ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1550/2025

Ședința publică din data de 19 martie 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 30 mai 2024, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată la data de 04 iunie 2024, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate ("CNAS") și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România ("ANMDM"), a solicitat emiterea unei ordonanțe președințiale prin care pârâții să fie obligați să-i asigure, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), a medicamentului Olaparib (denumire comercială Lynparza), până la soluționarea definitivă a dosarului de fond nr. x/2024 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 1069 din 12 iunie 2024, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile ca neîntemeiate, a admis cererea de ordonanță președințială privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România și a obligat pârâții să asigure reclamantului medicamentul Olaparib (denumire comercială Lynparza), pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), până la soluționarea definitivă a litigiului ce face obiectul dosarului nr. x/2024 al Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

3.1. Împotriva sentinței civile nr. 1069 din 12 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Guvernul României a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României și inadmisibilității acțiunii, iar în subsidiar, respingerea cererii de ordonanță președințială, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește modalitatea de soluționare de către instanța de fond a excepției lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României, recurentul-pârât reiterează argumentele expuse în fața instanței de fond, considerând că nu sunt întrunite condițiile răspunderii juridice administrative referitoare la adoptarea unui act administrativ nelegal sau la nesoluționarea în termen a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege.

Solicită recurentul-pârâtă a fi avute în vedere dispozițiile art. 4 din H.G. nr. 720/2008, art. 219 alin. (7) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, art. 2 lit. a) și lit. i) din H.G. nr. 144/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății, art. 220 alin. (3) și (4) și art. 280 lit. i) din Legea nr. 95/2006, precum și împrejurarea că Guvernul României este un organ colegial, care are în structura sa autorități de specialitate/de resort, în speță Ministerul Sănătății, care la rândul său are în subordine Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Prin urmare, având în vedere că raportul de drept procesual nu subzistă decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății, calitatea procesuală pasivă fiind condiționată de existența identității dintre pârât și cel obligat în raportul juridic, adică subiectul pasiv, susține recurentul-pârât că Guvernul României este lipsit de calitate procesuală pasivă, autoritatea executivă neavând atribuții și competențe în sensul solicitat, o eventuală soluție de admitere a acțiunii fiind imposibil de valorificat direct/nemijlocit față de Guvernul României.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, susține recurentul-pârât că acțiunea de fond trebuie să aibă obiect identic cu ordonanța președințială, iar astfel cum este formulată pretenția reclamantului, ea nu se circumscrie activității de contencios administrativ. Obiectul acțiunii de fond se circumscrie Legii nr. 554/2004, pe când ordonanța președințială are ca temei dispozițiile art. 997-1002 C. proc. civ., astfel că, în materia contenciosului administrativ, procedura ordonanței președințiale este inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, susține recurentul-pârât că instanța de fond a constatat greșit îndeplinirea în cauză a prevederilor art. 997 alin. (1) și (5) din C. proc. civ.. Instanța avea obligația de a verifica dacă medicamentul este inclus în Lista de decontare și dacă are protocol terapeutic aprobat, iar în condițiile în care cererea s-a judecat în regim de urgență, fără analizarea acestor elemente de fond, pârâtul a fost prejudiciat de dreptul la un proces echitabil.

Susține că, în vederea includerii în Listă a unui medicament, solicitantul trebuie să depună o cerere adresată ANMDM, conform Anexei nr. 3 la Ordinul ministrului Sănătății nr. 861/2014, legislația națională nepermițând rambursarea medicamentelor ale căror indicații terapeutice nu au fost aprobate de ANMDM sau de Agenția Europeană a Medicamentului. Ministerul Sănătății are competența de a realiza actualizarea Listei, iar Guvernul de a o aproba, doar după parcurgerea etapelor legale de evaluare a medicamentului și, în cazul celor pentru care s-a emis decizie de includere condiționată în listă, doar după încheierea unui contract de tip cost-volum de deținătorii autorizației de punere pe piață.

Consideră recurentul-pârât că, prin admiterea cererii reclamantului, instanța de fond a depășit competențele puterii judecătorești, etapa de evaluare a medicamentului fiind imperativă și neputându-se deroga de la parcurgerea ei.

3.2. Pârâtul Ministerul Sănătății a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 1069 din 12 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și arătând că înțelege să critice sentința sub toate aspectele, excepții și fond.

În motivarea recursului, pârâtul Ministerul Sănătății susține că, deși cererea de ordonanță președințială este formulată prin raportare la acțiunea de fond, nu rezultă din prevederile C. proc. civ. că măsura vremelnică ar trebui dispusă împotriva tuturor pârâților din dosarul de fond, în condițiile în care Legea nr. 95/2006 operează distincții între atribuțiile autorităților pârâte vizând derularea programelor de sănătate. Doar în ceea ce privește elaborarea Listei medicamentelor compensate toții pârâții au atribuții legale, deși acționează succesiv astfel încât acțiunea Ministerului Sănătății depinde de acțiunea ANMDM, însă în ceea ce privește derularea programelor naționale de sănătate, fiecare pârât are atribuții individuale, exercitate exclusiv, astfel că Ministerul Sănătății nu poate derula un program de sănătate al CNAS și nici invers.

