unei căii de atac.

Calea de atac a apelului, fie el și incident, se obiectivează în intenția reală a părții de a schimba într-un anumit sens sentința apelată. O întâmpinare poate fi calificată drept apel incident numai în măsura în care se manifestă în cuprinsul ei intenția declarată de desființare/schimbare a unei soluții, lipsa menționării termenului "apel" fiind doar rezultatul unei erori materiale, a unei omisiuni neintenționate; intenția de atacare a unei hotărâri, care trebuie indicată, e necesar să fie însă certă și explicită, iar nu doar dedusă din implicațiile posibile ale unor apărări reiterate în cuprinsul unei întâmpinări.

În speță, analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte observă că, în absența unei confirmări explicite a părții interesate, care a lipsit atât la termenul din 30 ianuarie 2024, cât și la termenul la care a avut loc dezbaterea pe fond a cauzei, și în condițiile în care nu există elemente în cadrul întâmpinării care să sugereze că intimata ar fi înțeles să conteste încheierea de ședință din 4 mai 2022, curtea de apel nu avea îndreptățirea de a se autoînvesti cu o cale de atac nedeclarată de partea care ar fi putut fi interesată de aceasta.

În contextul în care instanța de apel nu a fost învestită cu un apel declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva încheierii din 4 mai 2022, prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe (din perspectiva propriului interes, opus părții potrivnice), excepția, odată soluționată de prima instanță, nu putea fi reiterată prin întâmpinarea formulată la apelul părții adverse, calificată, din oficiu, de instanță, ca apel incident.

Procedând în această manieră, instanța de apel, în mod nelegal, a reanalizat excepția prescripției dreptului material la acțiune și, substituind motivarea hotărârii primei instanțe, care a analizat, pe fond, pretențiile reclamantului, a dat eficiență acestui fine de neprimire. Reformând soluția dată excepției, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a chestiunii tranșate prin încheierea din data de 4 mai 2022 a Tribunalului București și a nesocotit principiul disponibilității și dispozițiile referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, prevăzut de dispozițiile art. 477 din C. proc. civ.

Referitor la critica subsumată motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant impută instanței de apel aplicarea eronată a dispozițiilor de drept material referitoare la prescripția extinctivă și momentul de la care, în opinia sa, curge acest termen, Înalta Curte constată că, așa cum s-a mai arătat, excepția prescripției a fost soluționată, în mod definitiv, prin încheierea de ședință a Tribunalului București din 4 mai 2022, care, neapelată fiind, a dobândit autoritate de lucru judecat, motiv pentru care nu mai poate face obiect al analizei instanței de recurs, în această fază procesuală.

În consecință, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune casarea deciziei civile recurate cu consecința trimiterii cauzei, la aceeași instanță de apel, spre rejudecarea apelului declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva încheierii din 30 ianuarie 2024 și a deciziei nr. 467A din 23 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată, astăzi, 20 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.