ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1130/2025

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 și, totodată, să se dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, cu cheltuieli de judecată. Prin cererea modificatoare depusă la data de 11.06.2021 reclamantul a solicitat ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 3/16/2016 constând în: - în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 - 15962.47 RON, calculate până la data de 6/9/2021 și în continuare până la data plății efective; - în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 375 din 8 martie 2024, judecând cauza în fond, după casare, a admis în parte acțiunea privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul la plata despăgubirii constând în dobânda legală penalizatoare aferente sumei de 5.997 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, care va fi calculată de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, a respins în rest cererea ca neîntemeiată și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.520,77 RON constând în onorariu de avocat în sumă de 1.470,77 RON și taxa de timbru în sumă de 50 RON.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că sentința recurată, intră sub incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, în forma aplicabilă la data deschiderii procedurii, Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, Norma ASF nr. 24/2019, Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și a normelor legale incidente. În mod greșit instanța de judecată a respins excepția inadmisibilității acțiunii ridicată în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004. Cererea de plată a fost soluționată prin Decizia 14452/03.05.2018, iar această decizie a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/2018 Prin Decizia pronunțată de ÎCCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile părților, sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 rămânând astfel definitivă. Prin aceasta sentință se reține ca instanța "Anulează Decizia nr. 14452/03.05.2018. Obligă pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată(s.n.) formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexata Deciziei cu privire la suma de 7.913.561 RON (...)" Prin urmare s-a decis cu putere de lucru judecat că trebuie să "analizăm pe fond cererile de plată(s.n.)". Cu alte cuvinte, în cauză există o hotărâre judecătorească definitivă statuând că FGA trebuie să analizeze cereri de plată ce fac obiectul anexei la Decizia FGA nr. 14452/2018, această decizie emisă în baza primei analize a Fondului fiind desființată de instanță în mod definitiv. Drept urmare, la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată A. nu avea o creanță certă, lichidă și exigibilă în raport cu FGA astfel încât să poată solicita despăgubiri, motiv pentru care nu sunt întrunite condițiile art. 19 din Legea 554/2004 pe care A. a înțeles să își întemeieze acțiunea. Recurentul consideră că instanța de fond a respins în mod nefondat excepția prescripției. În sistemul actualului C. civ., momentul începutului prescripției extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de instanța de judecată numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data nașterii dreptului la acțiune, ci și dacă titularul lui avea cunoștință ori trebuia să cunoască acest fapt. În concluzie, momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia. În prezenta cauza reclamanta solicita despăgubiri constând penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, fără a preciza cuantumul acestora, perioada pentru care solicită acordarea lor, sau dacă legislația în materia asigurărilor, în ce privește cuantumul penalităților de întârziere i-ar fi aplicabil și subscrisei- instituție de drept public. Reclamanta indică totodată un temei subsidiar, respectiv solicită obligarea FGA la plata dobânzii legale conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Prin cererea înregistrată sub nr. x/16.03.2016, reclamanta nu a solicitat acordarea dobânzii legale, astfel că aceasta nu putea privi obiectul actului administrativ emis și nici puteau face obiectul controlului de legalitate al instanței de judecată- aspect ignorat de instanța de fond. Prin urmare, intimata-reclamantă cunoștea producerea prejudiciului și întinderea acestuia pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 11.03.2016, data depunerii cererii de despăgubiri. Aceasta cunoștea atât producerea prejudiciului, cât și întinderea acestuia pentru respingerea cererii de plata începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri, și anume data de 07.05.2018, începând cu aceste două date fiind certe atât nașterea dreptului la despăgubiri, cât și cuantumul acestora, care era fix și determinat de norme administrative și legale. Recurentul consideră că nu putea fi primită susținerea reclamantei că a cunoscut nașterea dreptului la despăgubiri doar la data de 13.10.2021, data soluționării definitive a dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București, având în vedere că reclamanta a depus prezenta acțiune înainte de această dată. Ca urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele două situații a început să curgă conform celor stabilite mai sus și s-a împlinit un an mai târziu, la data de 19.05.2019. Intimata-reclamantă a depus prezenta acțiune pe rolul instanței mult după împlinirea