ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3852/2025

Ședința publică din data de 30 iunie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29.05.2023 sub nr. x/2023, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei a solicitat instanței să constate refuzul nejustificat al pârâtei de a emite actele administrative normative și individuale solicitate prin cererea înregistrată la A.N.R.E. sub nr. x/16.03.2023, formulată de către societate în baza Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie și să dispună obligarea autorității: (a) să emită un act administrativ normativ (un Ordin al Președintelui A.N.R.E.), prin care să se stabilească normele metodologice privind determinarea/calcularea de către A.N.R.E. a valorilor lunare ale certificator verzi neacordate producătorului de E-SRE până la concurența valorii ajutorului investițional primit [conform art. 6 alin. (7) lit. (b) din Legea nr. 220/2008], respectiv prin care să se reglementeze procedura de modificare a deciziei de acreditare a producătorului de E-SRE pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, prin care se trece la acordarea numărului integral de certificate verzi prevăzut de art. 6 alin. (2) [sau, după caz, alin. (4) sau (5)] din Legea nr. 220/2008, ulterior datei de expirare a aplicării reducerii numărului de certificate verzi acordate [conform art. 6 alin. (7) lit. (b) din Legea nr. 220/2008];

(b) să emită, de îndată, în favoarea societății, un act administrativ individual, o decizie de modificare a deciziei de acreditare a CEE Tortomanu 2, prin care să se dispună acordarea numărului integral de certificate verzi, prevăzut de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 220/2008, pentru viitor, începând cu data emiterii respectivei decizii și până la data de expirare a perioadei de acordare a sistemului de promovare prin certificate verzi (06.10.2026), în condițiile în care societatea nu se mai încadrează în situația de excepție prevăzută de art. 6 alin. (7) lit. (b) din Legea nr. 220/2008; (c) să emită, în favoarea societății, un act administrativ individual, o decizie, care să reflecte, respectiv să se stabilească data de expirare a perioadei în care societatea a beneficiat de un număr redus de certificate verzi, acordate pentru energia electrică produsă în CEE Tortomanu 2, pentru care societatea a beneficiat suplimentar de ajutor de stat investițional, conform art. 6 alin. (7) lit. (b) din Legea nr. 220/2008, precum și acordarea certificatelor verzi pentru perioada cuprinsă între data de expirare calculată anterior și data deciziei de modificare a deciziei de acreditare a CEE Tortomanu 2 menționate la pct. 2. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului demers judiciar.

2.1. Prin încheierea de ședință din data de 9 mai 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

2.2. Prin sentința civilă nr. 1302 din data de 23 iulie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei și a luat act de faptul că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din data de 9 mai 2024 și a sentinței civile nr. 1302 din data de 23 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea încheierii recurate și sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată în cauză, precum și casarea sentinței civile și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii acțiunii introductive, astfel cum a fost formulată.

În motivare, indicând soluția primei instanțe, recurenta-reclamantă a susținut că există o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene, atât timp cât Decizia Comisiei Europene nr. 4938/2011 nu expune în mod clar modalitatea de reducere a schemei de certificate verzi (mai ales din perspectiva atingerii pragului ajutorului investițional primit), iar întreaga argumentație formulată de A.N.R.E. la fondul cauzei a avut în vedere prevederile Deciziei C nr. 4938/2011, ca de altfel și instanța de judecată atunci când s-a pronunțat asupra temeiniciei acțiunii în contencios administrativ. Deși societatea a solicitat instanței naționale în mod legal sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, această cerere a fost în mod greșit respinsă ca inadmisibilă de către prima instanță.

Astfel, societatea, contrar celor reținute de prima instanță, nu urmărește și nu a urmărit prin cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene obținerea unei decizii de îndrumare, întrebarea preliminară formulată având o legătură directă cu litigiul.

Indicând reglementarea internă a art. 6 alin. (7) lit. b) și alin. (10) din Legea nr. 220/2008, recurenta-reclamantă susține că în vederea respingerii cererii de chemare în judecată au fost invocate prevederi ale actelor emise de organisme ale Uniunii Europene (Comisia Europeană), sens în care sesizarea CJUE cu privire la interpretarea acestor acte este mai mult decât necesară justei soluționări a prezentei cauze, în condițiile în care actele Uniunii Europene la care s-a făcut trimitere de către A.N.R.E. și prima instanță nu prevăd vreo excepție de la legislația națională.

În plus, cererea de sesizare a CJUE este pe deplin admisibilă, fiind îndeplinite prevederile art. 267 din T.F.U.E.

În acest context, recurenta-reclamantă susține că din cuprinsul Deciziei C (2011) 4938 nu rezultă că, în ceea ce privește societatea, aceasta nu ar putea beneficia de prevederile art. 6 alin. (7) și alin. (10) din Legea nr. 220/2008 privind reîntregirea schemei de certificate verzi, sens în care solicitarea formulată privind trimiterea întrebării preliminare către CJUE în privința interpretării Decizia C (2011) 4938 a fost pertinentă și necesară soluționării cauzei și, prin urmare, admisibilă. Întrebarea preliminară vizează interpretarea unui act al Uniunii Europene (Decizia C (2011) 4938), iar problema de drept este pertinentă și CJUE nu a mai examinat o astfel de cerere în trecut.

Clarificarea din partea CJUE a interpretării paragrafelor 40, 41 și 68 din Decizia C (2011) 4938 este mai mult decât necesară în soluționarea cauzei, dat fiind că întreaga argumentație a ANRE privind refuzul litigios a fost fundamentată pe motivul că schema corectată/redusă a numărului de certificate verzi acordate beneficiarilor pentru E-SRE produsă în centrale care beneficiază suplimentar de ajutor de stat investițional s-ar aplica pe o perioadă nelimitată de timp, interpretare preluată tale quale de către instanța de fond.

