ÎCCJ, decizie (scj.ro #228015)

Convenție de garantare. Acțiune în pretenții formulată de finanțator împotriva fondului de garantare. Începutul prescripției extinctive în cazul obligațiilor contractuale de a da afectate atât de un termen suspensiv, cât și de o condiție suspensivă

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Prescripția extinctivă. Cursul prescripției extinctive

Index alfabetic: Acțiune în pretenții

Convenție de garantare

Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii

Prescripția dreptului material la acțiune

Obligație de a da

Interpretarea contractului

Termen suspensiv

Condiție suspensivă

Momentul de la care curge termenul de prescripție

C. civ., art. 1266 alin. (2), art. 1267, art. 1412 alin. (1), art. 2524 alin. (1)

Legea nr. 346/2004

Dispozițiile art. 2524 alin. (1) C. civ. instituie regula potrivit căreia, în cazul obligațiilor contractuale de a da, cum este cea de a plăti o sumă de bani, cu titlu de garanție, prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuie astfel să o execute.

Stabilirea scadenței obligației de a da presupune interpretarea acelor clauze din contract ce reglementează plata garanției, după regulile statornicite de prevederile art. 1266-1269 C. civ. Interpretarea contractului are drept rezultat stabilirea exactă a conținutului acestuia și permite, în ultimă instanță, corecta determinare a însăși forței obligatorii a convenției.

Indicarea, pe cale convențională, a unui termen în care Finanțatorul este îndrituit să completeze documentația anexată cererii de plată, fiind stabilită și sancțiunea nerespectării acestui termen (neluarea în considerare a actelor depuse ulterior), nu afectează obligația pârâtei de a da. În realitate, prevederile contractuale reglementează doar obligațiile de a face ce incumbă părților (de a formula o cerere de plată, de a completa documentația, de a soluționa cererea), respectiv o întreagă procedură convențională ce precedă nașterii obligației Fondului de a da (de a plăti garanția), termenul stabilit nefiind un termen suspensiv care, până la împlinire, amână scadența obligației de a plăti garanția, în sensul art. 1412 alin. (1) C. civ.

Pornind de la dispozițiile art. 1267 C. civ., care reglementează interpretarea sistematică a clauzelor contractuale, inserarea unei clauze prin care părțile stabilesc că plata garanției se efectuează în termen de 90 de zile calendaristice de la primirea cererii de plată, însoțită de documentele indicate în contract, presupune că obligația pârâtei de a da (de a plăti garanția) este afectată, în acest caz, nu numai de modalitatea termenului suspensiv, ci și de o condiție suspensivă (aceea ca Finanțatorul să depună, anexat cererii, toate documentele prevăzute de convenție).

Prin urmare, instanța de apel, în stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripție pentru dreptul la acțiunea în executarea obligației de a da, a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1266, art. 1267 C. civ., raportat la dispozițiile art. 2524 C. civ.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 461 din 05 martie 2024

Prin cererea înregistrată sub nr. x/3/2021, la data de 03 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. – IFN (numită, în continuare, FNGCIMM), pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 40610,47 Euro, în echivalent lei la cursul BNR de la data plății, reprezentând un procent de 52,1839% din finanțarea restantă acordată de reclamantă beneficiarului B. S.R.L., garantată de pârâtă prin confirmarea de includere în Plafonul de garantare nr. CGP6508 GTG/19 decembrie 2011, emisă în temeiul Convenției cadru – Plafon de garantare nr. 156 din 25 octombrie 2011.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare pentru perioada cuprinsă între data refuzului plății garanției (15 aprilie 2016) și data achitării debitului principal, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 499 din 15 martie 2022, s-a admis excepția invocată de pârâtă și s-a respins acțiunea, ca urmare a prescripției dreptului material la acțiune.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.A., înregistrat la data de 03 octombrie 2022 pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă.

Prin decizia nr. 403 din 13 martie 2023, apelul declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat.

A. S.A. a declarat, în termen legal, recurs împotriva deciziei sus arătate, recurs înregistrat la data de 28 septembrie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 2524 alin. (2), art. 1523 alin. (2) lit. c) și d) și art. 1268 alin. (3) C. civ., critică subscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, recurenta a arătat că instanța de apel, reținând că termenul de prescripție a început să curgă în termen de 150 de zile de la data celei de a doua solicitări de completare a documentației, respectiv de la data de 30 aprilie 2015, iar nu de la data de 15 aprilie 2016 (data când Banca a luat cunoștință de refuzul de plată a garanției) a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale relative la interpretarea contractului. Astfel, instanța de prim control judiciar a făcut o eronată aplicare a prevederilor art. 1268 alin. (3) C. civ., potrivit cărora clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

Astfel, pentru a considera că sunt aplicabile raportului juridic stabilit între părți prevederile art. 1523 alin. (2) lit. d) C. civ., instanța de apel a apreciat că după expirarea termenului de 60 de zile de la data ultimei solicitări de completare a documentației, curgea termenul suspensiv de plată, de 90 de zile, prevăzut de art. 9.4 alin. (1) din convenție. În realitate, termenul de 60 de zile la care se face referire este cel în care finanțatorul, sub sancțiunea decăderii, are dreptul de a completa documentele ce însoțesc cererea de plată, nu termenul în care pârâta avea obligația de a soluționa cererea de plată. Aceasta din urmă putea solicita și alte documente și ulterior împlinirii termenului de 60 de zile, drept de care pârâta a uzat, prin solicitarea din 16 noiembrie 2011.

