ÎCCJ, decizie (scj.ro #230241)

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la 21.12.2018, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației Naționale, Inspectoratul Școlar Județean D. și Colegiul Național E., obligarea acestora la repararea prejudiciului material produs, în sumă de 50.000 lei, la care se adaugă dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la plata efectivă; obligarea pârâților la repararea prejudiciul moral produs, prin plata sumei de 250.000 lei, cu titlul de daune morale, la care se adaugă dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la plata efectivă; cu cheltuieli de judecată. Prin încheierea pronunțată la 10.01.2019, Tribunalul București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în temeiul prevederilor art. 200 alin. 2 C.proc.civ., a trimis cauza, spre competentă soluționare, unei secții civile a Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a civilă la 1.02.2019. La 21.08.2019, reclamanți au formulat o cerere precizatoare, prin care au arătat că prejudiciul total solicitat este în cuantum de 402.224,24 lei, fiind compus din suma de 52.224,24 lei reprezentând prejudiciul material, suma de 250.000 lei reprezentând prejudiciul moral, precum și suma de 100.000 lei reprezentând prejudiciul constând în pierderea unei șanse. Prin încheierea pronunțată la 2.09.2019, Tribunalul București – Secția a III-a civilă a respins excepțiile necompetenței materiale și teritoriale, precum și excepția netimbrării, ca neîntemeiate, și a introdus în cauză Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în calitate de intervenient forțat, în temeiul prevederilor art. 27 alin. 3 din O.G. nr. 137/2000.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2578 din 18.11.2019, Tribunalul București – Secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității, invocată de către pârâtul Ministerul Educației Naționale, a admis excepția prescripției extinctive, invocată de către pârâții Inspectoratul Școlar D., Colegiul Național E. și Ministerul Educației Naționale, a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă, și i-a obligat pe reclamanți la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul Colegiul Național E., în cuantum de 4.000 lei.

Hotărârea pronunțată în apel, în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 133 A din 29.01.2021, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții reclamanți A., B. și C. împotriva sentinței civile sus-menționate și i-a obligat pe apelanți la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată în apel către intimatul Colegiul Național E.

Hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă Prin decizia nr. 278 din 14.02.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva deciziei nr. 133 A/2021 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Hotărârea pronunțată în apel, în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 1580 A din 4.12.2023, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanți, a anulat sentința apelată și, evocând fondul, a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și a coparticipării procesuale active și pasive, ca neîntemeiate. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată. I-a obligat, în solidar, pe pârâții Inspectoratul Școlar Județean D. și Colegiul Național E. la plata către reclamanții C. și B. a sumei de 30.224,24 lei prejudiciu material și a dobânzii legale aferente acestei sume, de la data formulării cererii de chemare în judecată până la data plății efective. I-a obligat, în solidar, pe aceiași pârâți la plata despăgubirilor morale în cuantum de 60.000 lei pentru reclamantul A. și 30.000 lei pentru fiecare dintre ceilalți doi reclamanți, precum și a dobânzii legale aferente acestor sume, de la data pronunțării prezentei hotărâri și până la data plății efective. A respins, în rest, cererea de chemare în judecată, precum și cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Educației și Cercetării, ca neîntemeiate. I-a obligat, în solidar, pe cei doi pârâți la plata către reclamanți a sumei de 584,53 lei, reprezentând cheltuieli de judecată cu deplasarea martorilor.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 1580 A/2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanții A., B. și C. și pârâții Inspectoratul Școlar Județean D. și Colegiul Național E. 6.1. Recursul declarat de reclamanții A., B. și C. Prin cererea de recurs, fără a face încadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., reclamanții au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată. În ceea ce privește situația de fapt, reclamanții au arătat că, în urma unor conflicte între reclamantul A. și alți elevi ai unității de învățământ, prin hotărârea nr. 256 din 10.03.2014 a Consiliului profesoral al Colegiului Național E. a fost aplicată sancțiunea mutării disciplinare a elevului. Situația conflictului dintre elevi a fost reflectată și în presa locală, prin știri denigratoare despre starea și diagnosticul reclamantului A., știrile fiind preluate și de către alte ziare, televiziuni naționale și rețele de socializare. Ca urmare a situației generate de publicarea, în presa locală, a articolelor denigratoare despre acesta, niciun liceu din orașul Brăila nu a mai fost de acord ca reclamantul A. să-și poată continua studiile la profilul ales de el încă de la admitere, adică științele naturii, învățământ cu frecvență de zi, an școlar 2013-2014, semestrul II. Toate demersurile întreprinse de părinți pentru reînscrierea la un alt liceu