ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5155/2023

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată la data de 29.03.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a -IX - a contencios administrativ și fiscal reclamantul A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 și să dispună: obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 11.06.2021 reclamantul a solicitat ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 3/16/2016 constând în: în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 - 15962.47 RON, calculate până la data de 6/9/2021 și în continuare până la data plății efective; în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința nr. 1074 din 27 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii;

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune;

A respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garatare a Asiguraților, ca fiind prescrisă.

Împotriva sentinței nr. 1074 din 27 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce privește soluția asupra excepției prescripției și trimiterea cauzei pentru soluționare pe fond la Curtea de Apel București, precum și obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că hotărârea primei instanței este pronunțată cu aplicare greșită și încălcare normelor de drept material care reglementează prescripția extinctivă; că temeiul acțiunii A. îl constituie anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 în dosarul x/2018, soluție rămasă definitivă în 13.10.2021, precum și întârzierea în plata despăgubirilor.

Susține că este vorba de o acțiune în răspundere civilă delictuală, în care fapta ilicită a FGA constă, în primul rând, în respingerea cererii de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, iar în al doilea rând, în întârzierea la plată care a durat până la data de 29 octombrie 2021, cauzându-i un prejudiciu continuu în această perioadă.

Arată că prin hotărârea judecătorească prin care a fost anulată decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, instanța nu a obligat FGA în mod direct la plata de despăgubiri, ci la analiza pe fond a cererii de plată, iar după analizarea pe fond, FGA a redus despăgubirile solicitate, iar în alte cazuri le-a respins, așa încât determinarea prejudiciului s-a putut face cu adevărat abia după analiza pe fond a cererilor de către FGA.

Consideră că, față de aceste aspecte, soluția primei instanțe de respingere ca prescrisă a acțiunii A. S.A. este nelegală.

Precizează că, în temeiul art. 19, raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripție trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ.. Relevante în acest sens sunt prevederile art. 2526 C. civ., potrivit cărora când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă.

Fiind în prezența unui prejudiciu continuu al cărui cuantum nu putea fi precizat în totalitate până la data plății efective a despăgubirilor, consideră că nu se poate pune problema prescripției dreptului la acțiune.

În acest sens, invocă Decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii.

Menționează că, în speță, prejudiciul suferit prin neplata sumei datorate a încetat abia la data plății despăgubirii, respectiv 29.10.2021, astfel că nu se poate reține împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a solicita despăgubiri pentru lipsa de folosință a sumei la care era îndreptățită.

Invocă prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care stabilesc că promovarea pe cale separată a unei cereri privind acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului produs printr-un act administrativ nelegal poate avea loc înăuntrul unui termen de prescripție de 1 an de la data la care persoana prejudiciată a cunoscut sau putea să cunoască cuantumul prejudiciului, ipoteză ce are în vedere situația în care întreg prejudiciul s-a produs, astfel încât cuantumul acestuia este cunoscut sau poate fi cunoscut.

Precizează că există o jurisprudență consistentă în sensul că termenul de 1 an trebuie calculat de la data la care persoana prejudiciată a luat la cunoștință de hotărârea judecătorească definitivă prin care actul administrativ prejudiciabil a fost declarat nelegal, rațiunea care a stat la baza acestei orientări jurisprudențiale fiind aceea că, pentru a determina prejudiciul este necesar să se stabilească întâi caracterul nelegal al actului administrativ, urmând ca în funcție de efectele actului declarat ilegal să poată fi stabilit prejudiciul.

Această interpretare a fost stabilită și prin Decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, în prezenta speță fiind relevant paragraful 77 al deciziei.

În speță, decizia privind refuzul nelegal de plată al FGA a rămas definitivă abia în data de 13.10.2021, iar dreptul la acțiune al A. s-a născut abia după această dată.

De asemenea, arată că prin hotărârea prin care a fost anulată decizia de respingere a cererii de plată pe motivul depășirii plafonului, FGA a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor, astfel că stabilirea dreptului A. S.A. la plata de despăgubiri și, implicit, dobândirea caracterului cert al prejudiciului a intervenit abia ulterior, după reanalizarea pe fond a cererilor de către FGA, întrucât doar după reanalizarea cererilor, A. S.A. a avut certitudinea prejudiciului pe care l-a suferit prin plata cu întârziere a despăgubirilor, respectiv doar la acel moment s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la care recurenta-reclamantă era îndreptățită.

Prin urmare, consideră că nu pot fi primite considerentele primei instanțe în sensul că A. S.A. cunoștea sau trebuia să cunoască prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere a despăgubirilor de la împlinirea a 30 de zile de la depunerea cererii de plată, în condițiile în care procedura în fața FGA implică o analiză și evaluare din partea acestuia, motiv pentru care nu se poate susține că A. S.A. putea evalua cert, la acel moment, prejudiciul. Consideră că nu se poate susține că termenul de prescripție ar fi început să curgă după 30 de zile de la depunerea cererii.

