ÎCCJ, decizie (scj.ro #229383)

Contract de execuție lucrări. Acțiune în pretenții. Efectele hotărârilor pronunțate de o instanță a unui stat membru în procedura insolvenței asupra unui drept de creanță sub condiție. Incidența Regulamentului (CE) nr. 1346/2000

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Dispoziții de drept internațional privat. Dispoziții generale/Drept comercial. Procedura insolvenței

Index alfabetic: Acțiune în pretenții

Garanție de bună execuție

Contract de execuție lucrări

Debitor în insolvență

Conținutul legii străine

Procedura insolvenței

Condiție suspensivă

Decădere din drept

C. civ., art. 2562 alin. (3)

Legea nr. 85/2014, art. 5 pct. 69, art. 102 alin. (5), art. 114

C. civ. 1864, art. 1015 teza I, art. 1016, art. 1017

Regulamentul (CE) nr. 1346/2000, art. 4 alin. (1)-(2) lit. g), h), j), k),

art. 16 alin. (1), art. 17, art. 25 alin. (1) teza I, art. 39

Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, art. 288

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000, ,,În absența unei dispoziții contrare în prezentul regulament, legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura, denumit în continuare „stat de deschidere”. Legea statului de deschidere determină: (...) g) creanțele care urmează să fie înregistrate la pasivul debitorului și regimul creanțelor născute după deschiderea procedurii de insolvență; h) normele care reglementează înregistrarea,verificarea și admiterea creanțelor; j) condițiile și efectele închiderii procedurii de insolvență, în special prin concordat; k) drepturile creditorilor după închiderea procedurii de insolvență.”

În situația deschiderii procedurii insolvenței debitoarei prin hotărâre a unei instanțe a unui stat membru, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1346/2000, creditorul trebuie să participe la aceste proceduri guvernate de legea statului în care a fost deschisă insolvența în vederea valorificării drepturilor sale de creanță, legea străină producându-și efectele procesuale și substanțiale potrivit dispozițiilor din regulament.

Astfel, în cazul în care creditorul nu și-a înregistrat drepturile de creanță în cadrul procedurilor de insolvență desfășurate pe teritoriul statului membru, acesta este decăzut din dreptul de a și le mai valorifica în fața instanțelor române.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 565 din 19 martie 2024

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.560 C. civ., art. 116 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și art. 969 C. civ. de la 1864.

Societatea D. S.R.L. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, în contradictoriu cu pârâtele C., B. și Compania Naționala de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., solicitând obligarea acestei din urmă pârâte la restituirea către asocierea formată din intervenientă și pârâtele societăți maghiare a 70% din valoarea garanției de bună execuție reținute în temeiul contractelor de execuție lucrări, în limita sumei de 736.184,77 lei.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 469/2021 din 10 martie 2021 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active cu privire la reclamanta A. S.R.L. și la intervenienta în interes propriu D. S.R.L.

Au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor B. și C.

Au fost respinse ca rămase fără de obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta D. S.R.L., ambele în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Cluj, în ceea ce privește eliberarea către pârâtele B. și C. a tuturor sumelor reținute cu titlu de garanție în temeiul contractelor de execuție de lucrări nr. 3001/17.02.2010 și nr. 3005/6.09.2011, până la concurența sumei de 895.761,90 lei, respectiv 736.184,77 lei.

Au fost respinse cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta D. S.R.L., formulate în contradictoriu cu pârâtele C., și B.

A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei C. suma de 94.544,10 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial și pârâtei B. suma de 9.000 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

A fost respinsă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta D. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele C. și B.

A fost obligată intervenienta în interes propriu D. S.R.L. să plătească pârâtei C. suma de 6.957,86 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial și pârâtei B. suma de 6.957,87 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Prin decizia civilă nr. 661/2022 din 08 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, a fost admis apelul, fiind schimbată în parte sentința atacată.

A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei C. suma de 60.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial și pârâtei B. suma de 6.000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

A fost obligată intervenienta în interes propriu D. S.R.L. să plătească pârâtei C. suma de 4.957,86 euro cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial și pârâtei B. suma de 4.957,87 euro cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței atacate.

A fost obligată apelanta-reclamantă A. S.R.L. să plătească intimatei C. suma de 3.000 euro, iar intimatei E. (fostă B.), suma de 750 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu avocațial acordat parțial.

A fost obligată apelanta-intervenientă D. S.R.L. să plătească intimatei C. suma de 1.000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial în apel, acordat parțial.