care avea cursuri la învățământul de zi, din orașul Brăila, au eșuat, fiind ferm respinși, rând pe rând, de către toate liceele, invocate fiind știrile apărute în presă. Astfel, au arătat că reclamantul elev nu a fost primit nici la cel mai slab cotat liceu din Brăila, deși a participat la concursuri și a avut rezultate remarcabile la învățătură. Au mai arătat reclamanții că, în luna aprilie 2014, au formulat sesizare la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, iar, în luna iunie 2014, au formulat cerere de anulare a hotărârii nr. 256/10.03.2014 a Consiliului profesoral al Colegiului Național E., înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila – Secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. dosar x/113/2014. Totodată, au învederat că „abuzurile și discriminarea” din partea pârâților au continuat, deoarece Inspectoratul Școlar Județean D. nu a dat curs la nicio solicitare de primire în audiență la această instituție, iar Ministerul Educației Naționale, sesizat cu privire la imposibilitatea continuării studiilor în condițiile anterior descrise și la situația de discriminare, nu a luat nicio măsură, implicarea acestuia, în soluționarea transferului reclamatului elev la o altă unitate de învățământ, fiind nulă. Prin hotărârea nr. 519 din 17.09.2014 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a constatat, în condițiile art. 2 alin. 1 și 4 coroborat cu art. 11 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 republicată, discriminarea reclamantului A. prin mutarea sa disciplinară la o altă unitate de învățământ, nerespectarea confidențialității cu privire la starea sa de sănătate, prin relatarea, în presă, a manifestărilor față de colegi, fiind aplicată fiecăruia dintre cei doi pârâți sancțiunea amenzii contravenționale în cuantum de 2.000 lei. Au mai susținut reclamanții că, prin decizia civilă nr. 1466 din 26.09.2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați – Secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/113/2014, a fost anulată hotărârea Consiliului profesoral al Colegiului Național E., prin care a fost aplicată sancțiunea mutării disciplinare a elevului A. Pentru aceste considerente, au solicitat antrenarea răspunderii pârâților prin obligarea acestora la plata sumei de 52.224,24 lei reprezentând prejudiciu material constând în cheltuielile efectuate cu chiria pentru relocarea în alt oraș, utilități, însoțitor, deplasări Brăila - Galați, terapie și consiliere; 250.000 lei prejudiciu moral; 100.000 lei prejudiciu constând în pierderea unei șanse (de a finaliza studiile la Colegiul Național E. și de a avea o viață normală). După această expunere a situației de fapt, reclamanții au învederat că decizia instanței de apel este, în parte, nelegală, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra despăgubirilor pretinse pentru pierderea unei șanse, asupra cheltuielilor efectuate cu însoțitorii reclamantului elev și cea dată asupra cheltuielilor de judecată solicitate. Cu referire la cheltuielile efectuate cu însoțitorii, reclamanții au arătat că instanța de apel nu a luat în considerare niciuna dintre convențiile civile depuse la dosarul cauzei pentru perioada celor doi ani de liceu, respectiv pentru anii școlari 2014-2015 și 2015-2016, neținând seama nici de explicația precizatoare depusă în septembrie 2020, cu privire la plata celor 2 însoțitori. Astfel, au susținut că, potrivit Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, pentru contractele care au fost încheiate până la 24.03.2017, condiția înscrierii într-un registru public nu este aplicabilă, fiind incidentă doar în cazul contractelor încheiate după această dată. Actele juridice încheiate sub formă de înscrisuri sub semnătură privată vor fi titluri executorii conform Codului civil în condițiile existente la momentul încheierii acestora, astfel că nu se poate reține că cele două contracte cu însoțitorii au fost încheiate pro causa. În ultima parte a memoriului de recurs, recurenții au susținut că instanța a omis să se pronunțe asupra cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.800 lei (cu T.V.A. inclus), reprezentând onorariul de avocat achitat pentru reprezentarea părților în primă instanță și apel, deși aceste cheltuieli au fost solicitate și dovedite cu contractul de asistență judiciară și extrasele bancare. Concluzionând, recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului și anularea, în parte, a sentinței atacate. 6.2. Recursul declarat de pârâtul Inspectoratul Școlar Județean D. Prin cererea de recurs, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare. a. A arătat că hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1435 și art. 1370 C.civ. În dezvoltarea primului motiv de recurs, pârâtul a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1382 și următoarele C.civ, care reglementează răspunderea solidară. Astfel, a învederat că instanța de apel a dat eficiență unei norme generale, în condițiile în care există o normă specială aplicabilă, interpretând greșit textul de lege incident în cauză. În acest sens, în esență, pârâtul a învederat că, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, trebuia cercetat dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru solidaritatea între creditori, având în vedere dispozițiile art. 1435 C.civ., potrivit cărora solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată expres. Totodată, a susținut că nici coparticiparea procesuală activă și nici calitatea procesuală activă nu pot acoperi