Cât privește sentința recurată, aceasta este contestată mai întâi din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sens în care sunt dezvoltate considerente cu caracter teoretic privind importanța motivării hotărârii judecătorești, raportat la jurisprudența și doctrina relevante.

Or, din analiza sentinței recurate rezultă fără dubiu că această hotărâre nu corespunde exigențelor expuse. În cauză, societatea a arătat și demonstrat necesitatea admiterii acțiunii în contencios administrativ, prin raportare la prevederile exprese ale art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008, fiind îndeplinite condițiile pentru ca B. să beneficieze de schema completă de certificate verzi, întrucât aceasta se reduce, conform legii, numai până la concurența valorii ajutorului investițional primit.

Prevederile Legii nr. 220/2008 sunt clare în ceea ce privește faptul că reducerea schemei de certificate verzi se aplică pe o perioadă limitată în timp, anume până la concurența ajutorului investițional primit, neexistând alte prevederi naționale ori ale Uniunii Europene care să prevadă contrariul. Cu toate acestea, prima instanță nu a analizat argumentele societății și a procedat la a prelua în integralitate argumentele A.N.R.E., conform cărora Decizia C (2011) 4938 ar stabili în mod clar că prevederile art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008 nu pot fi aplicate, deoarece Comisia Uniunii Europene nu ar fi autorizat ca schema redusă de certificate verzi să aibă o aplicare limitată în timp, deși în cadrul actelor emise de Uniunea Europeană nu este prevăzut un atare aspect.

Din perspectiva motivării unei hotărâri judecătorești, aspectele care determină adoptarea unei soluții, respectiv considerentele instanței trebuie să redea silogismul juridic propriu al judecătorului care a determinat adoptarea soluției în cauză și nu preluarea argumentelor unei singure părți, fără a dezvolta în mod real motivele pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

Partea recurentă-reclamantă a mai invocat și motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, sub un prim aspect, prima instanță în mod eronat a respins acțiunea și a reținut că prevederile Deciziei C (2011) 4938 ar contraveni dreptului intern, în sensul în care, în opinia primei instanțe, interzic reducerea numărului de certificate verzi până la valoarea ajutorului investițional primit.

Sub un al doilea aspect, Legea nr. 220/2008 a instituit o schemă de sprijin pentru promovarea producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie, prin acordarea de certificate verzi, în scopul încadrării în nivelul țintelor naționale asumate de România privind ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile în consumul final brut de energie electrică. În conformitate cu prevederile Deciziei C (2011) 4938, autoritățile române și-au asumat obligația să diminueze numărul certificatelor verzi care se acordă pentru energie electrică produsă în centrale realizate cu ajutor suplimentar investițional, respectiv să monitorizeze costurile și veniturile producătorilor beneficiari ai schemei de sprijin, în vederea diminuării supracompensării, dacă este cazul, pentru ca schema să nu conducă la un avantaj competitiv necuvenit, aspect evidențiat și în fața primei instanțe.

Aspectul esențial, de care în mod greșit instanța de fond nu a ținut cont, este acela că din perspectiva temeiului de drept pe care s-a întemeiat, legea națională, anume Legea nr. 220/2008, prevede în mod expres că schema corectată/redusă a numărului de certificate verzi acordate beneficiarilor pentru E-SRE produsă în centrale care beneficiază suplimentar de ajutor de stat investițional se aplică pe o perioadă limitată de timp, în concret, până la concurența valorii ajutorului investițional primit. Așadar, din interpretarea gramaticală a art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008 rezultă concluzia că reducerea numărului de certificate verzi este limitată în timp, iar nu nelimitată cum s-a reținut în mod eronat în sentința recurată. Dispozițiile legii naționale, anume art. 6 alin. (7) din Legea nr. 220/2008, nu sunt înfrânte de dispozițiile unionale, contrar interpretării eronate a primei instanțe.

Până în prezent dispozițiile art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008 nu au fost modificate, iar acestea își produc în continuare efectele în ceea ce privește producătorii de energie. Astfel, există o contradicție între interpretarea dată paragrafelor 40, 41 și 68 din Decizia nr. C (2011) 4938 de către prima instanță și dispozițiilor exprese ale art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008. Contrar primei instanțe, din cuprinsul Deciziei nr. C (2011) 4938 nu rezultă că, odată primit un ajutor investițional, operatorul economic nu ar mai avea dreptul să beneficieze de schema completă de CV, ulterior atingerii pragului valorii ajutorului investițional. A admite o concluzie contrară ar însemna discriminarea - de o manieră negativă - a respectivilor operatori economici și prejudicierea acestora.

În plus, nu există contradicție între Legea nr. 220/2008 și Decizia nr. C (2011) 4938, câtă vreme aceste două acte nu prezintă aspecte diferite cu privire la problema de drept dedusă judecății. Din contră, Legea nr. 220/2008 completează și clarifică prevederile Deciziei nr. C (2011) 4938 a Comisiei Europene.

Sub un al treilea aspect, inclusiv prevederile Deciziei nr. C (2011) 4938 susțin în mod expres aplicarea reducerii numărului de certificate verzi pe o perioadă limitată în timp, și nu nelimitată, sens în care se indică paragraful 18 din respectiva decizie. De asemenea, conform prevederilor paragrafelor 37, 40, 41, 61 și 68 din Decizia nr. C (2011) 4938, este stipulat că sprijinul sub formă de certificate verzi poate fi cumulat cu alte forme de ajutor pentru investiții, caz în care numărul de certificate verzi atribuite se va reduce în consecință pentru a exclude riscul supracompensării beneficiarilor.