De asemenea, s-a solicitat obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2.562 C. civ. referitoare la proba conținutului legii străine, în subsidiar invocându-se motivul de casare prevăzut de pct. 8 art. 488 din același cod.

S-a arătat că, prin raportare la art. 2562 C. civ., dovada conținutului legii maghiare trebuia realizată prin atestări obținute de la organele statului maghiar sau de la un expert în legislația respectivă, sarcina obținerii unor astfel de documente aparținând pârâtelor, care au invocat aplicabilitatea unor dispoziții străine.

Tot din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au invocat aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează puterea de lucru judecat, în raport cu considerentele sentinței nr. 2795/2019 pronunțate în dosarul nr. x/117/2017 al Tribunalului Cluj, Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă si asigurări sociale, în ceea ce privește reclamanta C. și pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A, apreciind că același raționament poate fi aplicat mutatis mutandis și în prezenta cauză, având în vedere că nici în acest dosar nu s-a efectuat proba legii străine a insolvenței în modalitatea prevăzută de art. 2.562 alin. (1) C. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat caracterul greșit al considerentelor prin care instanța de apel a reținut opozabilitatea hotărârilor pronunțate în cadrul procedurilor de insolvență desfășurate în Ungaria în raport cu intervenienta D. S.R.L., deși această societate nu a fost niciodată înștiințată despre derularea procedurilor de insolvență. În consecință, procedurile de insolvență și hotărârile pronunțate în cadrul acestora nu pot fi invocate împotriva societății interveniente cu titlu de cauză de stingere a creanțelor pretinse în cauza pendinte.

Potrivit unor critici distincte, circumscrise aceluiași motiv de nelegalitate, s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1017 C. civ. 1864 cu privire la efectele îndeplinirii condiției suspensive, arătând că obligația condițională este perfectă numai după îndeplinirea evenimentului.

Or, potrivit recurentelor, admițând că încheierea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor reprezintă o condiție suspensivă care afectează obligația de restituire a garanției de bună execuție, rezultă că această obligație nu s-a născut decât de la momentul îndeplinirii acestei condiții, respectiv la 10 ianuarie 2014, ulterior închiderii procedurilor de insolvență.

Au apreciat recurentele că, indiferent de conținutul dispozițiilor legii maghiare a insolvenței, este greșit a se considera că drepturile de creanță constând în restituirea garanției s-ar fi stins ca efect al derulării acestor proceduri.

Dimpotrivă, obligațiile s-au născut în conformitate cu prevederile legii române, ulterior finalizării celor două proceduri de insolvență, neputându-se considera că au fost stinse în virtutea unei legi străine.

S-a mai arătat că neînscrierea la masa credală a acestor sume se justifică prin aceea că la data deschiderii procedurilor de insolvență nici reclamanta A. S.R.L. și nici intervenienta D. S.R.L. nu dețineau în patrimoniul lor drepturile de creanță pretinse în prezentul dosar.

Cât privește sumele cu care reclamanta s-a înscris, ele nu reprezintă garanție de bună execuție, acest aspect nefiind nedovedit de către pârâte.

La 24 aprilie 2023 intimatele C. și E. (fostă B.), au transmis la dosar întâmpinare, prin care au solicitat, pe cale de excepție, anularea recursului în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, respingerea acestuia ca nefondat și menținerea deciziei civile recurate.

De asemenea, au solicitat obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 29 mai 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurentele A. S.R.L. și D. S.R.L., prin care s-a solicitat respingerea excepției nulității recursului, având în vedere că au fost formulate critici ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin rezoluția din 30 mai 2023 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 03 octombrie 2023, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părți, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 17 octombrie 2023 a fost înregistrat punctul de vedere formulat de intimata E.

La data de 26 octombrie 2023 a fost înregistrat punctul de vedere formulat de recurentele A. S.R.L. și D. S.R.L.

Prin încheierea din 06 februarie 2024 a fost respinsă excepția nulității recursului și a fost admis în principiu recursul, acordându-se termen de judecată la 19 martie 2024, cu citarea părților. De asemenea, s-a luat act de fuziunea prin absorbție în urma căreia intimata C. și-a încetat existența, operând transmiterea calității procesuale pasive către intimata E.

4.

Înalta Curte, examinând decizia atacată prin prisma motivelor de casare invocate și a dispozițiilor legale incidente, constată caracterul nefondat al recursului, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ,,Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 5. Când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de procedură de drept material.”