Susține recurentul-pârât că, raportat la prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, ordonanața președințială este inadmisibilă în contenciosul administrativ, dar cu toate acestea, procedura ordonanței a început să fie utilizată în materia de față după apariția Ordinului ministrului Sănătății nr. 861/2014. Chiar dacă s-ar admite că procedura ordonanței președințiale este compatibilă cu cea a contenciosului administrativ, singura autoritate care poate fi obligată să asigure vremelnic medicamentul solicitat de reclamant este CNAS prin casele județene de sănătate, deoarece medicamentul este indicat pentru afecțiuni gastroenterologice, iar subprogramul de gastroenterologie pediatrică este gestionat de CNAS, singura care gestionează și FNUASS. Guvernul României nu derulează programe naționale de sănătate, ANMDM desfășoară doar procedura de evaluare a medicamentului în vederea includerii în Listă, iar Ministerul Sănătății derulează și finanțează din bugetul propriu doar programele naționale de sănătate publică. În schimb, CNAS derulează programele naționale de sănătate curative, printre care și programul de oncologie, putând fi obligat la asigurarea unui medicament aferent acestor programe.

În opinia recurentului-pârât Ministerul Sănătății, având în vedere jurisprudența unanimă de respingere a acțiunilor de fond care vizează includerea medicamentului în Listă fără parcurgerea procedurii de evaluare de către ANMDM în condițiile OMS nr. 861/2014, în favoarea reclamantului nu există aparența de drept de a-i fi suportată din FNUASS contravaloarea tratamentului cu medicamentul neinclus în Listă și fără protocol terapeutic aprobat, care nu are în prospect indicația terapeutică de care suferă reclamantul, medicamentul "off-label". Aceste medicamente nu sunt recomandate de producător întrucât nu există studii clinice care să le dovedească eficiența, astfel că recomandarea lor se face pe riscul medicului specialist și al pacienților.

Învederează recurentul-pârât Ministerul Sănătății că obligarea sa prin ordonanță președințială, alături de Guvernul României, ANMDM și CNAS de a asigura medicamente în cazuri particulare, conduce la efectuarea de acte de procedură de toate aceste autorități și plata de taxe de timbru, deși nu au o finalitate practică, întrucât doar CNAS pune în executare în mod efectiv aceste sentinței judecătorești, potrivit atribuțiilor sale. Așadar, având în vedere și dispozițiile C. civ. și C. proc. civ., la care fac trimitere prevederile art. 28 din Legea nr. 554/2004, precum și dispozițiile art. 35 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, se poate dispune o măsură provizorie doar dacă medicamentul are în prospect indicația terapeutică a reclamantului și doar în sarcina pârâtului care are efectiv posibilitatea punerii în executare. Chiar dacă mai multe autorități sunt implicate în procesul de elaborare a Listei, nu toate pot fi obligate, într-un caz particular, să asigure provizoriu un medicament.

Mai susține recurentul-pârât că în speță nu este aplicabilă Hotărârea CEDO dată în cauza Panaitescu, întrucât în această hotărâre pacientul avea dreptul la medicamente și tratament în mod gratuit, în temeiul legii, deci avea un drept recunoscut legal la gratuitatea serviciului medical și la medicație, pe când în prezentul litigiu reclamanta nu are recunoscut un asemenea drept. Hotărârea CEDO nu stabilește în sarcina statului o obligație de includere a unui medicament sau categorii de medicament în Lista medicamentelor compensate, ci se referă în general la obligația de a proteja dreptul la viață, măsurile ce urmează a fi luate în acest sens fiind în marja de apreciere a statului. Or, petitele formulate de reclamant se referă la includerea medicamentului în listă și la demararea procedurii în acest sens, astfel că admiterea lor ar fi contrară prevederilor art. 243

1

din Legea nr. 295/2006.

Subliniază recurentul-pârât că medicamentul în litigiu este unul de tip off-label, utilizat pentru o indicație neaprobată, neasumată de producător și neinserată în prospect. Pentru eficiența și siguranța administrării, orice medicament trebuie supus unor studii clinice efectuate de producător în cadru legal, pentru ca pacienții să nu fie expuși unui risc de reacții adverse grave. Or, în cauză, medicul curant a recomandat un medicament în lipsa unor studii clinice și fără a se asigura de siguranța lui asupra pacientului. După cum rezultă din fișa de consultație, medicul nu a emis nicio prescripție medicală, ci doar a recomandat medicamentul, fiind pusă la îndoială realitatea și legalitatea acestei recomandări, pentru care medicul nu și-a asumat răspunderea, lăsând instanța să se pronunțe în ceea ce privește asigurarea medicamentului către pacient. Opinia medicului nu poate substitui recomandarea producătorului pentru care s-au făcut studii clinice.

În cauza de față, apreciază recurentul că aparența de drept nu profită reclamantului, aceasta neprobând că a fost supus un timp rezonabil tratamentului medicamentos menționat în acțiune pentru observarea evoluției sale clinice favorabile, astfel că instanței i se cere să valideze o schemă de tratament propusă de reclamant și nevalidată științific de un minim probatoriu. Totodată, prevederile O.G. nr. 37/2022 nu permit Ministerului Sănătății să suporte din bugetul propriu alte medicamente decât cele menționate la art. 6.