Scopul principal al Deciziei nr. C (2011) 4938 a fost de a menține în favoarea beneficiarilor schemei de sprijin numărul de certificate verzi acordate pe întreaga durată a schemei de ajutor acordate, cu asigurarea evitării supracompensării beneficiarilor schemei de ajutor cu ajutoare investiționale acordate acelorași beneficiari. În acest sens, autoritățile române și-au asumat obligații exprese privind reducerea numărului de certificate verzi în cazul beneficiarilor schemei de sprijin care beneficiază de ajutoare de stat până la concurența valorii ajutorului investițional primit, moment în care riscul supracomensării dispare.

Or, în privința societății B. nu mai poate fi vorba despre această supracompensare, în condițiile în care ajutorul investițional primit a fost epuizat, iar schema de certificate verzi este redusă. Astfel, în cauză, în realitate, este vorba despre o subcompensare, atât timp cât societatea nu mai beneficiază de ajutorul investițional primit și schema de certificate verzi, continuând să fie redusă, deși potrivit prevederilor art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008 societatea recurentă trebuie să beneficieze de schema completă de certificate verzi. Așadar, scopul schemei pentru certificatelor verzi este de promovare a energiei verzi regenerabile, motiv pentru care în cazul acestor producători de energie regenerabilă au fost și acordate ajutoare investiționale de stat pentru dezvoltarea capacităților de producție. Or, din moment ce societatea nu mai are beneficiile pe care le au cei ce primesc schema completă de certificate verzi, acestora din urmă li se creează o poziție preferențială pe piața de profil, încasând sume mai mari de bani.

În mod corespunzător, raționamentul primei instanțe este eronat și contrar scopului pentru care Decizia C (2011) 4938 a fost emisă.

Sub un al patrulea aspect, atât timp cât, până în prezent, Comisia Europeană nu și-a exprimat poziția cu privire la reducerea numărului de certificate verzi în schema de sprijin, iar modificările aduse de Decizia nr. C (2011) 4938, prin Decizia nr. C (2015) 2886 și Decizia nr. C (2016) 8856, nu au vizat măsura de reducere a certificatelor verzi pe termen nelimitat, argumentele primei instanțe în baza paragrafelor 40, 41 și 68 din Decizia nr. C (2011) 4938 nu au niciun fundament, fapt ce impune admiterea recursului formulat și, pe fond, admiterea acțiunii în contencios administrativ. Tot în acest sens, nici infograma nr. 8346/10.10.2012 a Comisiei Europene și nici scrisoarea B.2/DB/mkl D*2012/107562 din 09.10.2012 a Comisiei Europene depuse de către A.N.R.E. la dosarul cauzei nu aduc nicio clarificare, în cuprinsul acestora nefiind nicăieri cuprinsă vreo opoziție expresă a Comisiei Europene în privința aplicării prevederilor art. 6 alin. (7) din Legea nr. 220/2008.

4.1. Intimata-pârâtă Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) a formulat întâmpinare față de recursul declarat de recurenta-reclamantă societatea A., solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

În motivare, partea intimată a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., criticile recurentei referitoare la respingerea probei cu expertiza necircumscriindu-se acestui motiv de nelegalitate. în condițiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile raportului juridic litigios, iar în recurs pot fi cenzurate doar dispozițiile instanței de fond a cărei hotărâre se atacă, numai din punct de vedere al legalității lor, nu și al temeiniciei.

Cât privește cererea de sesizare a CJUE, recurenta nu a adus argumente suficiente în favoarea admiterii cererii sale, aceasta prezentând apărări generice, multe preluate din acțiunea introductivă, fără a arăta în concret motivele pentru care oferirea unui răspuns la întrebarea preliminară apare ca având relevanță în soluționarea diferendului. Pentru sesizarea CJUE este necesar ca întrebările adresate să fie pertinente pentru soluționarea litigiului, adică să aibă legătură cu obiectul litigiului, iar normele a căror interpretare se solicită să fie relevante pentru soluționarea cauzei, adică să se aplice în situația care face obiectul acesteia, astfel încât răspunsul Curții de Justiție a Uniunii Europene să fie util pentru rezolvarea litigiului.

Nemulțumirea recurentei întemeiată pe faptul că ANRE refuză acordarea numărului întreg de CV nu dovedește necesitatea obținerii unei hotărâri date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, instanța națională fiind în măsură să aprecieze asupra legalității și aplicabilității dispozițiilor legale și să soluționeze prezentul litigiu.

De altfel, nu există apărări care să justifice aplicabilitatea acestui motiv, recurenta citând de două ori dispozițiile legale, fără însă a și demonstra propriile afirmații.

Referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta nu este aplicabil, încheierea pronunțată de Curtea de Apel București fiind una legală, motivată și reținând raționamentul magistratului. În considerentele încheierii recurate sunt notate detaliat toate argumentele care au stat la baza respingerii cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin întrebarea preliminară înaintată, recurenta-reclamantă nu demonstrează o necesitate a obținerii unei hotărâri CJUE, ci o soluționare a fondului litigiului.

