ÎCCJ, Decizia nr. 132/2021

Ședința publică din data de 12 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 250 din 30.01.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Suceava împotriva deciziei nr. 1128 din 10 octombrie 2018 a Tribunalului Suceava, secția I civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de revizuire a reținut, în esență, că nu sunt incidente dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Împotriva deciziei anterior menționate a declarat recurs revizuenta, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 - 8 din C. proc. civ.

Instanța de judecată a adăugat la lege o condiție de admisibilitate a cererii de revizuire, ceea ce echivalează cu invocarea unui text de lege străin și, deci, cu o nemotivare.

În egală măsură, prin adăugarea la lege, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, săvârșind un act pe care numai puterea legislativă îl putea face.

Greșelile de judecată săvârșite de instanța de revizuire sunt tot atâtea încălcări ale legii și drepturilor recurentei, ocrotite prin art. 21 din Constituție și art. 13 din C.E.D.O. (reglementând liberul acces la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la un remediu efectiv), nerespectarea normelor substanțiale menționate conducând la insecuritate juridică.

Decizia recurată este un act de procedură nul, având în vedere că se materializează în încălcarea de către instanța de revizuire a normelor procedurale imperative consacrate de art. 509 alin. (1) pct. 8 și art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., norme care ocrotesc un interes public (asigurarea securității juridice și a circuitului civil prin reglementarea expresă a autorității de lucru judecat și garantarea respectării acesteia - art. 430 - 431 din C. proc. civ. - de către instanța de judecată).

Instanța a golit de conținut dreptul la revizuire al recurentei (revizuente), pe de o parte, punându-i condiții nelegale de admisibilitate a cererii și, pe de altă parte, pronunțând o soluție de respingere a cererii pe fond, validând temeinicia și legalitatea raționamentului Tribunalului Suceava și perpetuând încălcarea puterii de lucru judecat, în condițiile în care decizia atacată încalcă puterea de lucru judecat a deciziilor civile nr. 147/a/2013 a Curții de Apel Cluj și nr. 3332/2014 a Î.C.C.J.

Intimata Unitatea de Cult Parohia Voitinel a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat, și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursul dedus judecății, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Din perspectiva acestui motiv de recurs recurenta susține că instanța de revizuire a adăugat la lege prin instituirea unei condiții de admisibilitate pentru cererea de revizuire întemeiată pe contrarietate de hotărâri pe care legea nu a prevăzut-o, anume aceea ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul litigiului soluționat prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

Completul de 5 judecători reține că acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive.

Prin exces de putere se încalcă ordinea constituțională și interesul public, instanța judecătorească exercitând funcțiile puterii judecătorești peste limitele statornicite prin Constituție.

Instanța săvârșește un exces de putere atunci când îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, consfințește cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare, se pronunță pe cale de dispoziții generale.

Pornind de la aceste considerente, se constată că, în fapt, recurenta critică modul de interpretare de către instanța de revizuire a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această critică neputând fi asimilată excesului de putere care să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., prin urmare, acest motiv de recurs este nefondat. Aceste critici însă vor fi avute în vedere la analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. și vor fi recalificate, după caz, ca fiind subscrise motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

În continuare, se constată, că, deși motivele de recurs au fost întemeiate în mod explicit pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., criticile formulate privesc, în realitate, încălcarea regulilor de procedură vizând condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiate pe contrarietate de hotărâri, situație în care, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care permit casarea când "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Examinând argumentele dezvoltate de autoarea recursului, ce vizează, în concret, că instanța de revizuire a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 431 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 430 alin. (2) și raportate la cele ale art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt nefondate.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că:

"Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", să concretizeze și pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă dezlegată anterior, așa încât aceasta să nu poată fi nesocotită.

Ceea ce invocă autoarea recursului este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumție, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părți, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluție, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.

Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția, însă, nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Dar, așa cum s-a expus în cele ce preced, rațiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu.

Prin urmare, în acord cu raționamentul instanței de revizuire, Completul de 5 judecători reține că instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiate pe textul menționat nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată și de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe în legătură cu existența acelei hotărâri.

Această condiție, chiar fără a fi explicată, este subînțeleasă ca efect al garanțiilor de stabilitate și securitate al chestiunilor litigioase, de drept, dezlegate prin hotărâri definitive. În măsura în care, în ultimul litigiu, instanța a examinat autoritatea de lucru judecat a hotărârii precedente, stabilind cu caracter definitiv că aceasta nu operează, reiterarea aceleiași chestiuni de drept prin mijlocirea revizuirii, transformă calea extraordinară de atac de retractare - care presupune, de plano, ca aspectul relevat să nu fi fost examinat în procesul finalizat cu respectiva hotărâre - într-una de reformare - de examinare a legalității chestiunilor dezlegate în mod definitiv.

Or, o asemenea posibilitate ar afecta în substanță principiul securității juridice ca garanție a procesului echitabil și a caracterului previzibil al jurisdicțiilor, de aceea în revizuire, nu pot fi supuse controlului jurisdicțional chestiunile definitiv judecate, ci numai cele care nu au fost avute în vedere și care, prin natura lor, pot influența în mod decisiv soluția pronunțată.