lipsa izvorului solidarității active sau al caracterului indivizibil al obligației, solidaritatea activă fiind excepția de la regula prezumării divizibilității prevăzută de art. 1424 C.civ., iar situațiile de excepție sunt strict și limitativ reglementate de lege. A mai arătat că, potrivit art. 1382 C.civ., cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat, iar art. 1383 din același act normativ reglementează raporturile dintre debitori, stabilind că, între cei care răspund solidar, sarcina reparației se împarte proporțional, în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenția sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărți sarcina reparației, fiecare va contribui, în mod egal, la repararea prejudiciului. În consecință, art. 1382 C.civ. instituie solidaritatea pasivă a persoanelor care au provocat un prejudiciu prin aceeași faptă ilicită, persoana vătămată putând să solicite oricărui codebitor repararea integrală a prejudiciului, iar art. 1383 din același cod stabilește criteriile în raport cu care se va determina, între debitorii care răspund solidar, întinderea obligației de reparare a daunei. În acest context, pârâtul a arătat că instanța de apel trebuia să stabilească dacă faptele celor doi pârâți sunt distincte sau dacă se pune problema săvârșirii, în comun, de către aceștia a unei fapte ilicite. Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normei legale, raportul de solidaritate pasivă fiind, în opinia pârâtului, greșit reținut, întrucât faptele imputate Inspectoratului Școlar Județean D. nu sunt clar precizate sau individualizate. Dispozițiile art. 1382 C.civ. fac referire la „delictul (...) imputabil mai multor persoane”, respectiv la „cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă”, revenindu-i instanței de judecată sarcina de a determina înțelesul concret și modul de aplicare a textului de lege menționat. Astfel, deși poate fi acceptată și teza necesității ca cei care răspund solidar să fi săvârșit împreună aceeași faptă ilicită, condiția solidarității pasive presupune, în realitate, ca faptele autorilor să fi produs victimei un prejudiciu comun, care urmează să fie reparat, solidar, de către toți autorii. În acest sens, a învederat că una dintre trăsăturile juridice ale obligației solidare pasive este aceea ca prejudiciul să fie provocat prin aceeași faptă ilicită și să fie cauzat în comun de autorii acesteia, ceea ce nu se regăsește în speță. Ca atare, prin hotărârea recurată s-a dat eficiență, în mod greșit, dispozițiilor art. 1382 C.civ., referitor la comiterea unei fapte ilicite de către mai mulți autori, și nu dispozițiilor art. 1370 din același cod, potrivit cărora, dacă prejudiciul a fost cauzat prin acțiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar față de victimă; acesta reprezintă un caz particular în care răspunderea fiecărui autor al faptei ilicite nu poate fi individualizată. În consecință, nu se poate reține, în speță, existența unui raport juridic care să impună o solidaritate pasivă, iar instanța de apel, în vederea aplicării dispozițiilor art. 1382 C.civ., nu a analizat dacă poate exista sau nu, teoretic, o solidaritate pasivă. În ceea ce privește fapta ilicită imputată și reținută în sarcina pârâtului Inspectoratul Școlar Județean D., recurentul a susținut că s-a făcut referire la aceasta ca fiind o faptă omisivă, însă nu s-au precizat explicit omisiunile, măsurile ce trebuia a fi luate, raportat la atribuțiile date instituției prin dispozițiile legale. Nu s-a avut în vedere de către instanțele anterioare că unitățile de învățământ au personalitate juridică, Inspectoratul Școlar Județean neputând interveni decât în limitele impuse de lege și în limita atribuțiilor date de către Minister. Argumentul referitor la „neluarea tuturor măsurilor” reprezintă o exprimare vagă și ambiguă, de natură a crea confuzie, instanța fiind ținută de dispozițiile art. 1382 C.civ. să individualizeze și să particularizeze, în mod explicit, fapta ilicită reținută în sarcina Inspectoratul Școlar Județean D., pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală a acestuia. De asemenea, instanța de apel nu a expus, în raționamentul său judiciar, cum operează raportul de cauzalitate între fapta ilicită - „neluarea tuturor măsurilor” și prejudiciu/întinderea acestuia. Totodată, a criticat faptul că nu rezultă, deopotrivă, modalitatea în care a fost stabilită vinovăția acestui pârât, deși existența prejudiciului, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăției sunt condiții obligatorii de îndeplinit pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală a Inspectoratului Școlar Județean D. Făcând trimitere la dispozițiile art. 1530 C.civ., pârâtul a arătat că actualul C.civ. propune, drept criteriu de stabilire a cauzalității, pe acela al legăturii necesare dintre fapta ilicită și efectul produs - prejudiciul, care este consecința directă și necesară a neexecutării, fără justificare sau culpabile, a obligației. Concluzionând, pârâtul a învederat că prejudiciul suferit de reclamanți provine dintr-o cauză ce nu îi este imputabilă, prin prisma atribuțiilor date de legiuitor, respectiv a descentralizării atribuțiilor pârâtului, ceea ce exclude legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și exonerează de răspundere Inspectoratul Școlar Județean D., aspect pe care instanța de apel l-a nesocotit, prin reținerea existenței unei răspunderi solidare a celor doi debitori, nefiind incidente, în speță, dispozițiile art. 1349 C.civ.. b. Prin cel de-al motiv de recurs formulat, recurentul pârât a criticat modalitatea în care a fost analizat și stabilit cuantumul prejudiciului, respectiv al daunelor materiale și morale, arătând că instanța era obligată să țină seama de criteriile convenționale, cât și de cele rezultate din dispozițiile art. 1357 și următoarele C.civ., criterii ce nu au fost respectate. În acest sens, recurentul pârât a învederat că noțiunea de „despăgubire” din dreptul intern nu se suprapune peste conceptul de „satisfacție echitabilă”, cuprins în art. 