În orice caz, nici în prevederile paragrafelor indicate de recurentă, nici în restul Deciziei CE nr. 4938/2011, după cum nici în deciziile Comisiei Europene ulterioare prin care au fost autorizate modificările aduse sistemului de promovare prin certificate verzi (CV) nu se precizează aplicarea numărului redus de CV strict până la concurența cu ajutorul investițional primit, în cazul centralelor de energie electrică din surse regenerabile de energie (E-SRE) realizate cu ajutoare investiționale.

Cât despre art. 6 alin. (7) lit. b) și alin. (10) din Legea nr. 220/2008, prevederile sunt unele clare și în acord cu Decizia CE nr. 4938/2011, în sensul că reducerea numărului de certificate verzi se realizează pe întreaga perioadă de aplicare a sistemului de sprijin prin certificate verzi. Legea nr. 220/2008 nu dispune ANRE, astfel cum făcea art. 6 alin. (7) din Legea nr. 220/2008 în forma pe care aceasta o avea în urma intrării în vigoare a Legii nr. 134/2012, determinarea unei perioade limitate pentru aplicarea numărului redus de certificate verzi. Or, prin completarea adusă la art. 6 alin. (7) lit. c) din Legea nr. 220/2008, Legea nr. 134/2012 a adăugat la prevederile Deciziei C nr. 4938/2011, modificând esențial mecanismul de reducere a numărului de certificate verzi față de cel care a fost autorizat de Comisia Europeană (CE). Astfel, Legea nr. 134/2012 a impus ca perioada de aplicare a numărului redus de certificate verzi să fie rezultatul unui calcul și nu pe întreaga perioada de aplicare a sistemului de sprijin prin certificate verzi fără ca un astfel de calcul să fie autorizat de Comisia Europeană. Comisia Europeană s-a pronunțat în mod clar că modificarea prin Legea nr. 134/2012 a regulii cumulului de ajutoare este de natură a afecta schema de sprijin prin certificate verzi astfel cum aceasta a fost autorizată de Comisia Europeană, aspect semnalat autorităților române prin intermediul Reprezentanței permanente a României la UE, respectiv prin Infograma nr. 8346/10.10.2012.

Printre cele 5 modificări legislative realizate prin Legea nr. 134/2012 și care sunt menționate în mod expres de DG Concurență (elaboratorul Deciziei CE nr. 4938/2011) de natură a afecta schema de sprijin prin certificate verzi autorizată de Comisia Europeană, se află modificarea regulii cumulului de certificate verzi. Or, modificarea de fond a regulii cumulului care s-a realizat prin Legea nr. 134/2012 este cea realizată prin introducerea lit. c) la art. 6 din Legea nr. 220/2008. Dar, Comisia Europeană nu a autorizat măsura de reducere a numărului de certificate verzi până la concurența valorii ajutorului investițional, situație ce este valabilă și în prezent, deși alte modificări ale schemei de sprijin prin certificate verzi au fost ulterior autorizate prin Decizia CE nr. 8865/2016.

Problema majoră a acestei limitări în timp a aplicării numărului redus de certificate verzi este că a fost adoptată de legiuitor după ce schema de sprijin prin certificate verzi a fost autorizată de Comisia Europeană și fără ca această limitare în timp să fie autorizată de Comisie.

Partea intimată mai arată că prevederile art. 6 alin. (7) și alin. (10) din Legea nr. 220/2008 privind reîntregirea schemei de certificate verzi nu se aplică, o astfel de reîntregire nefiind prevăzută în cuprinsul Deciziei C (2011) 4938 și al deciziilor ulterioare ale Comisiei Europene, emise ca urmare a modificărilor legislative care au survenit de-a lungul timpului. Comisia Europeană însăși (prin DG Competition) a solicitat autorităților române să confirme neaplicarea modificării aduse prin Legea nr. 134/2012 care a vizat regula cumulului de certificate verzi, or, singura modificare este cea care vizează reîntregirea schemei de CV solicitată de recurentă. De altfel, Decizia C (2011) 4938 nici nu putea să includă o astfel de prevedere, întrucât însuși mecanismul de reducere a numărului de certificate verzi a fost elaborat având în vedere că această reducere se aplică pe întreaga perioadă de aplicare a numărului redus de certificate verzi, astfel încât concurența cu ajutorul investițional să se realizeze la finalul aplicării schemei de certificate verzi.

Se impune o respingere a recursului declarat împotriva încheierii atacate.

Aceeași soluție este propusă de intimată și în cazul sentinței recurate.

ANRE susține, raportându-se la jurisprudența internă și europeană în materie, că procesul de motivare a unei hotărâri judecătorești nu presupune un răspuns exhaustiv, fiind suficient să fie analizate în mod real problemele de drept cu care instanța a fost sesizată, considerentele fiind necesar a surprinde raționamentul magistratului.

Apărările recurentei-reclamante sunt unele false, întrucât legislația primară incidentă și deciziile Comisiei Europene nu prevăd alte condiții care trebuie îndeplinite de o societate beneficiară de schema de certificate verzi, în afara celor prevăzute la art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008. De altfel, prin numărul redus de certificate verzi pe toată perioada de aplicare a deciziei de acreditare cumulat cu ajutorul investițional primit, societatea beneficiază de fapt de reîntregirea schemei.

ANRE nu poate fi obligată a oferi recurentei numărul întreg de CV/MWh, prevăzut prin lege pentru centralele electrice eoliene, deoarece limitarea perioadei de aplicare a măsurii de reducere a numărului de certificate verzi a fost o măsură adoptată de legiuitor ulterior autorizării de către Comisia Europeană a schemei de sprijin prin certificate verzi, nefiind autorizată de către aceasta. Schema de promovare prin certificate verzi instituită prin Legea nr. 220/2008 a fost aprobată de Comisia Europeana prin Decizia C (2011) 4938, orice modificare adusă acesteia operând tot cu autorizarea Comisiei, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul de față unde prin deciziile ulterioare Comisia Europeană nu a modificat stabilirea numărului de CV în sensul dorit de recurentă.