3.3. Împotriva sentinței civile nr. 1069 din 12 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate a declarat de asemenea recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea ordonanței președințiale.

Recurenta-pârâtă critică soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive ca fiind dată cu greșita aplicare și interpretare a legislației specifice asigurărilor sociale de sănătate, susținând că nu are nicio atribuție în ceea ce privește extinderea indicațiilor unui medicament existent în Lista de medicamente aprobată prin H.G. nr. 720/2008, iar între reclamant și CNAS nu există niciun fel de raporturi juridice, din care să izvorască drepturi și obligații reciproce.

Arată că medicamentul Olaparib (denumire comercială Lynparza) nu a fost autorizat la nivel european de Agenția Europeană a Medicamentului, nu are decizie de includere în Lista medicamentelor compensate, nu are prevăzută indicația terapeutică a reclamantului nici în RCP-ul produselor farmaceutice și nici în Ordinul ministrului sănătății și al președintelui CNAS nr. 564/499/2021.

Învederează că orice cerere de extindere a indicațiilor teraputice ale mdicamentului în litigiu se formulează în mod exclusiv de către deținătorii de autorizație de punere pe piață și se adresează Agenției Europene a Medicamentului în conformitate cu Regulamentul CE nr. 726/2004, situație neregăsită în speță.

Totodată, arată că CNAS nu se poate substitui entităților care au competența legală de a autoriza și evalua indicațiile terapeutice la solicitarea expresă a DAPP, în vederea lărgirii ariei de utilizare a medicamentului și la afecțiunea de care suferă reclamantul.

Cu privire la fondul cauzei, recurenta-pârâtă susține că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 997 C. proc. civ., cererea de ordonanță președințială fiind neîntemeiată.

Consideră că reclamantul nu justifică aparența dreptului în favoarea sa, prin raportare la dispozițiile art. 243 alin. (1) și (2), art. 243

1

, art. 241 alin. (1

1

) din Legea nr. 95/2006, precum și la prevederile H.G. nr. 720/2008, dar și ale Ordinului ministrului sănătății nr. 861/2014, acest din urmă ordin prevăzând că autoritatea competentă să implementeze mecanismul de evaluare a medicamentelor în vederea extinderii indicațiilor fiind ANMDM, la cererea solicitantului.

Învederează că, în prezent, medicamentul Lynparza (DCI Olaparib) este inclus în Lista de medicamente aprobată prin H.G. nr. 720/2008 pentru alte indicații terapeutice decât indicația de cancer hepatic, de care suferă reclamantul, iar pe site-ul ANMDM nu se regăsește o cerere depusă de DAPP pentru evaluarea acestei indicații. Pentru această indicație terapuetică nu au fost efectuate studii clinice care să confirme siguranța, eficacitatea și beneficiile clinice ale administrării produsului și, pe cale de consecință, nu poate face obiectul evaluării și al includerii condiționate/necondiționate în Lista medicamentelor compensate.

Susține recurenta-pârâtă că reclamantul nu a făcut dovada existenței unei aparențe a dreptului vătămat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004 și nici a condiției neprejudecării fondului cauzei, în sensul art. 997 alin. (5) C. proc. civ.

Apreciază că reclamantul nu are dreptul, în temeiul legii, la acordarea și decontarea de către sistemul public de asigurări sociale de sănătate a contravalorii medicamentului pentru indicația terapeutică de care suferă. Potrivit art. 243 alin. (1) și (2), art. 243

1

, art. 241 alin. (1

1

) din Legea nr. 95/2006, art. 9 din Anexa 36 la Ordinul ministrului sănătății și președintelui CNAS nr. 1068/627/2021, art. 3 din H.G. nr. 720/2008, art. 3 alin. (1) și (2) din Ordinul ministrului sănătății și președintelui CNAS nr. 564/499/2021 și art. 1 lit. I) din Anexa 1 la Ordinul ministrului sănătății și președintelui CNAS nr. 861/2014, asigurații din sistemul public de sănătate beneficiază, pe bază de prescripție medicală, de medicamentele cuprinse în Lista de medicamente aprobată prin H.G. nr. 720/2008, ale căror indicații terapeutice (afecțiuni) sunt menționate expres în rezumatul caracteristicilor produsului și în protocoalele terapeutice naționale prevăzute de Ordinul ministrului sănătății și președintelui CNAS nr. 564/499/2021, condiții pe care, la nivel de aparență, medicamentul în litigiu nu se îndeplinește.

În ceea ce privește cerința neprejudecării fondului cauzei, susține recurenta-pârâtă că interpretarea în dreptul intern a dreptului Uniunii Europene are legătură cu fondul cauzei și nu poate constitui temei pentru aprecierea ca fondată a cererii de ordonanță președințială. Solicitarea reclamantului ca instanța de fond să exercite un control de legalitate cu privire la refuzul pretins nejustificat al autorităților publice pârâte de a include în Lista medicamentelor compensate și în protocolul terapeutic a medicamentului în litigiu reprezintă o prejudecare a fondului. Practic, se solicită instanței să constate, la nivel de aparență, un refuz nejustificat al autorităților pârâte de a modifica și completa prin operațiuni administrative H.G. nr. 720/2008, câtă vreme obiectul indirect al cauzei constă în ceea ce s-a solicitat în dosarul de fond.