Criticile circumscrise, în principal, motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și, în subsidiar, celui de la pct. 8 al aceluiași articol, privind încălcarea dispozițiilor art. 2.562 C. civ., sunt neîntemeiate.

Recurentele își exprimă nemulțumirea cu privire la modul în care a fost dovedit dreptul străin în primă instanță, prin depunerea de către pârâte a unei traduceri autorizate, susținând că proba conținutului legii maghiare trebuia realizată prin atestări obținute de la organele statului maghiar sau de la un expert în legislația acestuia.

Critica este concepută ca o simplă reluare a motivului de apel corespunzător.

Prin considerentele deciziei recurate s-a reținut că recurentele nu au ridicat obiecții în fața primei instanțe cu privire la modalitatea în care pârâtele au făcut proba legii maghiare, ca urmare a depunerii unei traduceri autorizate și nici cu privire la conținutul concret al legii. A argumentat instanța de apel că, deși se contestă conținutul legii străine, reclamantele nu au susținut și nu au dovedit, în contraprobă, că legea maghiară ar avea alt conținut decât cel rezultat din traducerea autorizată depusă de pârâte, având posibilitatea să depună propria traducere autorizată sau jurisprudență maghiară în materie, din care să rezulte eventuala interpretare sau aplicare greșită a dispozițiilor legii străine.

Prin urmare, instanța de apel, constatând caracterul generic, neprobat, al criticilor formulate, le-a respins.

În cadrul recursului, autoarele căii de atac nu și-au adecvat criticile în raport cu argumentele reținute de instanța de apel, neexistând corespondență între susținerile având ca obiect pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 2.562 C. civ. și considerentele instanței de apel sub acest aspect.

În realitate, reluând criticile din apel, recurentele nu evocă o încălcare a dispozițiilor art. 2.562 C. civ., instanța de apel confirmând dovedirea legii străine prin una din modalitățile permise de lege, ci urmăresc reaprecierea probei pentru a se concluziona în sensul nedovedirii ceea ce nu este posibil, în raport cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., controlul judiciar exercitat de instanța de recurs fiind unul exclusiv de legalitate a hotărârii atacate.

Distinct, se reține și faptul că, potrivit art. 2.562 alin. (3) C. civ., în cazul în care nu se poate stabili conținutul legii străine, se aplică legea română, însă recurentele ignoră caracterul special al normelor care reglementează procedura insolvenței în raport cu dispozițiile de drept comun, apreciate ca incidente.

Astfel cum observă și instanța de apel prin decizia recurată, Legea nr. 85/2014, la art. 5 pct. 69, art. 102 alin. (5) și art. 114, conține prevederi similare celor prevăzute de art. 10 alin. (2) lit. f), art. 3 alin. (1) și art. 20 alin. (3) din Legea maghiară a insolvenței, astfel cum a rezultat conținutul acestor prevederi din probele administrate, în ceea ce privește posibilitatea înregistrării în procedura insolvenței a creanțelor sub condiție și sancțiunea decăderii aplicabilă creditorului care nu și-a înregistrat creanța din dreptul de a o mai putea valorifica ulterior, printr-o cerere întemeiată pe dreptul comun, după închiderea procedurii, ignorându-se efectele legale ale acesteia.

Prin urmare, în cauză, dincolo de netemeinicia criticilor, se constată și caracterul lipsit de finalitate al acestora.

Înalta Curte va înlătura, pentru aceleași considerente, și susținerile privind încălcarea dispozițiilor art. 432 C. proc. civ. cu referire la pretinsa putere de lucru judecat a sentinței nr. 2795/2019 pronunțate în dosarul nr. x/117/2017.

Cu privire sentința nr. 2795/2019 pronunțată în dosarul nr. x/117/2017, instanța de apel a reținut că, din analiza acestei hotărâri, nu reiese identitatea de părți și nici de obiect și de cauză, din perspectiva efectelor procedurii de reorganizare judiciară, situația din primul dosar fiind fundamental diferită. Astfel, s-a arătat că obligația de reparare a prejudiciului dedusă judecății în cauza nr. x/117/2017 s-a născut după închiderea procedurii de reorganizare, neputând fi opusă valabil beneficiarului stingerea unei creanțe care, anterior închiderii procedurii, nu exista nici măcar sub formă condițională, astfel cum este cazul creanțelor sub condiție suspensivă pretinse de reclamantă și de intervenienta în interes propriu în prezentul dosar.