Cât despre motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., și acesta este neîntemeiat, legea adăugând peste prevederile Deciziei CE nr. 4938/2011, modificând mecanismul de reducere autorizat de Comisia Europeană și nici până în prezent nu există autorizarea acesteia pentru aplicarea numărului redus de certificate verzi pe o perioadă mai mică decât perioada de aplicare a schemei de sprijin în discuție. Instanța de fond a avut în vedere această situație, analizând întregul cadru juridic atât din perspectiva prevederilor Legii nr. 220/2008, cât și prin prisma Deciziei CE nr. 4938/2011.

Prin calea de atac, recurenta a interpretat gramatical art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008, făcând abstracție de Decizia CE nr. 4938/2011.

Cât despre completarea adusă prin Legea nr. 134/2012 prevederilor art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008, prin art. 6 alin. (7) lit. c), aceasta s-a realizat ulterior emiterii de către Comisia Europeană a Deciziei nr. 4938/2011, această modificare nefiind autorizată, Comisia Europeană indicând astfel.

Dispozițiile art. 6 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 220/2008 au cunoscut mai multe modificări, fiind indicată forma în vigoare, rezultat al Legii nr. 184/2018. De asemenea, se indică și art. 6 alin. (10) din Legea nr. 220/2008, forma în vigoare, astfel cum aceasta a fost modificată prin O.U.G. nr. 57/2013. Aceste dispoziții respectă prevederile Deciziei CE nr. 4938/2011, deoarece nu dispun calcularea unei perioade limitate de timp pentru aplicarea numărului redus de CV, în condițiile în care concurența ajutorului investițional primit se atinge, pentru toți producătorii care au beneficiat de ajutoare investiționale pentru realizarea centralelor electrice, la sfârșitul aplicării schemei de certificate verzi.

Prin această măsură nu se realizează vreo discriminare între producătorii care au beneficiat de ajutoare investiționale și cei care nu au beneficiat de astfel de ajutoare pentru realizarea centralelor electrice acreditate, ci tocmai se asigură un echilibru între aceștia, în sensul că cei care au beneficiat de ajutoare investiționale nu ajung să obțină venituri mai mari decât cei care nu au beneficiat de astfel de ajutoare. Prin acordarea de la un anumit moment și până la finalul aplicării schemei de sprijin prin certificate verzi a numărului întreg de CV/MWh legal stabilit, producătorii care au în decizia de acreditare un număr redus de certificate verzi ar ajunge în situația să primescă certificate verzi suplimentare, din vânzarea cărora ar obține venituri sulimentare, necuvenite.

De altfel, este important a se observa că nici recurenta nu citează vreo prevedere a unei Decizii a Comisiei Europene în susținerea poziției sale procesuale, ceea ce dovedește aspectul netemeinic al acestei apărări.

Deși recurenta a înțeles perfect scopul principal al Deciziei nr. C (2011) 4938, respectiv acela de a menține în favoarea beneficiarilor schemei de sprijin numărul de certificate verzi acordate pe întreaga durată a schemei de ajutor acordate, cu asigurarea evitării supracompensării beneficiarilor schemei de autor cu ajutoare investiționale acordate acelorași beneficiari, aceasta a inițiat în mod nejustificat prezentul litigiu, solicitând fără a avea vreun drept în acest sens certificate verzi suplimentare față de cele la care este îndreptățită în mod legal.

În procesul de autorizare a schemei în discuție, autoritățile române și-au asumat reducerea numărului de certificate verzi pe întreaga perioadă de aplicare a schemei în cazul centralelor realizate cu ajutoare investiționale, pentru situația când se atinge concurența cu ajutorul investițional primit. Ideea unei perioade mai mici de aplicare a numărului redus de certificate verzi a apărut o dată cu Legea nr. 134/2012 și nu a fost autorizată de Comisia Europeană tocmai pentru că atât pentru Comisia Europeană, cât și pentru autoritățile române implicate în procesul de notificare inițial și în notificările care au urmat celei inițiale (prin care s-au adus la cunoștința CE modificările legislative care au impactat Decizia CE nr. 4938/2011), condițiile în care a fost autorizat mecanismul de reducere a numărului de certificate verzi pentru cazul centralelor electrice realizate cu ajutor investițional sunt foarte clare, în sensul că această reducere trebuie să se aplice pe întreaga perioadă de aplicare a schemei respective.

Mecanismul de reducere asigură așa-zisa epuizare a ajutorului primit la sfârșitul aplicării schemei de sprijin prin certificate verzi, acesta fiind modul în care a fost gândit acest mecanism de reducere. În esență se scade din ajutorul investițional care nu se actualizează de către recurentă o sumă reprezentând contravaloarea unor certificate verzi, care se reduce în fiecare an cu 10 % (rata de actualizare). Aceasta înseamnă o modificare substanțială față de modelul de cumul al ajutoarelor de stat notificat de România, care poate avea ca efect o rata internă de rentabilitate (IRR) mult mai mare decât cea notificata la Comisie. O astfel de rată a IRR ar fi generat alt răspuns al Comisiei Europene, încă de la Decizia inițială. Acesta este și motivul pentru care Comisia Europeană a insistat să se notifice schimbările la Lege și pentru care România a revenit la forma clară.