Prin urmare, în opinia recurentei, creanța a devenit exigibilă la data la care debitorul și-a manifestat în mod neîndoielnic intenția de a nu plăti garanția, potrivit art. 1532 alin. (2) lit. c) C. civ.

Așa fiind, la data introducerii cererii de executare silită, termenul de prescripție s-a întrerupt. Chiar dacă executarea silită a fost anulată prin hotărâre definitivă (decizia pronunțată în dosarul nr. x/299/2019), efectul întreruptiv de prescripție s-a produs, în condițiile art. 2539 alin. (2) C. civ., întrucât reclamanta-recurentă a introdus cererea de chemare în judecată de față înăuntrul termenului de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În consecință, instanța de apel, menținând soluția de respingere a acțiunii, ca prescrisă, a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale privind interpretarea convențiilor, precum și a dispozițiilor art. 1523 alin. (2) lit. d) relative la exigibilitatea obligației de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei întreprinderi. În mod asemănător, instanța de apel a încălcat normele legale incidente prescripției dreptului material la acțiune, anume cele prevăzute de art. 2524 și art. 2539 alin. (2) C. civ.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat, în principal, excepția nulității recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat, ci tind la o reevaluare a probelor și a situației de fapt. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia recurată este legală.

La termenul din 05 martie 2024, excepția nulității recursului a fost respinsă, reținându-se că o parte din criticile formulate pot fi subscrise motivului de nelegalitate invocat [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.].

Recursul de față este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil analizei propriu-zise a motivelor de nelegalitate, instanța reține că obiectul prezentei cauze este reprezentat de cererea finanțatorului de obligare a fidejusorului la plata garanției aferente unei finanțări restante acordate de Bancă unui beneficiar din categoria întreprinderilor mici și mijlocii, în sensul Legii nr. 346/2004. Raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Convenția-Cadru nr. 156/2011, modificată prin mai multe acte adiționale succesive. Cererea de plată a garanției a fost respinsă de Fond prin notificarea nr. RG 14436 din 14 aprilie 2016, astfel că reclamanta din prezenta cauză a inițiat executarea silită a sumei de 40610,47 Euro, ce a făcut obiectul dosarului de executare nr. x/2019 pe rolul BEJA C. Executarea silită însăși a fost desființată pe calea contestației la executare, în cadrul dosarului nr. x/299/2019 al Judecătoriei Sectorului 1, pentru lipsa de certitudine a creanței, astfel că, înăuntrul termenului de 6 luni de la data soluționării definitive a contestației, reclamanta-recurentă a inițiat prezenta acțiune. Soluția instanței de fond, menținută de instanța de apel dar întemeiată pe alte considerente decât cele inițiale de admitere a prescripției dreptului material la acțiune, este fundamentată, în esență, pe împrejurarea că termenul general de prescripție, de 3 ani, era deja împlinit anterior inițierii procedurii de  executare silită a creanței, astfel că cererea anterioară de realizare a aceleiași creanțe nu a fost de natură să întrerupă un termen deja epuizat.

După scurta expunere a raportului juridic dedus judecății și a principalelor aspecte litigioase, instanța reamintește că rolul instanței de recurs nu este acela de a reevalua materialul probator administrat și de a statua asupra momentului începerii curgerii prescripției extinctive, prin raportare la elemente factuale.

Demersul instanței învestite cu judecata prezentei căi extraordinare de atac, limitat doar la aspecte de nelegalitate, își propune să determine în ce măsură au fost corect aplicate normele legale de drept material relative la începutul prescripției extinctive în cazul obligațiilor contractuale de a da (cum este cea de față), precum și regulile de interpretare a convențiilor.

Din această perspectivă, reține, în primul rând, că art. 2524 alin. (1) C. civ. instituie regula potrivit căreia, în cazul obligațiilor contractuale de a da, cum este cea de a plăti o sumă de bani, cu titlu de garanție, prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuie astfel să o execute.

În al doilea rând, stabilirea scadenței obligației de a da presupune interpretarea acelor clauze din contract ce reglementează plata garanției, după regulile statornicite de prevederile art. 1266-1269 C. civ. Interpretarea contractului are drept rezultat stabilirea exactă a conținutului acestuia și permite, în ultimă instanță, corecta determinare a însăși forței obligatorii a convenției.

Evaluând modalitatea în care instanțele devolutive au interpretat clauzele contractuale cuprinse în art. 9.2-9.4 din contractul-cadru plafon de garantare nr. 156 din 04 noiembrie 2011, astfel cum a fost modificat inclusiv prin actul adițional nr. 5 din 01 aprilie 2013, constată încălcarea art. 1266 C. civ. privind voința concordantă a părților, precum și greșita aplicare a art. 1267 C. civ., referitor la interpretarea sistematică. În esență, numai prin cercetarea ansamblului contractului se putea ajunge la stabilirea voinței comune, reale, a părților.