În speță, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situație ce nu este incidentă, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, a fost analizată existența altor hotărâri judecătorești anterioare, prin care s-ar fi dezlegat aceleași chestiuni litigioase dintre părți, sens în care, în mod legal, instanța de revizuire a reținut că în prezentul litigiu revizuenta a fost cea care a pus în discuție puterea lucrului judecat, iar instanța de apel s-a pronunțat, înlăturând-o argumentat.

Contrar susținerilor recurentei, cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat nu se constituie într-o condiție suplimentară adăugată celor prevăzute de dispozițiile art. 508 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și nu pune în discuție încălcarea prevederilor art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Această cerință izvorăște din natura juridică a instituției revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situația în care competența de soluționare este dată instanței ierarhic superioară în grad celor care au pronunțat hotărârile pretins contrare) și nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect.

Totodată, dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garantează părților discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în fața unei instanțe de judecată, garanție de care revizuenta a beneficiat atât în primul proces, de revendicare, cât și în al doilea litigiu, acțiunea în nulitate, în toate gradele de jurisdicție și nu deschide părții nemulțumite, astfel cum pretinde recurenta, căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești definitive în alte condiții decât cele prevăzute de legislația procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, întrucât, într-o astfel de situație, procesele ar fi fără de sfârșit.

În concluzie, instanței de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanță de recurs și nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, și nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 pct. 8 din C. proc. civ. în care instanța de revizuire trebuie chemată să statueze ea însăși asupra incidenței acestei instituții și nu să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.

Dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garantează părților discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în fața unei instanțe de judecată, garanție de care revizuenta a beneficiat atât în procesul de revendicare, cât și în procesul vizând acțiunea în nulitate, în toate gradele de jurisdicție, și nu deschide părții nemulțumite, astfel cum pretinde revizuenta, căi de atac extraordinare împotriva hotărârilor judecătorești definitive, în alte condiții decât cele prevăzute de legislația procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, pentru că, astfel, ar fi afectat principiul securității raporturilor juridice.

Pe de altă parte, în noua reglementare a C. proc. civ., în art. 430 alin. (2) se prevede că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Această nouă prevedere legală nu permite însă ca o hotărâre judecătorească să fie revizuită pentru motivul că anumite considerente contravin dispozitivului unei hotărâri anterioare, dacă cele două hotărâri sunt date în procese diferite, între care nu există identitate de părți, obiect și de cauză.

O eventuală asemenea contrarietate ar putea fi invocată doar pe cale de apărare, prin prevalarea de dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. în cadrul celui de-al doilea proces, astfel cum este și cazul în speța de față, în al doilea proces fiind însă cercetate efectele lucrului anterior judecat.

De asemenea, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 6 din C. proc. civ. are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Susținerea implicită a recurentei, referitoare la faptul că instanța de revizuire ar fi adăugat la lege, fapt ce echivalează cu invocarea unui text de lege străin, fiind întrunite, în opinia recurentei, condițiile nemotivării, nu poate fi reținută.

Împrejurarea că secția I civilă a Înaltei Curți a examinat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a căii de atac deduse judecății sale și prin prisma cerinței ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul dosarului soluționat prin hotărârea a cărei revizuire se cere nu poate fi reținut ca un aspect de motivare străin, dat fiind faptul că, pe de o parte, această cerință izvorăște din natura juridică a instituției revizuirii, ce rezultă din interpretarea art. 509 alin. (1) pct. 8 Cod proceduiră civilă, iar, pe de altă parte, lipsa de motivare este contrazisă de conținutul hotărârii, în care se regăsesc considerentele de fapt și de drept care susțin soluția instanței, cu referire punctuală la argumentele care justifică respectiva hotărâre, argumentarea fiind logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente.

În contextul arătat, faptul că recurenta-revizuentă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea.

Nici susținerea că instanța de revizuire ar fi încălcat, prin hotărârea recurată, principiul autorității de lucru judecat nu poate fi reținut, având în vedere că recurenta nu a dovedit faptul că s-a pronunțat vreo soluție contrară, a deciziei nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj și a deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a cărei autoritate de lucru judecat să fi fost încălcată de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, singurul aspect examinat de către instanța de revizuire fiind cel relativ la întrunirea condițiilor de admisibilitate a cererii sale de revizuire.

În raport cu cele expuse, care relevă legalitatea hotărârii atacate și întrucât argumentele recurentei formulate prin motivele de recurs nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga pe recurenta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - prin Direcția Silvică Suceava la plata sumei de 5759,24 RON cheltuieli de judecată către intimata Unitatea de Cult Parohia Voitinel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Suceava împotriva deciziei nr. 250 din 30 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Obligă pe recurenta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Suceava la plata către intimata Unitatea de Cult Parohia Voitinel a sumei de 5759,24 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 12 aprilie 2021.