Nu în ultimul rând, modificarea de fond a regulii cumulului care s-a realizat prin Legea nr. 134/2012 este cea realizată prin introducerea lit. c) la art. 6 din Legea nr. 220/2008, conform căreia reducerea numărului de CV se aplică până la concurența valorii ajutorului investițional primit de producătorul de E-SRE, momentul când se atinge această concurență rezultând dintr-un calcul care nu a fost autorizat de Comisia Europeană. O dispoziție a instanței în sensul calculării unei perioade de aplicare a numărului redus de certificate verzi nu are temei legal și contravine solicitării Comisiei Europene de a nu implementa un astfel de mod de calcul anterior notificării și autorizării sale.

Niciuna dintre deciziile Comisiei Europene în discuție nu prevede o perioadă limitată de timp de aplicare a numărului redus de certificate verzi și conțin dispoziții privind modul în care aceasta ar trebui să fie calculată. Comisia Europeană a dorit să se asigure că România nu aplică regula de cumul de ajutoare, astfel cum aceasta a fost autorizată, sesizând modificarea adusă acestei reguli prin Legea nr. 134/2012 ca fiind modificare de natură a afecta schema de sprijin autorizată de Comisia Europeană, care nu trebuie aplicată de România înainte de adoptarea unei poziții de către această instituție.

În cazul în care s-ar proceda la acordarea numărului întreg de CV/MWh pentru recurentă, aceasta ar obține un ajutor sensibil mai mare decât ceilalți participanți la schema care s-ar afla în situații similare.

În concluzie, s-a solicitat respingerea cererii de recurs.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu titlu preliminar, Înalta Curte subliniază că prin cererea de recurs partea recurentă-reclamantă contestă sentința civilă nr. 1302 din 23 iulie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivare, prima instanță a arătat că, pentru realizarea CEE Tortomanu 2, societatea C. S.R.L., titulară a licenței de producere a energiei electrice nr. 1042/06.10.2011, a beneficiat de un ajutor de stat investițional de 13.051.471,5 RON, primit de la Agenția Fondului pentru Mediu. Ulterior, prin decizia nr. 2974 din 25.11.2011 emisă de A.N.R.E., CEE Tortomanu 2 a fost acreditată pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, până la data de 30.09.2026, beneficiind de un număr de 1,4 certificate verzi până la 31.12.2017, respectiv 0,7 certificate verzi începând cu 01.01.0218, pentru fiecare MWh E-SRE produsă și livrată în rețeaua electrică, numărul de certificate fiind stabilit ca urmare a faptului că CEE Tortomanu 2 a fost realizată cu ajutor investițional. Societatea C. S.R.L. a suferit un proces de divizare în urma căruia întreaga activitate de producere a energiei electrice și toate activele societății legate de CEE Tortomanu 2 au fost transferate către societatea reclamantă A.. În consecință, prin decizia A.N.R.E. nr. 1107 din 28.06.2016, s-a acreditat CEE Tortomanu 2, aparținând societății A., titulară a licenței pentru exploatarea comercială a capacităților de producere a energiei electrice nr. 1910 din 08.06.2016, pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, până la data de 06.10.2026, beneficiind de un număr de 1,4 certificate verzi până la 31.12.2017, respectiv 0,7 certificate verzi începând cu 01.01.0218, pentru fiecare MWh E-SRE produsă și livrată în rețeaua electrică.

În acest context factual, după ce indică textul art. 6 alin. (7) din Legea nr. 220/2008, în forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de acreditare, judecătorul fondului arată că, premergător adoptării acestui text de lege, măsura de acordare a certificatelor verzi pentru promovarea producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie a fost notificată de către autoritățile române Comisiei Europene, în temeiul art. 108 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), iar prin Decizia C (2011) 4938 din 13.07.2011 s-a statuat că schema de ajutor "Certificate verzi pentru promovarea energiei electrice din surse regenerabile de energie" este compatibilă cu piața internă în conformitate cu art. 107 alin. (3) lit. (c) din TFUE. Ca atare, art. 6 din Legea nr. 220/2008 a fost modificat în consecință, având forma în vigoare la momentul emiterii decizia de acreditare nr. 2974 din 25.11.2011. Astfel, curtea de apel a indicat paragrafele 40 și 41 din Decizia C (2011) 4938, iar apoi a notat concluziile Comisiei Europene regăsite în paragrafele 68 și 69 ale deciziei antemenționate.

În raport de scopul demersului părții reclamante, prima instanță constată că prin Legea nr. 134/2012 s-a modificat art. 6 alin. (7) din Legea nr. 220/2008, dar din interpretarea Deciziei C (2011) 4938 a reținut că instituția europeană nu a avizat reducerea numărului de certificate verzi până la valoarea ajutorului investițional primit, scopul său principal fiind acela de a evita supracompensarea. A mai susținut judecătorul fondului că modificarea legislativă intervenită în anul 2012 a operat fără informarea prealabilă a Comisiei Europene, contrar prevederilor art. 108 din TFUE, iar prin Deciziile subsecvente al Comisiei, cu nr. C (2015) 2886 din 04.05.2015 și nr. C (2016) 8865 din 16.12.2016, nu s-a avizat concret măsura reducerii numărului de certificate verzi până la concurența valorii ajutorului investițional primit de producătorul de energie electrică.