Subliniază recurenta-pârâtă că în speță nu există un refuz nejustificat, câtă vreme afecțiunea reclamantului nu a fost cuprinsă în protocolul terapeutic al medicamentului, iar medicamentul nu era inclus în Lista medicamentelor compensate pentru această indicație terapeutică.

3.4. Împotriva sentinței civile nr. 1069 din 12 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâta Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței atacate, iar în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANMDM și pe fond respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susține recurenta-pârâtă că, raportat la atribuțiile sale legale, nu are calitate procesuală pasivă în cauză, neavând competența de a suporta contravaloarea medicamentelor compensate, atribuție care revine CNAS. Calitatea procesuală este una din condițiile exercitării acțiunii civile, conform art. 32 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., iar în contenciosul administrativ, această calitate aparține autorității publice emitente a actului administrativ atacat sau autorității care a refuzat nejustificat să rezolve o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim sau, după caz, nu a răspuns solicitantului în termenul legal, conform art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) și i) și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Așadar, ipotezele legale se referă la fapte personale ale autorității chemate în judecată, care intră în sfera sa de competență, iar nu la fapte care intră în sfera de competență a altei autorități. Or, conform art. 56 lit. d) din Legea nr. 95/2006 și art. 5 din H.G. nr. 155/2017, CNAS este autoritatea care asigură finanțarea programelor naționale curative.

Arată recurenta-pârâtă că, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (5) pct. 6 din Legea nr. 134/2019, legiuitorul i-a instituit doar obligații limitative în ceea ce privește implementarea mecanismului de evaluare a tehnologiilor medicale doar pentru medicamentele a căror indicație terapeutică se regăsește în rezumatul caracteristicilor produsului.

Invocă în sprijinul susținerilor sale și dispozițiile pct. II.3 din Ordinul ministrului sănătății nr. 861/2014, arătând că instanța judecătorească poate dispune prin hotărâre judecătorească soluționarea unei cereri formulate de către un petent exclusiv pentru a include un medicament în Listă și nu pentru asigurarea tratamentului gratuit al unui asigurat. De asemenea, solicită a fi avute în vedere dispozițiile art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 720/2008, art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și art. 4 alin. (1) din Ordinul ministrului sănătății și al președintelui CNAS nr. 564/499/2021, raportat la împrejurarea că medicamentul în litigiu este prevăzut în lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008, dar nu pentru indicația terapeutică de care suferă reclamantul.

Consideră că reclamantul nu a solicitat, prin acțiunea de față, niciun fel de prestație care să țină de obiectul de activitate și competențele ANMDM, care sunt circumscrise, cum s-a arătat anterior, obligației de evaluare a medicamentului la cererea deținătorului autorizației, obligarea sa la asigurarea tratamentului cu medicamente incluse/neincluse în Lista medicamentelor compensate neputând fi dispusă câtă vreme nu deține atribuții de gestionare a FNUASS.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că sentința atacată cuprinde motive contradictorii, existând o contradicție între textele de lege și soluția dată. Raportat la petitul cererii prin care se solicită obligarea pârâților la asigurarea către reclamant a tratamentului cu medicamentul Lynparza (DCI Olaparibum) și la dispozițiile art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și art. 6 alin. (2) și (3) din Ordinul ministrului sănătății nr. 861/2004, recurenta-pârâtă ANMDM nu are atribuții în asigurarea tratamentului către asigurat, ci doar în ceea ce privește evaluarea medicamentelor în vederea includerii/neincluderii în lista medicamentelor compensate.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă consideră că instanța de fond a apreciat greșit asupra îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a ordonanței președințiale referitoare la aparența de drept și neprejudecarea fondului.

În analiza existenței sau nu a aparenței de drept, instanța trebuia să verifice dacă medicamentul este inclus în Lista medicamentelor compensate și dacă are protocol terapeutic aprobat, acest protocol fiind obligatoriu pentru medicii aflați în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate. Reclamantul nu are dreptul de a beneficia de compensare integrală pentru achiziționarea medicamentului în calitate de asigurat conform art. 231 și art. 232 din Legea nr. 95/2006.

În privința condiției neprejudecării fondului, susține recurenta-pârâtă că, admițând acțiunea de față, instanța de fond a recunoscut intimatului-reclamant dreptul la un medicament care nu are indicația terapeutică de care acesta suferă inclusă în rezumatul caracteristicilor produsului la nivel național și european.