Obiectul căii extraordinare de atac îl constituie decizia instanței de apel, caracterul formalist al recursului impunând autorului cererii să se raporteze la considerentele deciziei atacate și să le combată, prin expunerea unui raționament juridic contrar.

Recurentele își reiterează susținerile din apel, fără a se raporta la considerentele prin care instanța de apel a argumentat că dezlegările date prin sentința nr. 2795/2019 nu pot fi reținute în cauză și nu relevă modalitatea în care decizia instanței de apel nu ar fi conformă legii, din perspectiva acestor considerente.

Mai mult, prevalându-se de sentința nr. 2795/2019, ceea ce urmăresc recurentele este să obțină reevaluarea probelor în ce privește conținutul legii străine, deși prezumția de lucru judecat în legătură cu chestiunea litigioasă identificată de recurente nu poate fi opusă în cauză, astfel cum s-a reținut corect prin decizia recurată, în lipsa identității de părți.

În ceea ce privește criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reține că, sub un prim aspect, se invocă inopozabilitatea procedurilor de insolvență derulate în Ungaria în raport cu intervenienta în interes propriu D. S.R.L., arătându-se că aceasta nu ar fi fost înștiințată cu privire la deschiderea procedurilor de insolvență, neexistând la dosarul cauzei nicio dovadă în acest sens.

Instanța de apel a confirmat existența notificărilor reclamantei și intervenientei cu privire la posibilitatea de a înregistra declarații de creanță. Susținerile vizează temeinicia deciziei recurate, și nu legalitatea ei, punându-se în discuție o chestiune de fapt care implică reanalizarea probelor, cu consecința că nu pot fi analizate în recurs.

Sub un alt aspect, se pretinde ignorarea art. 1017 C. civ. 1864, recurentele susținând, în esență, că dreptul lor de creanță împotriva pârâtelor este unul condițional, depinzând de recepția la terminarea lucrărilor, astfel că obligația corelativă a pârâtelor de a elibera garanția de bună execuție s-ar fi născut la data îndeplinirii condiției (10 ianuarie 2014), când a fost definitivată procedura recepției, ulterior închiderii procedurilor de insolvență a pârâtelor.

Învederează astfel recurentele că drepturile de creanță afirmate nu erau născute în patrimoniul lor la data deschiderii procedurilor de insolvență, nefiind nici posibilă înscrierea la masa credală, justificându-se astfel formularea ulterioară, în cadrul prezentului dosar, a acțiunii personale de realizare a creanțelor întemeiate pe dispozițiile de drept comun.

Potrivit recurentelor, acestor creanțe le sunt aplicabile exclusiv dispozițiile legii române, astfel că, indiferent de ceea ce prevăd dispozițiile legii maghiare a insolvenței, este greșită concluzia instanței de apel cu privire la stingerea creanțelor ca efect al neînscrierii acestora la masa credală și al închiderii procedurilor de insolvență derulate în Ungaria.

Pentru început, se reține că nu s-a disputat calificarea dată creanțelor în litigiu sub condiție suspensivă.

Înalta Curte reține caracterul neîntemeiat al acestor critici, prin care recurentele ignoră, practic, efectul retroactiv al îndeplinirii condiției suspensive, prevăzut de art. 1015 teza I C. civ. 1864 și prevederile Regulamentului (CE) nr. 1346/2000.

Potrivit dispozițiilor art. 1017 C. civ. 1864 ,,Obligația sub condiție suspensivă este aceea care depinde de un eveniment viitor și necert. Obligația condițională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului.”

Art. 1017 trebuie interpretat coroborat cu art. 1015 teza I C. civ. 1864, potrivit cu care ,,Condiția îndeplinită are efect din ziua în care angajamentul s-a contractat.”

Aceste dispoziții legale consacră efectul retroactiv al condiției suspensive, potrivit căruia, în cazul în care condiția s-a realizat, astfel cum susțin recurentele, se consideră, că efectul retroactiv al condiției suspensive

urcă

în trecut până la momentul nașterii raportului juridic în conținutul căruia s-au format drepturile și obligațiile afirmate.

Ca o consecință, văzând și textul art. 1016 C. civ. 1864, în perioada dintre încheierea contractelor supuse

rationae temporae

acestui act normativ, și îndeplinirea condiției (

pendente conditione

), recurentele, în calitate de titulare ale unor drepturi condiționale, aveau posibilitatea să facă acte de conservare în vederea păstrării acestor drepturi, un astfel de act fiind și înregistrarea creanțelor în cadrul procedurii de insolvență.