Înalta Curte mai observă că prin recursul de față partea recurentă-reclamantă a atacat și încheierea premergătoare din 9 mai 2024 prin care Curtea de Apel București a respins ca inadmisibilă cererea societății A. de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) cu întrebarea propusă «Dacă dispozițiile paragrafelor 40, 41 și 68 din Decizia Comisiei Europene nr. 4938/2011 privind ajutorul de stat S.A. 33134 (20011 IN) pentru România - CV pentru promovarea producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie, care asigură respectarea țintei obligatorii privind energia din surse regenerabile prevăzute de Directiva 2009/28/CE (reformată prin Directiva 2001/11.12.2018) privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile prevăd o diminuare a numărului CV acordate pe toată perioada de aplicare a schemei de sprijin prin CV, în cazul producătorilor de energie care au beneficiat de un ajutor subvenționai sau, după caz, această limitare se aplică doar până la concurența ajutorului acordat, sens în care producătorii de energie pot beneficia, ulterior atingerii pragului ajutorului de stat, de schema completă de sprijin prin CV?».

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a indicat conținutul dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, constatând că Tratatul recunoaște, așadar, instanțelor statelor membre competența și dreptul de a aprecia asupra pertinenței trimiterii preliminare, urmând ca judecătorul național să analizeze și să stabilească în concret dacă hotărârea preliminară îi este sau nu necesară pentru a soluționa cauza. Judecătorul național, care este învestit cu o cauză în primă instanță, are facultatea de a sesiza CJUE, în cazul în care în litigiul dedus judecății sale se pune problema aplicării unei norme europene asupra înțelesului căreia are îndoieli, necesitatea întrebărilor preliminare și utilitatea unui răspuns în soluționarea cauzei urmând a fi analizate și stabilite de către acesta. Totodată, din conținutul normelor menționate rezultă că judecătorul este obligat să învestească CJUE în vederea interpretării normelor de drept al Uniunii Europene cu o trimitere preliminară atunci când chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern.

Pe cale de consecință, curtea de apel a apreciat că, dacă problema pusă în discuție de una dintre părți relativ la interpretarea dreptului Uniunii Europene este pertinentă pentru cauza respectivă, instanța trebuie să parcurgă mai multe etape logice în analiza necesității învestirii CJUE în condițiile art. 267 TFUE. Astfel, față de jurisprudența Curții din Luxemburg, instanța nu este obligată să trimită întrebarea în următoarele ipoteze: (1) dacă întrebarea formulată este identică unei alte întrebări deja formulate într-o altă cauză, identică sau similară, căreia Curtea i-a răspuns deja; (2) dacă întrebarea nu este perfect identică întrebărilor deja formulate în alte cauze, dar există o jurisprudență stabilită a Curții privind soluționarea problemei respective; (3) dacă modul de aplicare a normei comunitare este foarte clar, neexistând loc de îndoială.

Având a efectua o astfel de analiză în cauză, judecătorul fondului constată că o hotărâre preliminară, prin care Curtea de Justiție a Uniunii Europene să răspundă cu privire la întrebarea formulată de către reclamantă, nu s-ar fi impus, din chiar modalitatea de formulare a întrebării preliminare reieșind că petenta tinde, în realitate, să obțină o «decizie de îndrumare» în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea CJUE, ceea ce excedează competenței acestei din urmă instanțe.

Astfel, conform prevederilor art. 267 TFUE și ale jurisprudenței în materie, CJUE are doar obligația interpretării normelor indicate de instanța națională, cu luarea în considerare a particularităților cauzei, fără, însă, a face vreo apreciere pe fondul demersului judiciar și fără a pronunța o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind atributul instanței naționale. În privința întrebării formulate, aspectele invocate de petentă nu pun o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene, ci o problemă de aplicare a acestui drept, care este atributul instanței naționale. În acest sens, s-a mai afirmat că instanța europeană a statuat că protecția justițiabililor necesită recunoașterea plenitudinii de competență în favoarea judecătorului național în exercitarea funcției sale comunitare, el fiind "în consecință, judecătorul de drept comun în aplicarea dreptului comunitar" (hotărârea Simmenthal, din 09.03.1978). Judecătorul național care judecă o cauză în primă instanță are facultatea de a sesiza instanța europeană în cazul în care în litigiul dedus judecății sale se pune problema aplicării unei norme europene asupra înțelesului căreia are îndoieli, iar necesitatea întrebărilor preliminare și utilitatea unui răspuns al instanțelor europene în soluționarea cauzei sunt apreciate tot de către judecător.

În etapa recursului, art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată) prevede "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 5. când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 din C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.

Cu privire la soluția pronunțată de Curtea de Apel București prin încheierea din 9 mai 2024, partea recurentă-reclamantă a pretins incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., în esență contestând inadmisibilitatea sesizării, din moment ce se circumscrie dispozițiilor art. 267 din Tratat, și susținând necesitatea unei interpretări în cauză din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, atât timp cât Decizia C (2011) 4938 a Comisiei Europene nu expune în mod clar modalitatea de reducere a schemei de certificate verzi, pe baza acestui act argumentându-se în mod decisiv atât poziția procesuală a părții adverse, cât și sentința pronunțată.

Instanța de recurs arată că din perspectiva neregularităților procedurale referitoare la analiza condițiilor de admisibilitate a sesizării propuse pentru adresare către instanța din Luxemburg este incident motivul de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar aspectele de drept substanțial vizând conținutul și efectele Deciziei Comisiei Europene privesc motivul de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că la art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene s-a prevăzut "Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea …".

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) cu o întrebare preliminară trebuie să aibă aptitudinea de a lămuri aspecte legate de interpretarea tratatelor sau a actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, pe care, ulterior, instanța națională să le aplice la contextul factual dedus judecății.