Mai susține recurenta-pârâtă că soluția pronunțată nu corespunde realității de drept a speței. Legislația națională nu permite rambursarea medicamentelor ale căror indicații terapeutice nu au fost aprobate la nivel național sau de către Agenția Europeană a Medicamentului. Pentru ca un medicament să poată fi inclus cu o extindere de indicație în Lista cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, acesta trebuie supus mecanismului de evaluare de către DAPP în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului sănătății nr. 861/2014. Conform Anexei nr. 3 la acest ordin, DAPP trebuie să depună o cerere însoțită de o documentație de specialitate, în baza căreia se face evaluarea indicației terapeutice.

Apreciază recurenta-pârâtă că, prin admiterea cererii intimatului-reclamant, instanța a depășit competența conferită puterii judecătorești. Pentru includerea medicamentelor în Lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008, este necesară parcurgerea procedurii de evaluare reglementată de Ordinul ministrului sănătății nr. 861/2014, care are caracter imperativ, iar în lipsa acestei evaluări, niciun medicament nu se poate califica pentru o eventuală includere în Listă. Potrivit Directivei nr. 105/89 a Comunității Economice Europene privind transparența măsurilor care guvernează stabilirea prețurilor de uz uman si includerea lor în sfera de aplicare a sistemului național de asigurări de sănătate, statele membre ale UE păstrează competențe exclusive în reglementarea și organizarea sistemelor proprii de sănătate, iar potrivit prevederilor art. 6 din aceeași Directivă, un medicament este cuprins în sistemul național de asigurări de sănătate numai după ce autoritățile competente au decis să-l includă într-o listă certă a medicamentelor cuprinse în sistemul național de asigurări de sănătate.

Invocă în sprijinul susținerilor sale și dispozițiile art. 168 alin. (7) din TFUE, art. 4 alin. (3) din Directiva 2001/83 și art. 1 din Regulamentul CE nr. 726/2004, solicitând a fi avute în vedere considerentele hotărârii Tribunalului de Primă Instanță al Uniunii Europene, pronunțate la data de 23.09.2020 în cauza T-549/19.

În dosarul instanței de recurs nu au fost depuse întâmpinări față de recursurile declarate de pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâți sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1. Aspecte prealabile referitoare la încadrarea criticilor de nelegalitate formulate de recurenții-pârâți în prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 4. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești; 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." [s.n.].

a) Înalta Curte reține că, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă ANMDM a susținut existența unei pretinse contradicții, însă nu la nivelul considerentelor hotărârii atacate, ci între motivarea sentinței și textele de lege incidente cauzei. Or, aceasta nu reprezintă o critică subsumată cazului de casare indicat, ci se circumscrie prevederilor pct. 8 al aceluiași articol, respectiv cazului de casare care sancționează greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, urmând a fi analizate din această perspectivă.

b) Recurentul-pârât Ministerul Sănătății a invocat, în preambului recursului, cazul de nelegalitate/casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., însă niciuna dintre criticile ulterior dezvoltate nu se subsumează acestui text de lege.

Motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea de către instanța de judecată a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță. În realitate, recurentul-pârât a expus critici care se circumscriu cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub care vor fi analizate.

Este de observat și că, în finalul motivelor de recurs, pârâtul Ministerul Sănătății a apreciat că prin recurs a criticat sentința din toate perspectivele, atât excepțiile, cât și fondul.

Înalta Curte constată că, în fond, recurentul-pârât a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, excepția inadmisibilității acțiunii din perspectiva stabilirii unei răspunderi solidare în sarcina pârâților, raportat la dispozițiile art. 1443 C. civ., precum și din perspectiva inadmisibilității procedurii ordonanței președințiale în contenciosul administrativ, toate excepțiile fiind respinse de prima instanță ca neîntemeiate.

Examinând conținutul criticilor de nelegalitate formulate în recurs, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a dezvoltat niciun fel de critici referitoare la soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii din perspectiva pretinsei răspunderi solidare a pârâților, ci doar cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, la inadmisibilitatea ordonanței președințiale în contenciosul administrativ și la fondul cauzei (neîndeplinirea cerințelor de admisibilitate ale ordonanței președințiale).

Prin urmare, câtă vreme recurentul-pârât nu a formulat motive de nelegalitate, menționarea generică a susținerii tuturor excepțiilor invocate în fond este strict formală, soluția pronunțată cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii din perspectiva stabilirii unei răspunderi solidare în sarcina pârâților nefiind efectiv recurată, astfel că nu face obiectul analizei instanței de control judiciar.

c) Subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă ANMDM a dezvoltat critici referitoare la modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, pe care Înalta Curte le va încadra în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi astfel analizate.

d) Criticile recurenților-pârâți Guvernul României și Ministerul Sănătății cu privire la soluția dată excepției inadmisibilității cererii de ordonanță președințială în contenciosul administrativ vor fi tratate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

e) În concluzie, având în vedere similitudinea criticilor formulate de pârâți, prin care au invocat greșita soluționare a excepției inadmisibilității cererii de ordonanță președințială în contenciosul administrativ, a excepției lipsei calității procesuale pasive, precum și neîndeplinirea condițiilor de admitere a ordonanței președințiale, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problemele de drept invocate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

II.2. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte constată că prima instanță a dat o corectă dezlegare acestei excepții, criticile din recurs ale pârâților Guvernul României și Ministerul Sănătății fiind nefondate.