În plus, arată că în speță avem de a face cu o cerere de obligare a FGA la plata de daune interese moratorii, care au natură accesorie față de cererea principală de plată a despăgubirilor.

Consideră că în cauză nu a intervenit prescripția, atât în raport cu textul de lege de mai sus, cât și cu împrejurarea că, față de natura prejudiciului (daune moratorii), cuantumul acestuia nu putea fi cunoscut în totalitate înainte de data plății.

Totodată, apreciază că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit normele de drept material care reglementează prescripția dreptului la acțiune și din perspectiva art. 2537 C. civ., respectiv a naturii juridice a daunelor interese moratorii, care au caracter accesoriu față de dreptul principal al A. S.A. la plata de despăgubiri.

În acest sens, arată că prin cererea de chemare în judecată formulată împotriva deciziei de respingere a cererii de plată ce a constituit obiectul dosarului x/2018, a solicitat anularea Deciziei de respingere și obligarea FGA la plata sumelor solicitate, însă instanțele au anulat decizia și au obligat FGA să reanalizeze pe fond cererile de plată, iar după ce această analiză a fost făcută, FGA a plătit despăgubirile. Astfel, de vreme ce dreptul la despăgubiri al A. S.A. nu a fost considerat prescris, față de caracterul accesoriu al daunelor interese moratorii, este evident că nici dreptul de a cere plata de daune interese moratorii, accesorii dreptului principal, nu poate fi considerat prescris.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței atacate, ca temeinică și legală.

În esență, susține că prima instanță a apreciat în mod corect că dreptul de a obține despăgubiri este prescris, iar în ceea ce privește dobânda legală penalizatoare, arată că aceasta este datorată pentru neîndeplinirea unei obligații la scadență, ceea ce nu este cazul în speță.

Mai arată că în cauză despăgubirile solicitate nu sunt consecința anulării deciziei nr. 14452/03.05.2018, astfel că nu este îndeplinită condiția de cauzalitate, necesară pentru acordarea despăgubirilor pretinse de către recurenta-reclamantă.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 12 august 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 27 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în urma modificării acțiunii, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 constând în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi întârziere, conform Ordinului CSA nr. 14/2011 în cuantum 15962,47 RON, calculate până la data de 6.09.2021 și în continuare până la data plății efective; în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca fiind prescrisă.

Prima instanță a reținut în esență că pentru formularea acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este incident termenul de 1 an stabilit de art. 11 alin. (2) din Legea 554/2004 și că reclamanta cunoștea existența prejudiciului cauzat prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 încă de la momentul la care a luat la cunoștință de existența acesteia.

Acest moment a fost apreciat de către instanță cel mai târziu la data de 05.06.2018, când a înregistrat la Curtea de Apel București acțiunea în anularea acestei decizii, aceasta fiind, în opinia instanței de fond, data la care a început să curgă termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea 554/2004.

Împotriva sentinței instanței de fond a formulat recurs reclamanta A. S.A..

Înalta Curte, învestită cu soluționarea recursului, constată că soluția instanței de fond este greșită în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, din perspectiva momentului la care a început să curgă prescripția, instanța de recurs apreciind că o atare abordare este contrară sensului și conținutului art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

În contextul faptelor și elementelor concrete ale cauzei, Înalta Curte constată că sintagma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" se referă la momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut efectiv întinderea pagubei.

Or, din această perspectivă, se reține soluționarea definitivă la data de 13.10.2021 a dosarului nr. x/2018, în urma căruia Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de despăgubiri formulate de către recurenta-reclamantă, precum și faptul că, în urma analizării pe fond a cererii de plată referitoare la dosarul de daună nr. x, Fondul de Garantare a Asiguraților a achitat despăgubirea aferentă acestui dosar la data de 29.10.2021.

Până la acea dată, în mod rațional, se poate afirma că orice evaluare și estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoașterii ferme și clare a cuantumului sumei la care era îndreptățită și pentru lipsa de folosință a căreia putea solicita despăgubiri conform art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Recurenta-reclamantă nu putea invoca anterior un prejudiciu cauzat de lipsa de folosință a sumei achitate în temeiul cererii de despăgubiri adresate FGA, întrucât nici din decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 și nici din vreun alt act, aceasta nu a cunoscut întinderea prejudiciului, respectiv a sumei de care a fost lipsită de folosință.

Contrar celor reținute de către prima instanță și a susținerilor Fondului de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte apreciază că se impune a se reține faptul că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu se face nicio referire la cuantumul despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă prin cele 435 cereri de plată, ci prin decizia anterior menționată au fost respinse toate aceste cereri ca urmare a depășirii plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare.