acestor termene, astfel încât se solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect pretenții formulată de reclamantă. Recurentul mai arată că în mod greșit instanța de judecată a respins excepția tardivității acțiunii, încălcând astfel dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum și principiul specialia generalibus derogant. Având în vedere faptul că intimata a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicita în prezenta cauza aplicarea de penalități/dobânzi, precum și faptul ca nu exista niciun motiv ca sa nu ceara aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosar x/2018, recurentul consideră faptul că acțiunea de față este tardivă, în raport de dispozițiile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 raportat la dispozitiile art. 8 și 19 din Legea 554/2004. O cerere este prematur introdusă atunci când, pentru exercitarea dreptului la acțiune, legea a prevăzut un anumit termen. În speță, trebuie respectat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 4902/27.11.2018 pronunțată în Dosarul x/2018, în considerentele căreia s-au reținut următoarele: Or, în speță, această situație nu se regăsește. Aceasta, întrucât FGA nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de reclamantă, FGA emițând o singură decizie de respingere globală, prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. Prin urmare, a proceda altfel și a obliga direct FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, instanța ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată, acesta fiind și motivul pentru care s-au respins pretențiile intimatei-reclamante de obligare directă la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, ca neîntemeiate. Simpla anulare a deciziei menționate a putut da naștere unor drepturi accesorii născute în mod direct din raportul juridic de drept procesual civil, precum obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată cauzate în acel dosar, nu și a unor drepturi decurgând din raportul juridic de drept substanțial, cât timp acesta nu a fost analizat (pe fond) de instanța de contencios administrativ. Or, reclamanta-intimată nu invocă o pagubă iminentă, simpla durată a procedurilor administrative neputând fi considerată o cauză de înlăturare a prematurității, cât timp daunele interese moratorii pretinse de către A. au ca scop repararea tocmai a acestei pretinse întârzieri culpabile. De asemenea, recurentul solicită admiterea excepției lipsei de interes, precizând că prin interes se înțelege folosul practic și scopul urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea, iar potrivit art. 33 C. civ.., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Pe fondul cauzei, solicită admiterea recursului și respingerea contestației ca nefondată, arătând că FGA nu este succesor în drepturi și obligații al asigurătorului insolvent, nu preia patrimoniul și nici drepturile și obligațiile acestuia, activitatea desfășurată de FGA fiind reglementată prin legea specială de înființare, respectiv, Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților și Norma ASF nr. 24/2019 de aplicare. Potrivit art. (2) din Norma ASF nr. 24/2019: "Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a confirma valabilitatea polițelor de asigurare emise de asigurători și nici de a elibera certificat privind daunele înregistrate." Din economia dispozițiilor Legii nr. 554/2004 rezultă că prejudiciul suferit de reclamant poate fi cauzat de o autoritate publică pe două căi: printr-un act administrativ ilegal care este anulat de instanța de judecată și prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri sau, după caz, prin refuzul administrativ explicit (respingerea cererii de către autoritate). Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ. Regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale. Răspunderea administrativ-patrimonială se antrenează în prezența acelorași condiții generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 și urm. din noul C. civ.. Astfel, pentru nașterea obligației de reparare trebuie să fie întrunite trei dintre condițiile răspunderii civile, toate făcând parte din categoria condițiilor obiective: existența unui prejudiciu cert, existența unei fapte ilicite extracontractuale și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. în ce privește vinovăția, ea nu este o condiție necesară pentru admiterea acțiunii în repararea prejudiciului introdusă de către cel prejudiciat împotriva autorității publice răspunzătoare. În ipoteza de față reclamanta a indicat în mod expres drept faptă ilicită neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanță de asigurare respinsă prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. Unicul motiv care a condus la respingerea de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON. Nici FGA, nici instanța de judecată învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018, nu au apreciat dacă reclamanta deține o creanță de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc. În limitele în care a fost emisă respectiv analizată de către instanța de judecată Decizia nr. 14452/03.05.2018, anularea acesteia nu conduce la consecința învederată de partea reclamantă, pârâta neputând fi obligată la contravaloarea lipsei de folosință în legătură cu o sumă care nu s-a statuat ca ar reveni reclamantei în litigiul principal. Mai precis acțiunea în despăgubiri nu poate primi o rezolvare diferită doar pentru motivul că este formulată pe cale separată. Or, dacă ar fi fost urmată regula, aceea ca acțiunea în despăgubiri să fie formulată odată cu cea în anulare, față de modalitatea în care a fost analizată legalitatea actului, acțiunea în despăgubiri se impunea a fi respinsă. În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a dispozițiilor legale incidente pricinii, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată. Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea 213/2015, cerere de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților (înregistrată sub nr. x din 16.03.2016). Prin decizia nr. 14452 din 03.05.2018 Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată. Reclamanta a contestat această decizie în cadrul dosarului nr. x/2018 Prin sentința civilă nr. 4902 din 27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus admiterea acțiunii și obligarea pârâtului Fondului de Garantare a Asiguraților să emită un act administrativ prin care să soluționeze pe fond cererile de plată menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON. Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs atât reclamanta A. S.A. cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. Recursurile au fost respinse prin decizia nr. 4644/13.10.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Prin decizia de casare pronunțată în prezentul dosar s-a stabilit că în cauză nu s-a împlinit termenul de prescripție și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluționarea cererii privind acordarea de despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea 554/2004. Astfel, reclamantul a solicitat prin cererea modificatoare acordarea despăgubirilor cauzate prin respingerea cererii de plată, măsură dispusă prin decizia nr. 14452 din 03.05.2018 . Instanța de fond a stabilit că reclamanta solicită acoperirea prejudiciului cauzat printr-un act administrativ nelegal. Caracterul nelegal al deciziei nr. 14452 din 03.05.2018 a fost stabilit în mod definitiv prin sentința civilă nr. 4902 din 27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. În raport de aceste coordonate ale acțiunii, astfel cum a fost modificată, Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect a apreciat că prejudiciul cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată s-a produs în intervalul de timp dintre momentul respingerii cererii (data de 03.05.2018 când a fost emisă decizia nr. 14452) și data plății sumei solicitate prin cererea de plată (29.10.2021). În condițiile în care reclamanta a solicitat acoperirea prejudiciului cauzat printr-un act administrativ nelegal, în dimensionarea acestuia nu poate fi avută în vedere perioada anterioară emiterii actului administrativ. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că deși recurentul reiterează excepțiile procesuale invocate și în primul ciclu procesual, acestea au fost tranșate prin decizia de casare, astfel că nu se mai impune analiza acestora în această fază procesuală. Pe fondul cauzei, Înalta Curte reține că cererea formulată pe cale separată de despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. O altă cerință ce se deduce din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse și emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, republicată. În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită pe de o partea nesoluționarea cererii de plată în termenul legal(act administrativ asimilat), iar pe de altă parte neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin Decizia nr. 14452/03.05.2018 (act administrativ tipic), prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanță de asigurare. În ceea ce privește actul administrativ tipic, respectiv Decizia nr. 14452/03.05.2018, se constată că acesta a fost anulat de instanțe în mod definitiv în cadrul dosarului nr. x/2018, ca urmare a constatării nelegalității aplicării plafonului de 450.000 RON cererilor de plată ale reclamantei. În aceste condiții, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 reclamanta este îndreptățită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată. Prejudiciul în discuție constă în lipsa de folosință a despăgubirii (capitalului) la care reclamanta era îndreptățită (drept recunoscut pe cale litigioasă și succedat de plata efectuată de pârât) în intervalul cuprins între data inițială de soluționare a cererii (03.05.2018) și data plății efectuată de pârât (29.10.2021). Lipsa de folosință a capitalului a fost cauzată de actul administrativ emis nelegal de pârât (respingerea cererii de plată), astfel încât se regăsește și cerința legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Referitor la solicitarea de plată a dobânzii legale penalizatoare, întemeiată pe dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte apreciază că dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) O.G. nr. 13/2011 se aplică în raporturile juridice dintre profesioniști (care decurg din exploatarea unei întreprinderi) în timp ce dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (3) din același act normativ se aplică în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi, astfel că pentru cuantificarea prejudiciului încercat de reclamantă se impune aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (3) O.G. nr. 13/2011. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.