Recurenții-pârâți au susținut această excepție în raport de o pretinsă incompatibilitate între procedura ordonanței președințiale, reglementată de dispozițiile art. 997 și urm. C. proc. civ., și procedura contenciosului administrativ, reglementată de Legea nr. 554/2004, cu referire specială la dispozițiile art. 14-15 și art. 28 din această lege.

În acord cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți, instanța de recurs reține că procedura ordonanței președințiale nu este incompatibilă de plano cu specificul raporturilor juridice specifice contenciosului administrativ, cererea fiind admisibilă în raport cu prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

În cauză, obiectul dedus judecății nu privește suspendarea executării unui act administrativ, caz în care ar fi aplicabile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, care conțin dispoziții specifice proprii, cu aplicare exclusivă în materia suspendării executării actelor administrative.

Mai bine spus, câtă vreme starea de fapt nu se circumscrie art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, neavând ca obiect suspendarea unui act administrativ, partea reclamantă poate uza de prevederile ordonanței președințiale reglementate de dispozițiile art. 997 și urm. C. proc. civ. pentru a obține dispunerea unor măsuri provizorii, respectiv impunerea unei obligații vremelnice în sarcina pârâților, până la dezlegarea fondului cauzei.

În consecință, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurenților-pârâți Guvernul României și Ministerul Sănătății referitoare la greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii.

II.3. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâților Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale.

În prezenta cauză, obiectul cererii de ordonanță președințială privește obligarea autorităților pârâte la asigurarea către reclamant a tratamentului cu medicamentul Olaparib (denumire comercială Lynparza), în regim de compensare integrală, până la judecarea în fond a cererii vizând includerea acestui medicament în Lista medicamentelor compensate. Cadrul procesual al prezentei cereri de luare a unei măsuri vremelnice este același cu cel al cauzei de fond, reclamantul chemând în judecată autoritățile pârâte cu competență legală în elaborarea listei medicamentelor compensate.

Înalta Curte apreciază că prima instanță a reținut în mod legal că, în procedura de introducere pe Listă a medicamentelor de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, sunt implicate mai multe autorități publice, competența fiind, astfel, partajată între Ministerul Sănătății, ANMDM și CNAS, cărora le revine dreptul și obligația de a elabora Lista, respectiv Guvernul României, care se pronunță asupra aprobării acesteia prin hotărâre, conform art. 242 din Legea nr. 95/2006.

Astfel, recurentul-pârât Ministerul Sănătății are calitate procesuală pasivă în cauză în raport de prevederile Legii nr. 95/2006 și de atribuțiile ce îi revin în procedura de includere a unor medicamente în lista medicamentelor compensate.

Susținerile recurentului-pârât Ministerul Sănătății cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive nu sunt fondate, această parte întemeindu-și criticile pe împrejurarea că gestionarea FNUASS revine în competența recurentei-pârâte CNAS, astfel că ministerul nu poate îndeplini o obligație ce cade în sfera de competență a altei autorități, instituții sau persoane juridice de drept privat. Însă, Înalta Curte reține că Ministerul Sănătății elaborează programele naționale de sănătate în colaborare cu CNAS, care, la rândul său, are atribuții în gestionarea Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, din care se suportă contravaloarea serviciilor medicale, a medicamentelor, materialelor sanitare și a dispozitivelor medicale, a tehnologiilor și dispozitivelor asistive.

Potrivit art. 242 din Legea nr. 95/2006, lista cu medicamentele de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală se elaborează de către Ministerul Sănătății și CNAS, cu consultarea CFR, și se aprobă prin hotărârea a Guvernului, iar art. 251 din același act normativ prevede că Ministerul Sănătății are atribuția elaborării programelor de sănătate, în colaborare cu CNAS. În dezvoltarea acestor competențe, prevederile art. 2 - 4 din H.G. nr. 144/2010, privind organizarea Ministerului Sănătății, stabilesc atribuțiile principale și obiectivele urmărite în activitatea autorității ministeriale.

Totodată, prevederile art. 9 din Legea nr. 95/2006 dispun că "(1) Programele naționale de sănătate reprezintă cadrul implementării obiectivelor politicii și strategiei sănătății publice de către Ministerul Sănătății, ca autoritate centrală a domeniului de sănătate publică. (...) (5) Programele naționale de sănătate sunt elaborate de către Ministerul Sănătății, cu participarea CNAS; derularea acestora se realizează de către Ministerul Sănătății și/sau CNAS, după caz."

Având în vedere aceste atribuții, precum și obiectul cererii de ordonanță președințială, prin care reclamantul solicită, cu caracter provizoriu, obligarea pârâților la protejarea dreptului său la viață, prin decontarea gratuită, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală) a medicamentului Olaparib (Lynparza), nu se poate contesta legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Sănătății, autoritate căreia îi revine responsabilitatea primară de a proteja sănătatea populației, prin stabilirea celor mai eficiente mecanisme de asistență medicală și tratament, adaptate nevoilor pacienților.