În continuare, deși sunt corecte aserțiunile potrivit cu care creanțele în discuție sunt supuse legii române, recurentele ignoră însă că, din perspectiva dreptului de a valorifica aceste creanțe, ca urmare a deschiderii procedurilor de insolvență împotriva pârâtelor, sunt aplicabile prevederile Regulamentului (CE) nr. 1346/2000, adoptat în vederea coordonării măsurilor în cazul procedurilor transfrontaliere de insolvență.

Astfel, art. 16 alin. (1), art. 17 și art. 25 (1) teza I din Regulament prevăd că o hotărâre de deschidere sau de închidere a unei proceduri de insolvență pronunțată de o instanță a unui stat membru este recunoscută în mod automat în toate celelalte state membre, fără îndeplinirea niciunei formalități.

Totodată, potrivit art. 39 din Regulament, ,,Orice creditor care își are reședința obișnuită, domiciliul sau sediul social într-un stat membru altul decât statul de deschidere, inclusiv autoritățile fiscale și organismele de asigurări sociale ale statelor membre, au dreptul să-și înregistreze, în scris, cererile de admitere a creanțelor în cadrul procedurii de insolvență.”

Regulamentul este direct aplicabil în statele membre, raportat la art.

288

din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Prin urmare, în cauză, față de împrejurarea deschiderii în Ungaria a procedurilor de insolvență a intimatelor-pârâte, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1346/2000, se impunea ca recurentele, în vederea valorificării drepturilor de creanță condiționale afirmate, să participe la aceste proceduri guvernate de legea statului în care a fost deschisă insolvența, la care Regulamentul face trimitere în mod neechivoc.

În acest sens, art. 4 alin. (1) și (2) din Regulament prevede că ,,În absența unei dispoziții contrare în prezentul regulament, legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura, denumit în continuare „stat de deschidere”. Legea statului de deschidere determină: (...) g) creanțele care urmează să fie înregistrate la pasivul debitorului și regimul creanțelor născute după deschiderea procedurii de insolvență; h) normele care reglementează înregistrarea, verificarea și admiterea creanțelor; j) condițiile și efectele închiderii procedurii de insolvență, în special prin concordat; k) drepturile creditorilor după închiderea procedurii de insolvență.”

Or, raportat la dispozițiile art. 3 alin. (1), art. 10 alin. (2) lit. f) și art. 20 alin. (3) din Legea maghiară a insolvenței, al căror conținut a fost dovedit în etapele procesuale anterioare și de care recurentele fac abstracție, similare, de altfel, cu cele ale Legii nr. 85/2014, în mod corect a reținut instanța de apel că, independent de faptul că recurentele dețineau o creanță sub condiție suspensivă, aceasta putea și trebuia să fie valorificată în cadrul procedurilor de insolvență, sub sancțiunea decăderii, legea străină producându-și efectele procesuale și substanțiale potrivit dispozițiilor din regulament.

În raport cu aceste argumente, se constată caracterul judicios al considerentelor instanței de apel prin care a fost validată soluția de respingere a cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție principală, reținându-se decăderea autoarelor acestor cereri din dreptul de a-și mai valorifica, în cadrul prezentului dosar, drepturile de creanță neînregistrate în cadrul procedurilor de insolvență desfășurate pe teritoriul Ungariei.

În fine, alegațiile privind sumele cu care recurenta-reclamantă s-a înscris, totuși, în cadrul procedurilor de insolvență, în sensul că acestea nu ar reprezenta contravaloarea garanției de bună execuție dedusă judecății, putând fi cerute instanțelor naționale în cadrul acestei proceduri, nu se subsumează unor critici de nelegalitate, neputând fi analizate pentru motivele expuse anterior.

Prin astfel de susțineri partea se limitează să contrazică situația de fapt reținută în etapele devolutive ale litigiului, pe baza probelor administrate, ignorând faptul că, în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., controlul judiciar exercitat de instanța de recurs vizează numai conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. și de intervenienta D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 661/2022 din 08 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă.

Totodată, constatând culpa procesuală a recurentelor, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a obligat recurentele A. S.R.L. și D. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă E. (fostă B.) a sumei de 8.175 euro, în echivalent lei la cursul valutar aplicabil la data plății, reprezentând onorariu de avocat și costuri de deplasare, conform dovezilor aflate la filele (...) din dosarul de recurs, cu titlu de cheltuieli de judecată.