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Sumele de bani acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să depășească sfera unei compensații destinate a alina suferința psihică, în caz contrar ajungându-se la o îmbogățire fără just temei a victimei. La stabilirea existenței prejudiciului moral, trebuie avute în vedere: importanța valorilor nepatrimoniale lezate, durata menținerii consecințelor vătămării pe plan fizic și psihic, intensitatea durerilor fizice și psihice, repercusiunile pe plan social, profesional și personal, situația personală a victimei, ținând seama de mediul social din care victima face parte, educația, cultura, standardul de moralitate, personalitatea și psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social. Reparația pecuniară a prejudiciilor morale contravine scopului și principiilor răspunderii civile, care vizează doar prejudiciile de natură materială. A susținut pârâtul că este inadmisibilă reparația bănească a daunei morale în prezenta cauză, din cauza imposibilității evaluării daunelor morale, stabilirea cuantumului acestora fiind supusă arbitrarului, mai ales că, în cazul concret dedus judecății, faptele au fost cu derulare succesivă în timp, existând și culpa reclamanților, neputând fi puse doar în sarcina școlii. Sancționarea reclamantului a fost urmarea unui comportament necorespunzător față de colegii de clasă. Făcând trimitere la practica judiciară, recurentul a arătat că, pentru determinarea cuantumului despăgubirilor morale, se impune a se avea în vedere principiul reparării integrale, iar nu restabilirea situației anterioare, respectiv ușurarea situației victimei, prin oferirea unei satisfacții compensatorii, și nu argumentarea unor valori patrimoniale, ca sursă de îmbogățire sau comercializare a valorilor spirituale ale omului. Drept urmare, a apreciat recurentul că instanța de apel, în stabilirea cuantumului daunelor morale, a ignorat principiul proporționalității și justei măsuri, supraevaluând despăgubirile, și nu a ținut seama de rezonanța socială a consecințelor negative produse prin acțiunile reclamantului și nici de împrejurarea că acesta a terminat studiile și are/avea intenția de a urma cursurile universitare. A mai susținut că părinții reclamantului sunt principalii responsabili pentru creșterea și educarea minorului. În concluzie, cuantumul despăgubirii acordate este supraevaluat, fiind necesar să fie redus la un nivel rezonabil. Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca nefondată. 6.3. Recursul declarat de pârâtul Colegiul Național E. Prin cererea de recurs, recurentul pârât Colegiul Național E. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ., și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată. a. În dezvoltarea primului motiv de recurs formulat, încadrat de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., s-au imputat instanței de apel interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 alin. 1, art. 1435, art. 1382 C.civ. cu trimitere la norma procesuală reglementată de art. 59 C.proc.civ., privind coparticiparea activă, instanța făcând un mixt între solidaritatea activă și coparticiparea activă. După expunerea petitelor cererii inițiale formulate de reclamanți, recurentul pârât a reiterat solicitările acestora formulate prin precizările depuse la 21.08.2019, prin care părțile adverse au adus clarificări cu privire la cuantumul total al prejudiciului solicitat, în valoare de 402.224,24 lei, compus din prejudiciul material - 52.224,24 lei; prejudiciul moral - 250.000 lei; prejudiciul constând în pierderea unei șanse - 100.000 lei. Mai departe, pârâtul a învederat că, în condițiile în care nu s-a indicat în concret, nu s-a defalcat și motivat prejudiciul, precum și modul de determinare a cuantumului prejudiciului suferit de fiecare dintre cei trei reclamanți, a invocat, în fața primei instanțe, lipsa coparticipării active și pasive, prin prisma faptului că nu se poate reține, în cauză, o solidaritate activă și nicio solidaritate pasivă. Cu privire la solidaritatea activă/pasivă, recurentul a arătat că instanța de apel a reținut că, în speță, există coparticipare procesuală, astfel cum este reglementată această noțiune de art. 59 C.proc.civ., iar împrejurarea că reclamanții au formulat o cerere comună și nu au indicat distinct prejudiciul pretins de fiecare în parte nu poate constitui temei al respingerii acțiunii în considerarea excepției coparticipării procesuale active, ci poate constitui temei al stabilirii distincte a prejudiciului suferit de fiecare reclamant în parte, astfel cum a și procedat. Așadar, deși instanța a analizat, teoretic, solidaritatea reclamanților în cadrul răspunderii civile delictuale, în considerarea dispozițiilor art. 59 C.proc.civ., Curtea, fără a stabili care este culpa fiecărui pârât în raport cu fiecare reclamant și nici întinderea prejudiciului (conform art. 1357 C.civ.), a concluzionat că există solidaritate activă, întrucât cererea