Argumentele referitoare la inexistența unui cadru normativ care să permită reclamantului decontarea din FNUASS a tratamentului cu medicamentul în discuție, respectiv la incidența dispozițiilor O.G. nr. 37/2022 care nu permit efectuarea de plăți de către Ministerul Sănătății decât în condițiile strict prevăzute de Legea nr. 95/2006, vizează fondul cauzei, neavând relevanță în privința calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate este organ de specialitate al administrației publice centrale, care administrează și gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate, fiind în măsură să ducă la îndeplinire pretenția reclamantului de a i se asigura tratamentul necesar în regim de compensare 100%, împrejurare ce fundamentează calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză.

În esență, prezentul litigiu vizează regimul de decontare a serviciilor medicale din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, reclamantul solicitând decontarea provizorie din acest buget a costului tratamentului cu medicamentul Olaparib (denumire comercială Lynparza), pentru afecțiunea hepatocarcinom fibrolamelar. Or, aspectele invocate de pârâtă, referitoare la piedicile legale de decontare a unui medicament pentru o altă afecțiune decât cea pentru care a fost autorizat și inclus în listă vizează, în realitate, fondul cauzei, iar nu o problemă de calitate procesuală pasivă a CNAS, gestionar al FNUASS.

Cât privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale, Înalta Curte reține că aceasta este justificată de atribuțiile legale ce-i revin, potrivit art. 704 și urm. din Legea nr. 95/2006 privind reforma în sistemul sănătății, art. 2 - 4 din H.G. nr. 734/2010 și art. 6 alin. (2) din Ordinul ministrului sănătății nr. 861/2014, în procedura de evaluare și autorizare a medicamentelor puse pe piață în România. Totodată, potrivit art. 8 lit. d) din Ordinul nr. 861/2014 "Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România poate iniția, din oficiu, procedura de evaluare a tehnologiilor medicale pentru includerea, extinderea indicațiilor, neincluderea sau excluderea medicamentelor în/din Listă în următoarele situații: (...) d) DCI-uri compensate corespunzătoare medicamentelor cu indicație nouă, altele decât cele pentru care solicitanții au depus cerere".

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că, în contextul în care totalitatea demersurilor (ce intră, potrivit sus indicatelor prevederi legale, în competențele restului autorităților recurente) nu poate avea o finalitate concretă decât urmare a exercitării atribuțiilor ce revin Guvernului României, de aprobare, prin hotărâre, a listei cu medicamente de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, nu poate fi reținută teza unei lipse a calității procesuale pasive a Guvernului României, acesta fiind una dintre instituțiile implicate în procedura de eliberare și decontare a medicamentelor pentru asigurații în sistemul public de asigurări de sănătate.

Înalta Curte reține că nu se poate face abstracție de împrejurarea că litigiul de față este generat de refuzul de acordare a medicamentului în regim de decontare 100%, pe motivul neautorizării și neincluderii în listă a tratamentului solicitat de reclamant pentru indicația terapeutică de care suferă. Prin urmare, cum toți pârâții și fiecare în parte au atribuții în ceea ce privește procedura de stabilire a listei medicamentelor de care beneficiază asigurații în sistemul de asigurări sociale de sănătate, este justificată includerea lor în cadrul procesual pasiv al pricinii de față, în care se urmărește obținerea cu caracter provizoriu a tratamentului, în regim de gratuitate totală, până la soluționarea definitivă a acțiunii de fond, care se judecă în același cadru procesual subiectiv.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile de nelegalitate formulate de recurenții-pârâți ANMDM, Ministerul Sănătății, CNAS și Guvernul României cu privire la calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II.4. Înalta Curte constată că sunt nefondate și restul criticilor din recurs, ce vizează condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond făcând o corectă interpretare și aplicare în cauză a prevederilor art. 997 și urm. C. proc. civ., precum și a dispozițiilor H.G. nr. 720/2008, OMS nr. 861/2014 și Legii nr. 95/2006.

În esență, pârâții au criticat sentința recurată susținând că nu sunt îndeplinite unele dintre condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 997 C. proc. civ., respectiv aparența de drept și neprejudecarea fondului.

Referitor la cerința aparenței de drept, s-a invocat inexistența unui cadru legal corespunzător pretențiilor reclamantului, care solicită decontarea în regim de compensare integrală a tratamentului cu medicamentul Olaparib (denumire comercială Lynparza), pentru afecțiunea hepatocarcinom fibrolamelar. Este de menționat că acest medicament este inclus în lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008, însă nu pentru indicația terapeutică de care suferă reclamantul, astfel încât acesta nu poate beneficia de compensarea integrală a tratamentului.

Înalta Curte are în vedere faptul că, spre deosebire de acțiunea de fond, procedura ordonanței președințiale nu presupune dovedirea, de către reclamant, a temeiniciei pretenției formulate. Aparența de drept este în favoarea reclamantului dacă poziția acestuia, în cadrul raportului juridic generator al pretențiilor sale, este preferabilă din punct de vedere legal, în condițiile unei analize sumare a situației de fapt și a temeiurilor de drept incidente speței.