Prin hotărârea pronunțată în cauza 283/81, S.R.L. CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA c. Ministerul Sănătății, Curtea de Justiție din Luxemburg a arătat că " 13. (…) dacă art. 177, alineatul ultim [actualul art. 267 TFUE], obligă fără nicio restricție organele jurisdicționale de drept intern ale căror decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern să supună Curții de Justiție orice chestiune de interpretare formulată în fața lor, autoritatea de interpretare dată de aceasta în baza art. 177 poate totuși să priveze această obligație de cauza sa și să o golească de conținut; că se întâmplă așa în special atunci când chestiunea ridicată este identică din punct de vedere material cu o chestiune care a făcut deja obiectul unei decizii preliminare într-o cauză similară. 14. Același efect, în ceea ce privește limitele obligației formulate de art. 177 alin. (3), poate rezulta dintr-o jurisprudență stabilită a Curții care a rezolvat problema de drept respectivă, indiferent care ar fi natura procedurilor care au dus la jurisprudența respectivă, chiar și atunci când cele două chestiuni în litigiu nu sunt perfect identice. (…) 16. În final, aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune în mod atât de evident încât să nu lase loc de nicio îndoială rezonabilă privind modul de rezolvare a problemei puse. Înainte de a conchide cu privire la existența unei astfel de situații, instanța națională trebuie să fie convinsă că aceeași evidență s-ar impune în egală măsură organelor de jurisdicție ale celorlalte state membre și Curții de Justiție. Numai dacă sunt îndeplinite aceste condiții organul jurisdicțional de drept intern poate să se abțină de a mai supune această chestiune Curții de Justiție și să o rezolve sub propria sa răspundere. (…)» [s.n.].

Înalta Curte observă că judecătorul fondului nu și-a argumentat soluția pe care a pronunțat-o în încheierea premergătoare din 9 mai 2024 prin prisma unei motivări în sensul că, nefiind învestit în ultimă instanță, nu îi incumbă o obligație de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ci a apreciat în esență că din chiar modalitatea de formulare a întrebării preliminare reiese că petenta tinde, în realitate, să obțină din partea CJUE o «decizie de îndrumare» în soluționarea în concret a cauzei, ceea ce ar exceda competența instanței europene căreia îi aparține doar să interpreteze normele indicate de instanța națională, cu luarea în considerare a particularităților cauzei, fără, însă, a face vreo apreciere pe fondul demersului judiciar și fără a pronunța o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind atributul judecătorului național. A mai apreciat curtea de apel că aspectele invocate de petentă nu pun o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene, ci o problemă de aplicare a acestui drept, care este atributul instanței naționale. În plus, Curtea de Apel București nu s-a întemeiat în soluția sa pe niciuna dintre cauzele de inadmisibilitate pe care le-a enumerat în raport de jurisprudența europeană din cauza CILFIT.

Altfel spus, din lectura atentă a încheierii recurate nu rezultă că prima instanță ar fi procedat la respingerea acelei sesizări în considerarea marjei de apreciere proprii judecătorului de primă instanță, ci printr-o contestare a întrebării formulate.

Or, din lectura dispozițiilor art. 267 din TFUE se reține competența Curții de Justiție a Uniunii Europene de a se pronunța, cu titlu preliminar, inclusiv cu privire la interpretarea actelor adoptate de instituțiile Uniunii.

Referitor la întrebarea formulată de partea reclamantă și propusă curții de apel în vederea sesizării, Înalta Curte constată că privește o decizie a Comisiei Europene sub aspectul anumitor paragrafe din conținutul său, solicitându-se a se lămuri dacă sensul este acela al diminuării numărului de certificate verzi acordate pe toată perioada de aplicare a schemei de sprijin prin certificate verzi, în cazul producătorilor de energie care au beneficiat de un ajutor subvenționat sau, după caz, această limitare se aplică doar până la concurența ajutorului acordat, sens în care producătorii de energie pot beneficia, ulterior atingerii pragului ajutorului de stat, de schema completă de sprijin prin certificate verzi.

Potrivit Deciziei C (2011) 4938 "Sprijinul sub formă de certificate verzi poate fi cumulat cu un ajutor pentru investiții. Numărul de certificate verzi va fi în acest caz diminuat, astfel încât să rezulte rate de rentabilitate rezonabile în jurul valorii considerate în tabelul 5" [par. 40], respectiv "Diminuarea numărului de certificate se face prin determinarea unui coeficient de reducere care se calculează ca produs între raportul de diminuare a investiției specifice (raport între valoarea ajutorului pentru investiții și valoarea de referință a investiției specifice exprimate în EUR/MW) și un factor de corecție (Fcor) care se determină pentru fiecare tehnologie, astfel încât rata rentabilității interne în cauză să rămână neschimbată de cumul" [par. 41]; de asemenea, se mai arată că "Dat fiind că ajutorul sub formă de certificate verzi poate fi cumulat cu ajutoare pentru investiții, autoritățile române s-au angajat să reducă numărul de certificate verzi utilizând metoda de reducere și factorii de corecție descriși mai sus, pentru a exclude supracompensarea instalațiilor respective. În consecință, Comisia consideră că pentru măsura notificată normele privind cumulul sunt conforme cu secțiunea 6 din Orientările privind ajutoarele pentru protecția mediului".

Din această perspectivă, instanța de recurs nu identifică fundamentul susținerii esențiale a primei instanțe cum că demersul părții reclamante ar fi avut ca finalitate obținerea unei «decizii de îndrumare», câtă vreme formularea