Astfel, înainte de a putea solicita obligarea pârâtei, în calitate de fideiusor, la plata garanției, reclamanta are obligația contractuală de a-i adresa acesteia o cerere de plată, însoțită de o serie de documente explicit enumerate de art. 9.2 din contract. Art. 9.3 din contract instituie, în esență, dreptul Fondului de a solicita completarea documentației de către Bancă, atunci când apreciază că aceasta este incompletă, precum și de a solicita plata comisionului de garantare restant. Corelativ dreptului Fondului de a solicita completarea documentației, se instituie obligația finanțatorului de a depune documentele solicitate, în termen de 60 de zile calendaristice.

Așa cum în mod corect se arată prin motivele de recurs, termenul de 60 de zile instituit prin prevederile art. 9.3 alin. (2) nu vizează obligația Fondului de a soluționa cererea. Că este așa, rezultă în mod explicit din conținutul alin. (3) al aceluiași articol, potrivit căruia, în situația în care Banca nu se conformează obligației de a depune documentele solicitate înăuntrul acestui termen, Fondul este îndrituit să soluționeze cererea doar pe baza documentelor înregistrate până la expirarea lui. În continuare, în același alineat (3) se inserează următoarele: „Orice document transmis de Finanțator și înregistrat la Fond ulterior termenului menționat sau comision încasat după acest termen, nu va fi luat în considerare la analiza documentației și a eventualelor contestații. Termenul de 60 de zile calendaristice se calculează de la data fiecărei solicitări de completare transmisă de Fond”.

Prin urmare, pe cale convențională, părțile au stipulat un termen în care Finanțatorul este îndrituit să completeze documentația anexată cererii de plată și sancțiunea nerespectării acestui termen (neluarea în considerare a actelor depuse ulterior). Așa fiind, este fără suport în prevederile contractuale concluzia instanței de apel, potrivit căreia termenul de 60 de zile afectează obligația pârâtei de a da. Nu este vorba de un termen suspensiv, în sensul că, până la împlinirea lui, este amânată scadența obligației de a plăti garanția, în sensul art. 1412 alin. (1) C. civ. În realitate, acest art. 9.3 din contract reglementează doar obligațiile de a face ce incumbă părților (de a formula o cerere de plată, de a completa documentația, de a soluționa cererea ș.a.m.d.), respectiv o întreagă procedură convențională ce precedă nașterea obligației Fondului de a da (de a plăti garanția).

Interpretarea pe care instanța de apel a dat-o clauzelor contractului ignoră obligația instituită de art. 1267 C. civ., de interpretare sistematică, prin ruperea din context a art. 9.3 și omisiunea de a-l corobora cu prevederile art. 9.4 din convenție. Potrivit acestui din urmă articol, plata garanției se efectuează în termen de 90 de zile calendaristice de la primirea cererii de plată, însoțită de documentele prevăzute la art. 9.2 alin. (1).

Din cercetarea ansamblului contractului, instanța de apel putea în mod facil să deducă că obligația pârâtei de a da (de a plăti garanția) este afectată nu numai de modalitatea termenului suspensiv, ci și de o condiție suspensivă (aceea ca Finanțatorul să depună, anexat cererii, toate documentele prevăzute de convenție).

O atare concluzie rezultă și ca urmare a regulii de stabilire a voinței concordante a părților, prin raportare la elementele menționate, cu titlu exemplificativ, de prevederile art. 1266 alin. (2) C. civ., cum sunt practicile statornicite între părți și comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Astfel, pârâta a solicitat reclamantei, potrivit dreptului conferit de art. 9.3 din contract, completarea documentației anexate cererii de plată a garanției de 3 ori. Or, instanța de apel, pentru a determina momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului de a cere plata garanției a adăugat un termen de 60 de zile celei de a doua solicitări, plus alte 90 de zile, fără ca din raționamentul propus să rezulte de ce nu a ales, ca punct de reper, prima cerere de completare sau de ce nu a dat relevanță celei de a treia solicitări de depunere documente. Or, din comportamentul părților contractante rezulta, cu prisosință, voința acestora de a nu considera obligația exigibilă anterior aprecierii de către Fond a caracterului complet al documentației anexate cererii de plată sau mai înainte de soluționarea acesteia, în orice modalitate (admitere sau respingere).

Față de cele mai sus arătate, constată că instanța de apel, în stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripție pentru dreptul la acțiunea în executarea obligației de a da, a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1266, art. 1267 C. civ. raportat la dispozițiile art. 2524 C. civ. Pe cale de consecință, în mod greșit a menținut soluția instanței de fond, de admitere a prescripției dreptului material la acțiune și, ca atare, procesul a fost soluționat fără a se intra în cercetarea fondului.

Constată, de asemenea, că părțile nu au solicitat, în mod expres, nici prin cererea de apel și nici prin întâmpinarea formulată în acea etapă procesuală, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Așa fiind, potrivit art. 496 alin. (2) și art. 497 teza I raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul și a casat decizia recurată, cu consecința trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.