ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2385/2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a V-a civilă la 12 august 2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 887.742 lei, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. 17.319/R/02.11.2009 și cea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare, în ce privește terenul în suprafață de 24.400 mp, situat în Curtea de Argeș, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie, respectiv de la data achitării titlurilor de plată și până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și a titlurilor de plată și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 468 din 20 aprilie 2023, Tribunalul București-Secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român.

În ședința publică din 1 aprilie 2024, instanța a calificat întâmpinarea drept apel incident, constatând că în cuprinsul acesteia s-au formulat critici cu privire la soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Prin decizia civilă nr. 388A din 1 aprilie 2024, Curtea de Apel București-Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul principal, a admis apelul incident și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea, ca prescrisă.

Împotriva acestei decizii civile, la 13 iunie 2024, au declarat recurs reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenții-reclamanți au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că instanța de apel, atunci când a calificat întâmpinarea drept apel incident, a nerespectat dispozițiile art. 477 C. proc. civ., în condițiile în care, pe de o parte, o cale de atac trebuie formulată în mod explicit, nicidecum dedusă din poziția părții, iar, pe de altă parte, dacă sentința a fost atacată numai parțial, ceea ce nu a fost apelat (în speță, excepția prescripției) trece în autoritatea de lucru judecat.

Recurenții-reclamanți au mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, sens în care au învederat că instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască paguba și pe cel responsabil de producerea ei, este data emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în realitate fiind în imposibilitate de a cunoaște paguba mai devreme de 19 ianuarie 2021, când a fost înregistrată, în evidențele Ministerului Finanțelor, adresa nr. 168/GB/2021.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 477 C. proc. civ., atunci când a calificat drept apel incident apărările formulate de către pârâta A.N.R.P. prin întâmpinare.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 477 C. proc. civ., ci a acționat în limitele permise de prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora „judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire”, precum și de dispozițiile art. 152 C. proc. civ., conform cărora „cererea pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită”. După cum rezultă din textele legale precitate, operațiunea calificării presupune determinarea naturii juridice a cererii, prin raportare la conținutul său, iar nu, în mod formal, la denumirea ori titlul acesteia.

Deși actul de procedură a fost intitulat „întâmpinare”, acesta cuprindea și mențiunea intimatei-pârâte că, în ipoteza admiterii apelului, înțelege să solicite admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, solicitare care se circumscrie dispozițiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe”. Intenția intimatei-pârâte a fost clar și neechivoc exprimată, dată fiind formularea, în cuprinsul întâmpinării, a unor apărări care îmbracă, în realitate, forma unor critici de apel, de natură a schimba sentința primei instanțe, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, context în care nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 477 C. proc. civ.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, sens în care au învederat că instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască paguba și pe cel responsabil de producerea ei este data emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în realitate fiind în imposibilitate de a cunoaște paguba mai devreme de 19 ianuarie 2021, când a fost înregistrată, în evidențele Ministerului Finanțelor, adresa nr. 168/GB/18.01.2021, prin care s-a adus la cunoștință diferența dintre valoarea imobilului stabilită în procedura administrativă și valoarea acestuia realizată cu respectarea Standardelor internaționale de evaluare.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat.

Din moment ce, în cadrul litigiului de față, se solicită obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale, sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă „de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”. Textul precitat instituie două momente alternative, în funcție de care se calculează termenul de prescripție: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). De asemenea, textul în discuție nu se referă la momentul cunoașterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoașterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea sa.

Soluția începerii cursului prescripției dreptului la acțiunea în reparație a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripției, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituția prescripției. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit și un al doilea moment (obiectiv) de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, și anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, realizând armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să promoveze acțiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configurația juridică a culpei, la care face trimitere art. 8 din Decretul nr. 167/1958 („trebuia să”), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situație reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranță, ci este necesar un element esențial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenței pe care a manifestat-o.

Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credință, pentru a-și ascunde lipsa de diligență în privința unui control atent asupra săvârșirii unor potențiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudență și diligență normale, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obișnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la capacitatea de a-și reprezenta în mod corect situația, adică la un criteriu subiectiv și concret.

În cauză, recurenții-reclamanți au susținut că paguba nu putea fi stabilită cu certitudine până la momentul înregistrării adresei nr. 168/GB/18.01.2021, prin care intimata-pârâtă a adus la cunoștință împrejurarea că au fost constatate diferențe de evaluare a imobilelor în mai multe dosare administrative.

Această susținere nu poate fi primită, întrucât, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nu interesează cunoașterea cuantumului pagubei, ci data la care Statul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, neavând relevanță, din perspectiva aplicării prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, înregistrarea adresei nr. 168/GB/18.01.2021.

Paguba, care preexistă deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013 și/sau oricărui raport întocmit de un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de Stat, independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziția Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în condițiile în care trebuia să declanșeze mecanisme interne sau externe în ceea ce privește controlul de gestiune financiară. Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme înființate chiar de către Stat, astfel că acesta nu se poate disocia de organele sale executive și nici nu poate susține că nu a avut atribuții sau pârghii legale prin care să controleze un organ de specialitate al administrației publice centrale sau o comisie interministerială.

Dimpotrivă, Statul putea și trebuia, prin organele sale de control, să ia măsurile legale necesare pentru a verifica dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut paguba abia când a fost informat, prin adresa nr. 168/GB/18.01.2021, un alt organ al său. Dacă Statul aprecia că organele de control existente în acea perioadă nu reprezentau un instrument eficient, prin care să se asigure respectarea legii în procedura de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv, el avea obligația de a crea un mecanism de control care să fie capabil a asigura folosirea eficientă a fondurilor publice. Controlul activității asupra entităților publice subordonate trebuia efectuat de Stat, prin organele sale cu atribuții în acest sens, din oficiu și la intervale regulate și rezonabile, în același sens fiind și principiul expus în paragraful 53 al Deciziei în interesul legii nr. 19 din 3 iunie 2019.

Contrar susținerilor din recurs, aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme sunt aplicabile mutatis mutandis în cauză, chiar dacă are ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raționamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la instituția prescripției extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curții de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie. În acest sens, instanța supremă a stabilit că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

În schimb, Statul a rămas în pasivitate până în luna august 2021, când a inițiat prezentul litigiu, deși putea și trebuia să acționeze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea deciziei de despăgubire, precum și să ia măsurile legale de recuperare a pagubei înainte de împlinirea termenului prescripției dreptului material la acțiune, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv reprezintă un domeniu de mare interes.

În concluzie, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nu prezintă relevanță data înregistrării în evidențele proprii a adresei nr. 168/GB/18.01.2021, recurenții-reclamanți ignorând faptul că scopul avut în vedere prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când s-a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului subiectiv.

Față de aceste considerente, constatând că sunt neîntemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de recurenții-reclamanți, precum și că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 388A din 1 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București-Secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2024.