este formulată de trei reclamanți persoane fizice distincte, care pot sta împreună în această calitate dacă drepturile lor au aceeași cauză, cauza comună a prejudiciului pretins constituind-o faptele de discriminare imputate instituției școlare, respectiv Inspectoratului Școlar Județean D. În raport cu cadrul procesual stabilit de reclamanți, instanța de apel trebuia să cerceteze dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru solidaritatea între creditori, conform art. 1435 din Codul civil, care prevede că solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată expres. În opinia recurentului, soluția instanței este greșită, întrucât nici coparticiparea procesuală activă și nici calitatea procesuală activă nu pot acoperi lipsa izvorului solidarității active. În acest sens, a învederat că intimații reclamanți au solicitat, prin cererea introductivă de instanță, repararea prejudiciului, pretinzând o singură sumă de bani, fără însă a preciza dacă fiecare dintre ei a suferit un prejudiciu ca urmare a faptelor imputate pârâților și fără a cuantifica/determina prejudiciul pe care 1-a suferit fiecare din ei. De asemenea, nu au menționat care este culpa pârâților în raport de fiecare reclamant, cu privire la fiecare capăt de cerere, după cum nu au precizat nici care este legătura de cauzalitate dintre aceste fapte și prejudiciul suferit de fiecare reclamant; nu au indicat care sunt drepturile și interesele fiecărui reclamant afectate prin faptele pârâților. Or, așa cum rezultă din situația de fapt reținută în considerentele deciziei recurate, faptele imputate fiecărui pârât sunt diferite, astfel încât nu se poate vorbi despre o solidaritate pasivă, respectiv fapta reținută și imputată Colegiului Național E. rezidă în refuzul accesului la educație al elevului, în timp ce fapta Inspectoratului Județean D. este una omisivă, respectiv neluarea tuturor măsurilor pentru înlăturarea discriminării. A mai arătat că fapta ilicită constând în discriminare s-a reținut în privința reclamantului A. și nicidecum cu privire la ceilalți reclamanți, B. și C., pentru a se putea justifica concluzia instanței de apel că reclamanții din prezenta cauză au o cauză comună și pot fi împreună părți reclamante. Împrejurarea că discriminarea 1-a vizat doar pe reclamantul A. rezultă și din considerentele deciziei civile nr. 1623 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/113/2015, prin care s-a reținut că „discriminarea constă în aplicarea aceluiași tratament educațional minorului Ilie Alexandru, care necesita o intervenție specială, ca și celorlalți elevi care nu necesitau un tratament special”; „discriminarea s-a realizat prin faptul de a se fi refuzat accesul la educație corespunzătoare pentru minor”; „discriminarea a fost precis individualizată și reținută în cauză prin faptul că o situație diferită, ce necesita o intervenție specială, a fost tratată similar cu o situație ce nu presupunea un tratament special”; „procedura în cauza a fost declanșată de plângerea formulată de B. și C., prin care erau sesizate fapte de discriminare directă săvârșite împotriva fiului lor, A., elev în clasa a XI-a (...).” În opinia recurentului pârât, simplul fapt că reclamanții B. și C. „pretind” că au suportat consecințele discriminării sau că au fost prejudiciați prin discriminare nu este suficient și nu îi îndreptățește la a beneficia de prejudiciul moral stabilit de către instanța de apel. În ceea ce privește prejudiciul solicitat, recurentul pârât a arătat că acesta a fost indicat global, în considerarea legăturii de rudenie părinte - copil, deci, acționând împreună, ca o familie, fără a fi indicat, în concret, care este prejudiciul suferit și care este cuantumul acestuia, pentru fiecare în parte. Totodată, a susținut că nu s-a făcut dovada că fiecare dintre reclamanți a fost prejudiciat de faptele imputate pârâților și nu s-au reținut fapte ilicite în detrimentul fiecăruia dintre reclamați, care să justifice sau care să dea posibilitatea fiecăruia dintre ei să se adreseze instanței de judecată, printr-o acțiune separată, solicitând antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților. Drept urmare, a apreciat că, în prezenta cauză, nu se poate reține o coparticipare procesuală activă facultativă determinată de strânsa legătură dintre faptele ilicite imputate pârâților în cadrul răspunderii civile delictuale și raporturile de familie ale reclamanților, raportat la art. 59 C.proc.civ., așa cum, în mod eronat, a reținut instanța de apel. Având în vedere că solidaritatea nu se prezumă, fiind o excepție de la regula prevăzută de art. 1424 C.civ., iar reclamanții nu au arătat, în concret, care este prejudiciul pe care fiecare dintre ei l-a suferit, recurentul a solicitat să se constate că nu s-a făcut dovada unei solidarități active. În ceea ce privește solidaritatea pasivă a pârâților chemați în judecată respectiv, a Colegiului Național E. și a Inspectoratului Școlar D., recurentul a arătat că instanța de apel a reținut că cei doi pârâți pot răspunde, în cauză, ca subiecte pasive ale raportului juridic prin prisma coparticipării procesuale pasive. Or, în opinia recurentului pârât, raportat la prevederile art. 1357 alin. 1, art. 1382 C.civ., în cauză nu se poate reține o răspundere solidară a acestor instituții. În acest sens, a arătat că, din conținutul textelor de lege menționate, rezultă că una dintre trăsăturile juridice ale obligației solidare pasive este aceea ca prejudiciul să fie provocat prin aceeași faptă ilicită și să