Prin urmare, decizia respectivă nu poate constitui temei pentru calcularea datei de început a curgerii termenului de prescripție de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere art. 19 din același act normativ, astfel cum a considerat în mod eronat prima instanță.

Cu alte cuvinte, prin comunicarea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 recurenta-reclamantă nu a avut cum să cunoască întinderea pagubei, în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, aceasta nefiind menționată în respectiva decizie.

Faptul că recurenta-reclamantă a solicitat prin cererea de plată adresată FGA acordarea unei anumite sume cu titlu de despăgubiri nu echivalează cu cunoașterea întinderii prejudiciului, întrucât suma solicitată urma a fi acordată doar sub condiția analizării acesteia de către Fondul de Garantare a Asiguraților, în baza atribuțiilor conferite prin Legea nr. 213/2015, iar în urma analizei, suma solicitată de către recurenta-reclamantă putea fi respinsă sau diminuată.

Așa fiind, termenul de prescripție de 1 an se impune a fi calculat în prezenta cauză de la data achitării despăgubirii de către FGA, al cărei cuantum a fost stabilit în urma analizării dosarului de daună, având în vedere că până la acel moment Fondul de Garantare a Asiguraților nu analizase cererea de plată a recurentei și nu exista un cuantum al despăgubirii care să fi fost adus la cunoștința recurentei-reclamante.

În cauză se impune a fi reținută și Decizia nr. 22/2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Din aceeași perspectivă, se impune a se reține că, întrucât sumele solicitate în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 reprezintă accesorii ale despăgubirii acordate pentru cererea de plată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, soluționat definitiv la data de 13.10.2021, în condițiile în care prescripția nu a intervenit pentru aceste din urmă creanțe, nu putea interveni nici pentru accesoriile datorate pentru plata cu întârziere a sumei solicitate prin cererea de plată ce face obiectul prezentului dosar.

În aceste condiții, în raport cu data la care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, respectiv la data de 11.03.2021, dreptul reclamat nu poate fi considerat prescris, în condițiile în care nu există niciun alt element din care să reiasă că recurentei-reclamante i s-ar fi comunicat cuantumul sumei la care era îndreptățită în baza cererii de plată formulate.

Prin urmare, prima instanță a făcut o aplicare și interpretare greșită a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, în privința aspectului litigios referitor la momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest mod, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, fiindu-i cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În raport cu soluția de casare cu trimitere spre rejudecare nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurentă, acestea urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, reținând că cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este prescrisă.

De asemenea, față de soluția dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, urmează a fi avută în vedere de instanța de fond, care va soluționa cauza în rejudecare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 1074 din 27 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal; va casa în parte sentința recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

De asemenea, Înalta Curte va menține dispoziția referitoare la soluția dată excepției inadmisibilității.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară:

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1074 din 27 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Menține dispoziția referitoare la soluția dată excepției inadmisibilității.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 8 noiembrie 2023.

OPINIE SEPARATĂ

Cu opinia separată a doamnei judecător B. în sensul

respingerii recursului formulat de către recurenta-reclamanta A. S.A. ca nefondat, pentru argumentele care succed:

În acest sens, se constată că pârâta FGA a invocat în fața instanței de fond două excepții cu privire la acțiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, solicitând respingerea acțiunii în primul rând ca fiind inadmisibilă și în subsidiar pentru nerespectarea termenului prevăzut pentru cererea în despăgubiri, atât prin lege specială(art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015) cât și de dreptul comun în materia contenciosului administrativ(art. 19 din Legea nr. 554/2004).

În ceea ce privește prima excepție invocată de FGA împotriva cererii modificate formulate de reclamantă, instanța fondului a apreciat că acțiunea formulată de partea reclamantă nu este inadmisibilă, ci caracterul său admisibil reiese chiar din conținutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri.

În acord cu considerentele judecătorului fondului, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plină jurisdicție, să formuleze cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător.

Ceea ce prevede art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este tocmai posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubire pe cale separată, fără condiționalitatea sugerată de recurenta pârâtă, aceea ca subiectul de sezină să fie ținut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată.

Singurele condiții de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competența instanței și termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, soluția primei instanțe pe marginea excepției de inadmisibilitate a acțiunii reflectă o corectă apreciere a condițiilor de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menținerea hotărârii sub acest aspect.

Nefondată este critica recurentei pârâte și în privința soluției de admitere a excepției prescripției a acțiunii, excepție ce a fost invocată de pârâta FGA prin raportare la prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Dispozițiile invocate de recurenta pârâtă FGA vizează exclusiv contestația formulată împotriva deciziei de respingere a sumelor pretinse, menționând art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 (forma în vigoare la momentul emiterii deciziei 14452/03.05.2018) că împotriva deciziei de respingere se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv în termen de 10 zile de la comunicare, competentă fiind în primă instanță secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel București.

Prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 nu reglementează, însă, condițiile de formulare a unei cereri separate în despăgubiri, pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin emiterea deciziilor la care face referire articolul de lege citat, astfel că în privința acestor acțiuni, admisibile, după cum s-a arătat mai sus, rămân aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen diferit pentru formularea cererii, respectiv cel de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin cererea introductivă de instanță în prezenta cauză, reclamanta A. a solicitat instanței să constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/16.03.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanta a depus la data de 11.06.2021 o cerere modificatoare, prin care a solicitat obligarea FGA la despăgubiri constând în penalități de întârziere/dobânzi pentru un pretins prejudiciu cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/16.03.2016 și lipsirea de suma de bani solicitată cu titlu de despăgubire.

Excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la această cerere a fost admisă în mod corect de instanța fondului.

Constată Înalta Curte că soluția primei instanțe reflectă o corectă aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum aceste prevederi au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Prin decizia anterior amintită, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii a stabilit că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Se subliniază, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii, că și în materia acțiunilor formulate pe calea art. 19 din Legea nr. 554/2004, regulile referitoare la calculul termenului de prescripție ce însoțește dreptul material la acțiune sunt identice celor consfințite de C. civ. în materia răspunderii civile, esențială fiind, pentru aprecierea momentului de început al cursului termenului de prescripție, data la care subiectul de sezină a cunoscut sau trebuia să cunoască existența pagubei și pe cel ce răpunde de ea.

Particularizat cauzei de față, instanța fondului reține că reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani reprezentând creanță de asigurare, ce a fost solicitată prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost contestată prin cererea care formează obiectul dosarului nr. x/2018 al Curții de apel București.

Având a dezlega chestiunea litigioasă a momentului de început al cursului termenului de prescripție instanța de recurs constată că prejudiciul pretins de reclamantă în contextul emiterii deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este alcătuit din creanța de asigurare solicitată la plată și nerecunoscută de pârâtă ("damnum emergens") precum și beneficiul nerealizat ca urmare a respingerii cererii de plată("lucrum cessans"), reprezentat de dobânda legală pretinsă de reclamantă, aferentă creanței principale.

Or, este evident că din momentul în care recurenta-reclamanta a luat cunoștință de respingerea cererii de plată, conform deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, a avut la îndemână toate elementele pentru a prefigura paguba cauzată de autoritatea pârâtă, înțeleasă ca fiind alcătuită din suma pretinsă pârâtei cu titlu de creanță de asigurare și daunele interese ce rezultă din nerecunoașterea acestei creanțe.

Cum în mod judicios a reținut și judecătorul fondului, reclamantul se găsea în situația de a cunoaște existența prejudiciului prin emiterea actului administrativ, respectiv decizia nr. 14452/03.05.2018, cel mai târziu, la data de 05.06.2018, dată la care s-a înregistrat la Curtea de Apel București, acțiunea având ca obiect anularea acestei decizii.

Trebuie subliniat și faptul că în materia obligațiilor bănești, evaluarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligației de plată este subordonată unor criterii legale, creditorul având dreptul exclusiv la daunele moratorii reglementate prin dispozițiile art. 1535 C. civ., în cuantumul stipulat de părți(ceea ce nu este cazul în speță) sau, în lipsa convenției părților, în cuantumul și condițiile legii(dobânda legală calculată potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011).

Prin urmare, în niciun caz nu se poate susține faptul că recurenta-reclamanta nu cunoștea, cel târziu la data atacării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, dată la care s-a născut dreptul la acțiune, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, toate elementele necesare pentru a solicita, pe lângă anularea actului administrativ vătămător și repararea prejudiciului suferit, constituit din creanța de asigurare pretinsă și echivalentul lipsei de folosință a acestei sume.

În cauză, cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor moratorii a fost formulată la data de 23.06.2021, așadar mult peste termenul de prescripție de un an, prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, calculat, după cum s-a arătat anterior, în raport de data comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

În fine, se cuvine a fi a înlăturate și argumentele recurentei-reclamante A., potrivit cărora aplicabilitatea dispozițiilor 2526 C. civ. în cauză justifică soluția respingerii excepției prescripției, apărare ce nu poate fi reținută în cauză întrucât obligația principală, pentru care reclamanta susține că se datorează daune interese este o prestație cu executare unică " uno ictu" și nu cu executare succesivă, astfel că, în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, de la data de la care reclamantei i-a fost comunicat refuzul recunoașterii obligației principale începe să curgă și termenul de prescripție pentru acțiunea în dezdăunare, având ca finalitate obligarea pârâtei la acoperirea beneficiului nerealizat ca urmare a lipsei de folosință a sumei pretinse, cuantificat legal în daune moratorii.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod corect a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, astfel că nu se impune reformarea hotărârii primei instanțe.