În speță, Înalta Curte constată că reclamantul a probat aparența de drept, dovedind că starea sa medicală impune tratamentul cu acest medicament, conform indicațiilor medicului oncolog dr. B. dispuse prin Referatul medical din 16.05.2024, însă costul lui este unul semnificativ. Reglementarea condițiilor de acordare a tratamentului solicitat, respectiv conformarea legislației interne cu prevederile constituționale și convenționale invocate de reclamant, urmează a fi examinate în cadrul acțiunii de fond, unde vor fi avute în vedere și apărările pârâților referitoare la inexistența unui cadru legal care să permită decontarea integrală a acestui tratament. Însă, pentru admiterea prezentei ordonanțe președințiale este suficient a se constata, la o analiză sumară, afectarea drepturilor fundamentale ale pacientului într-o manieră suficient de gravă pentru a se dispune, cu caracter provizoriu, o anumită conduită în sarcina pârâților.

Este real faptul că indicatiile terapeutice pentru medicamente nu se pot autoriza decât în condițiile Ordinului ministrului sănătății nr. 861/23.07.2014, prin depunerea unei documentații la Agenția Națională a Medicamentelor și a Dispozitivelor Medicale, din care să rezulte îndeplinirea criteriilor prevăzute în cuprinsul ordinului, urmată de emiterea unei decizii favorabile din partea acestei instituții. Procedura este însă una laborioasă, care implică o perioadă lungă de timp; or, timpul este elementul care lipsește intimatului-reclamant, întrucât orice întârziere poate avea consecințe deosebit de grave, punând în pericol chiar dreptul la viață al acesteia. Așadar, dreptul care s-ar păgubi prin întârziere, la care se referă dispozițiile art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., este dreptul la viață, precum și dreptul la ocrotirea sănătății, drepturi garantate de art. 22 alin. (1), art. 34 din Constituția României și de art. 2 pct. 32 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Astfel, art. 22 alin. (1) din Constituția României stabilește că "Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.", iar art. 34 dispune că "(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. (3) Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii".

De asemenea, art. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevede că "Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege".

În acest context, instanța de recurs apreciază că, prin refuzul acordării, cu titlu provizoriu, până la o pronunțare definitivă asupra fondului pretențiilor, a unui tratament medical prescris de medicul specialist s-ar leza dreptul intimatului-reclamant la sănătate și implicit la viață, acesta fiind de altfel și dreptul clamat prin cererea de emitere a ordonanței președințiale.

Față de toate aceste aspecte, instanța de control judiciară consideră că în mod corect judecătorul fondului a admis cererea de ordonanță președințială, câtă vreme medicamentul solicitat este prevăzut în lista cu medicamente de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, însă nu și pentru indicația de care suferă reclamantul, iar acest tratament i-a fost prescris reclamantului de medicul specialist oncolog (eficiența unui astfel de tratament neputând fi reconsiderată de către instanța de judecată). Or, o neacordare provizorie a acestuia, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), ar genera o lezare a dreptului la sănătate, astfel cum acesta derivă din dreptul la viață, fiind în discuție și îndeplinirea obligației de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, ce incumbă Statului Român prin autoritățile cu competențe într-o astfel de materie (pârâții), obligație la care face referire și jurisprudența CEDO.

Cu alte cuvinte, măsura solicitată de reclamant are caracter provizoriu, fiind limitată în timp până la rezolvarea fondului litigiului și urmărește prezervarea unei situații de fapt, în absența căreia ar exista un risc real de afectare a dreptului reclamantului la viață și sănătate.

Recurenții-pârâți au mai susținut a nu fi îndeplinită cea de-a doua condiție de admisibilitate a ordonanței președințiale, referitoare la neprejudecarea fondului, întrucât nu poate fi acceptată o solicitare de asigurare a tratamentului în discuție, în mod provizoriu, atât timp cât cadrul normativ nu permite o asemenea soluție.

Înalta Curte constată că această susținere se referă, de fapt, tot la neîndeplinirea condiției privind existența aparenței dreptului în favoarea reclamantului, fiind reiterate aspectele vizând lipsa cadrului legal care să-i permită reclamantului asigurarea compensării tratamentului în procent de 100%, aspecte care au fost invocate și în cadrul criticii privind neîndeplinirea primei condiții și au fost analizate de instanța de control judiciar în paragrafele anterioare.

Înalta Curte reține că, în cadrul prezentului litigiu, instanța de contencios administrativ nu are de cercetat fondul dreptului disputat de părți (includerea în lista medicamentelor compensate cu consecința dreptului reclamantului la decontarea gratuită, în regim de compensare 100% a tratamentului solicitat), acesta urmând a fi stabilit în cadrul litigiului ce face obiectul dosarului nr. x/2024, aflat pe rolul Curții de Apel București. Măsura solicitată de reclamant are caracter provizoriu, fiind limitată în timp până la rezolvarea fondului litigiului, iar condiția neprejudecării fondului raportului juridic litigios decurge din condiția referitoare la caracterul provizoriu al măsurii ce urmează a fi dispusă.

Concluzionând, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurenților-pârâți referitoare la neîntrunirea condițiilor de admisibilitate a ordonanței președințiale, sentința recurată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 997 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Guvernul României, Agenția Națională a Medicamentului și a Disp