fie cauzat în comun de autorii acesteia, prezentând importanță, pentru stabilirea prejudiciului în cazul răspunderii solidare, dacă, la producerea faptului generator de daune, a concurat activitatea intenționată sau din culpă a mai multor persoane. Însă, fapta de discriminare reținută în sarcina Colegiului Național E. constă în refuzul accesului la educație corespunzătoare pentru minor, iar, în ceea ce-l privește pe Inspectoratul Județean D., faptul de a nu fi luat toate măsurile pentru înlăturarea discriminării. Drept urmare, nu se impută pârâților săvârșirea unei singure fapte, împreună, pentru a se putea angaja o răspundere solidară a acestora, ci mai multe fapte, distincte, și nici nu s-a indicat și nici determinat motivul pentru care pârâții ar putea răspunde, în solidar, pentru mai multe fapte distincte. Totodată, recurentul a arătat că nu se poate stabili prejudiciul pe care ar trebui să îl acopere fiecare intimat, deoarece acest prejudiciu privește mai multe fapte, săvârșite de mai multe persoane juridice distincte, instanța de apel substituind voința reclamanților și stabilind un prejudiciu pentru fiecare dintre ei, cu încălcarea dispozițiilor art. 22 C.proc.civ., care obligă judecătorul să ceară lămuriri sub toate aspectele incerte și care sunt necesare și utile soluționării cauzei. Mai mult, argumentul instanței de apel, în sensul că „faptul că nu au indicat distinct prejudiciul pretins de fiecare în parte nu poate constitui temei al respingerii acțiunii în considerarea excepției coparticipării procesuale active, ci poate constitui temei al stabilirii distincte a prejudiciului suferit de fiecare clamată parte”, contravine rațiunii juridice a dispozițiilor legale ce reglementează răspunderea solidară. O astfel de concluzie ar putea fi temeinică și legală doar în situația în care se poate reține existența unor fapte ilicite în detrimentul fiecăruia dintre reclamanți și se precizează, în concret, prejudiciul suferit de fiecare în parte și cuantumul acestuia. Or, din situația de fapt reținută în considerentele deciziei recurate, cauza comună a prejudiciului pretins de reclamanți o constituie faptele de discriminare, însă nu există nicio dovadă a prejudicierii acestora; în plus, nu există nicio discriminare săvârșită de instituția școlară în privința reclamanților B. și C.. Prin urmare, nici pretențiile deduse judecății nu pot fi solicitate în solidar de către reclamanți, iar pârâții nu pot răspunde în solidar, neexistând o faptă ilicită comisă de ei în comun. b. Cea de-a doua critică formulată vizează nesocotirea regulilor de procedură referitoare la principiul disponibilității părților, reglementat de art. 9 C.proc.civ., la principiul contradictorialității, reglementat de art. 14 și art. 22 alin. 6 C.proc.civ., fiind subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 din același cod. În dezvoltarea motivului de recurs, pârâtul a învederat că, analizând pretențiile reclamanților apelanți, în ceea ce privește prejudiciul moral, fără să existe vreo precizare/vreun înscris/vreo probă cu privire la prejudiciul suferit de fiecare reclamant în parte, fără să pună, în discuția părților, eventualul prejudiciu suferit de fiecare reclamant și cuantumul acestuia, instanța de apel a intervenit și a stabilit suma ce se cuvine fiecărui reclamant. Pe de altă parte, a susținut că, din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel, în evaluarea prejudiciului moral, a făcut o analiză doar cu privire la reclamantul A., a prejudiciului suferit prin fapta de discriminare, a suferinței elevului și a afectării relațiilor interpersonale extrașcolare, reținând că, prejudiciul moral suferit de către reclamanții părinți rezidă din fapta de discriminare imputată Colegiului Național și Inspectoratului Școlar, în privința fiului lor. Cu privire la cei doi reclamanți, părinții reclamantului A., deși nu s-a reținut o faptă de discriminare față de aceștia, imputabilă Colegiului Național, și nici nu s-a stabilit o altă faptă ilicită imputabilă acestuia și cauzatoare de prejudiciu moral, instanța de apel a analizat cauza în termeni generali și le-a acordat câte 30.000 lei, cu titlu de daune morale. Nici din susținerile părților și nici din materialul probator administrat în cauză, nu rezultă și nu s-a făcut dovada existenței vreunui prejudiciu suferit de către reclamanții B. și C.. Cu toate acestea, instanța de apel a concluzionat și cu privire la reclamanții C. și B., fără nicio justificare temeinică și legală, ignorând principiul disponibilității, reglementat de art. 9 și art. 22 alin. 6 C.proc.civ., respectiv faptul că părțile sunt cele care determină gradul procesual sub aspectul obiectului cauzei și al întinderii acestuia, al apărărilor formulate în proces. De asemenea, instanța de apel a ignorat și principiul contradictorialității, reglementat de art. 14 C.proc.civ., în condițiile în care nu a pus în discuția părților existența și modul de determinare a prejudiciului suferit de cei doi reclamanți, C. și B., precum și cuantumul prejudiciului, reclamanții neadministrând nicio probă în acest sens, împrejurare în raport cu care nici recurentul pârât nu a fost în măsură să își pregătească o apărare temeinică, fiindu-i îngrădit dreptul respectiv. c. Prin cea de-a treia critică formulată, recurentul pârât a imputat instanței de apel interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 278 alin. l pct. 6 C.proc.civ.. În dezvoltarea acestei critici, a învederat că instanța de apel, deși nu a avut în vedere, la cuantificarea prejudiciului, prejudiciul material reprezentat de contravaloarea cheltuielilor cu cei doi însoțitori, întrucât nu putea fi reținută o dată certă a celor două contracte încheiate cu aceste persoane, în sensul art. 278 C.proc.civ., nu aceeași a fost concluzia în cazul sumelor pretinse cu titlu de chirie, în considerarea acelorași apărări referitoare la data certă a contractului de închiriere și a actului adițional de prelungire a acestuia. Curtea s-a rezumat la faptul că achitarea utilităților de către reclamanți, în perioada contractului de închiriere, i-ar conferi caracter cert, fără să observe că, din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că plata utilităților vizează, doar parțial, perioada închirierii, respectiv octombrie 2014 - aprilie 2015, fiind exclusă perioada menționată în actul adițional, 28.09.2015 – 27.06.2016, pentru care nu există nicio probă la dosar. Prin urmare, motivarea instanței de apel este nelegală, fiind contradictorie pentru situații similare, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.. d. Ultimul motiv de recurs, încadrat de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., se referă la interpretarea eronată de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1357 C.civ., reținând atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, în lipsa îndeplinirii, cumulative, a condițiilor prevăzute de lege. Conform art. 1357 C.civ., „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să-l repare”. Recurentul pârât a susținut că faptele ilicite imputate nu sunt în strictă legătură directă cu prejudiciul solicitat de către reclamanți. În ceea ce privește prejudiciu material pretins, contrar raționamentului instanței de apel, relocarea reclamantului A. a avut loc ca urmare a voinței reclamanților și nu a culpei pârâților, aspect dovedit prin cererea de transfer, însușită, de altfel, prin semnătură, în care se precizează că se solicită transferul motivat de schimbarea domiciliului în Galați, în vederea continuării unui program de psihoterapie specializată pentru sindromul Aspenger, de care suferă reclamantul, și nicidecum pentru a putea continua cursurile școlare. La art. 2.2. din contractul de închiriere se precizează că spațiul închiriat va fi folosit de către chiriaș cu destinația de locuință, reclamanții alegând să-și schimbe domiciliul în municipiul Galați, determinat de necesitatea continuării unui program de psihoterapie specializată pentru reclamantul A.. Totodată, a arătat că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că partea menționată își putea continua cursurile școlare în Brăila, la Colegiul Tehnologic X, care, de altfel, a aprobat transferul acestuia. Atât timp cât voința intimaților reclamanți a fost de a-și schimba domiciliul în Galați, din motive medicale și în interesul superior al reclamantului A. (minor la acea vreme), cheltuielile cu chiria nu constituie un prejudiciu pentru care Colegiul Național E. este ținut să răspundă. A mai învederat recurentul că nu poate fi reținută culpa pârâților, întrucât, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă că reclamanții B. și C. nu au colaborat cu instituția școlară și nu au adus la cunoștința acesteia problemele/afecțiunile medicale ale reclamantului A., nici la momentul transferului de la Colegiul Național Y. și nici după incidentele petrecute în cadrul Colegiului Național E., referitoare la indisciplină și actele de agresiune exercitate de către reclamant față de colegi - aspecte rezultate și din declarațiile/articolele de presă existente la dosarul cauzei. Primul document care atestă afecțiunile medicale ale reclamantului A. datează din 6.05.2024, deci, ulterior producerii incidentelor de agresiune și, implicit, a hotărârii Consiliului profesoral prin care s-a dispus mutarea disciplinară a acestuia. O aplicare eronată a dispozițiilor art. 1357 C.civ. a fost realizată și cu ocazia analizării prejudiciului moral și stabilirii cuantumului acestuia, cuvenit celor trei reclamanți. În ceea ce privește condiția legăturii de cauzalitate, nu există o legătură directă între fapta de discriminare și prejudiciul acordat reclamanților B. și C., în contextul în care toate referirile instanței și probele administrate sunt cu privire la reclamantul A.. În concluzie, în condițiile în care nu s-a făcut dovada prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită imputată și prejudiciul pretins și nici a culpei pârâtului, în mod greșit, instanța de apel a reținut îndeplinirea, în mod cumulativ, a condițiilor esențiale pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Apărările formulate în cauză Recurenții reclamanții au formulat întâmpinare la recursurile declarate de recurenții pârâți, prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. Recurentul pârât Colegiul Național E. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenții reclamanți, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nul și recursurile declarate de pârâți sunt nefondate, pentru următoarele considerente: II.1. Recursul declarat de reclamanții B., C. și A. Conform art. 486 alin. 1 lit. d C.proc.civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se fundamentează calea de atac și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. În același sens, dispozițiile art. 487 alin. 1 C.proc.civ. prevăd că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, cu excepția cazurilor reglementate la art. 470 alin. 5 din același cod (termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la un alt moment decât cel al comunicării hotărârii atacate). Motivele de nelegalitate pentru care se poate exercita calea extraordinară de atac a recursului sunt cele prevăzute în art. 488 alin. 1 C.proc.civ., structura actuală a recursului nepermițând formularea unor motive de netemeinicie împotriva hotărârii atacate. Astfel cum s-a expus în precedent, prin cererea introdusă pe rolul acestei instanțe, recurenții reclamanți au prezentat situația de fapt care a generat litigiul de față, determinată de conflictul dintre recurentul reclamant A. și colegii din instituția de învățământ care a dispus mutarea sa disciplinară în urma acestui incident, au evocat demersurile întreprinse de ei în legătură cu fapta de discriminare la care a fost supus reclamantul minor și cheltuielile ocazionate de mutarea lor în municipiul Galați, precum și suferințele de ordin moral pe care le-au încercat ca urmare a imaginii negative create fiului lor în mass-media. Deși au contestat, punctual, soluția instanței de apel dată pretențiilor constând în pierderea unei șanse în condițiile art. 1358 alin. 4 C.civ., neacordarea despăgubirilor materiale vizând cheltuielile efectuate cu cei doi însoțitori ai reclamantului A., precum și a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 4.800 de lei, recurenții nu au adus argumente concrete, susceptibile de încadrare în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., prin care să combată decizia pronunțată de Curtea de Apel. În ceea ce privește cheltuielile cu însoțitorii, au arătat că, în mod greșit, instanța de apel nu a ținut seama de contractele încheiate în acest sens pentru perioada anilor școlari 2014-2015, respectiv 2015-2016, și că actele juridice menționate nu trebuia să poarte dată certă, în contextul în care, până la 24 martie 2017, condiția înscrierii într-un registru public nu era aplicabilă, potrivit Legii de punere în aplicare a Codului civil nr. 71/2011. Cu ocazia dezbaterilor orale asupra recursurilor, recurenții au menționat că 24 martie reprezintă data punerii în aplicare a actului normativ enunțat. Critica nu poate fi primită, în condițiile în care Legea nr. 71/2011 reprezintă ea însăși o lege de punere în aplicare, respectiv a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, și nu cuprinde vreo mențiune din care să rezulte că a fost pusă în aplicare ulterior publicării sale în Monitorul Oficial (nr. 409 din 10 iunie 2011) și nici în sensul amintit de recurenți, și anume că, până la 24 martie 2017, înscrisurile sub semnătură privată nu era necesar să aibă dată certă, prin menționarea lor în registre publice, pentru a fi opozabile terților. De altfel, o asemenea dispoziție nu se regăsește nici în Codul procedură civilă, din care face parte art. 278, care reglementează data certă a înscrisului sub semnătură privată, și nici în Legea de punere în aplicare a Codului de procedură civilă nr. 76/2012. În consecință, susținerile recurenților nu au legătură cu considerentele pentru care instanța de apel a respins pretențiile referitoare la cheltuielile efectuate cu însoțitorii reclamantului A.. Critica vizând neacordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.800 de lei, reprezentând onorariu de avocat, de asemenea, nu poate fi cenzurată în recurs, în contextul în care nu exercitarea căii extraordinare de atac constituie remediul acordării sumelor de bani pretinse cu acest titlu, ci cel al îndreptării erorii materiale, formulate conform art. 442 C.proc.civ.. Astfel, potrivit art. 445 C.proc.civ., îndreptarea hotărârii nu poate fi cerută prin intermediul apelului sau recursului, ci doar în condițiile art. 442 din același cod, raportat la împrejurarea că sumele pretins cheltuite cu onorariul de avocat reprezintă o simplă omisiune de calcul a instanței în ceea ce privește cheltuielile de judecată stabilite în favoarea apelanților reclamanți și, totodată, ținându-se seama că o parte din asemenea cheltuieli, respectiv cele legate de deplasarea martorilor, a fost acordată prin decizia atacată. Raportat la toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul exercitat de reclamanți nu îndeplinește exigențele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., astfel încât, în baza art. 489 alin. 2 din același cod, îl va anula. II.2. Recursul declarat de pârâtul Inspectoratul Școlar Județean D. Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Inspectoratul Școlar Județean D. este nefondat, pentru următoarele considerente: a. Criticile subsumate acestui punct din cererea de recurs, privind necesitatea verificării cererii de chemare în judecată din perspectiva solidarității active și greșita reținere, în persoana pârâților, a solidarității pasive sunt, în cea mai mare parte, comune cu susținerile, sub același aspect, ale pârâtului Colegiul Național E., astfel încât vor fi examinate împreună, argumentele prezentei instanțe răspunzând ambelor recursuri. Prima dintre critici vizează încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1435 C.civ., privind izvorul solidarității, text de lege care prevede că „solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres”. În ceea ce privește aplicarea dispoziției legale enunțate, susținerile pârâtului Inspectoratul Școlar nu vizează argumentele instanței de apel, care nu a admis acțiunea formulată de reclamanți în considerarea solidarității active, pentru a se pune problema aplicării greșite, în speță, a acestei instituții, ci a constatat că reclamanții pot formula, împreună, cererea de chemare în judecată, raportat la c