ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 714/2023

Ședința publică din data de 9 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2020 la data de 21.12.2020, reclamanta A. S.A. în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților coroborat cu cele ale art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 25205/26.11.2020 prin care a solicitat să se dispună următoarele: anularea deciziei contestate ca fiind nelegală și netemeinică; obligarea intimatului la plata sumei de 6190,37 RON reprezentând rest debit principal, penalități de întârziere și cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2014; obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu,

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 555 din 15 aprilie 2021, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței nr. 555 din 15 aprilie 2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. S.A. a declarat recurs susținând că, hotărârea recurată se bazează pe o interpretare eronată a noțiunii de creanță de asigurare, așa cum este ea definită de art. 4 alin. (1) lit a) din Legea 213/2015 și cum a fost ea interpretată prin Decizia nr. 29/2020 pronunțată de ÎCCJ, în completul pentru dezlegarea unor probleme de drept.

În opinia recurentei, este în mod evident lipsită de bază legală susținerea instanței în sensul că, Decizia nr. 29/2020 nu ar fi aplicabilă în speță, cum lipsită de bază legală este și scoaterea penalităților și cheltuielilor de judecată din cuprinsul noțiunii de creanță de asigurare pe care FGA este obligat să o plătească. Lămurirea dată de ÎCCJ noțiunii de creanță de asigurare, analiza și descrierea exhaustivă care stau la baza dispozitivului Deciziei nr. 29/2020 sunt pe deplin aplicabile și lămuritoare cu privire la cuprinsul noțiunii de creanță de asigurare.

Concluzionează recurenta că, orice interpretare care ar tinde la scoaterea accesoriilor din conținutul noțiunii de creanță de asigurare, așa cum este cea adoptată prin sentința recurată, este vădit contrară interpretării obligatorii a ÎCCJ și textului legal.

Cu privire la încălcarea prevederilor Legii nr. 213/2015 și Normei ASF nr. 16/2015 și ale principiilor generale de drept, prima instanță susține că, prin Legea nr. 213/2015 legiuitorul a stabilit în sarcina FGA doar obligația de a achita strict despăgubirea decurgând din producerea riscului asigurat, deoarece doar aceasta ar fi creanță derivată din contractul de asigurare, în timp ce penalitățile de întârziere sau cheltuielile de judecată sunt consecința atitudinii culpabile a asigurătorului falit și aceste obligații de plată nu sunt preluate de FGA.

Această interpretare contravine rolului stabilit de legiuitor pentru FGA, așa cum rezultă el din Legea 213/2015.

FGA a fost constituit ca schemă de garantare a plății creanțelor decurgând din contractele de asigurare, imediat ce un asigurător intră în faliment, FGA preia în patrimonial propriu obligațiile de plată a creanțelor de asigurare ale acestuia, fiind obligat la plată față de creditorii de asigurare în locul asigurătorului falit. Singura limitare a acestei obligații de plată este cea stabilită prin art. 15 din Legea 213/2015, respectiv suma de plată nu poate depăși plafonul de garantare care a fost stabilit la suma de 450.000 RON/creditor de asigurare.

Prin urmare, de vreme ce preia obligația asigurătorului intrat în faliment, FGA va fi obligat la plata tuturor sumelor pe care acesta le-âr fj datorat în baza contractului de asigurare, indiferent daca ele erau despăgubiri propriu-zise, penalității sau alte cheltuieli care au natură accesorie față de despăgubirile solicitate în baza contractului de asigurare.

De asemenea, nu se poate susține că penalitățile și cheltuieli de judecată ar fi cheltuieli situate în afara raportului contractual de asigurare. în realitate, ele nu au un izvor distinct, de sine stătător, ci ele se nasc în strânsă legătură cu contractul de asigurare, având o natură accesorie obligației principale a asigurătorului de plata a despăgubirilor. Mai mult, nici legea nu face nicio distincție expresă între sumele datorate de asigurătorul falit și preluate de FGA, singura limitare fiind plafonul de garantare.

Interpretarea primei instanțe în sensul că penalitățile și cheltuielile de judecată ar trebui să aibă un regim juridic distinct de creanța principală față de care sunt accesorii încalcă principiul de drept accesorium sequitur principale. De asemenea, impunând un regim juridic distinct penalităților și cheltuielilor de judecată în lipsa vreunei dispoziții legale exprese care să permită acest lucru, instanța încalcă principiul: ubi tex non distingutt, nec nos distinguere debemus.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de plată formulată de reclamantă s-a solicitat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților plata următoarelor sume: 5336,10 RON - despăgubiri; 2774,77 RON - penalități de întârziere calculate conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 9134/23.06.2015 până la data de 03.12.2015; 4057,14 RON - cheltuieli de judecată, conform aceluiași titlu executoriu, anexat la cererea de plată; 2741,82 RON, cheltuieli de executare silită.

Prin Decizia nr. 25205/26.11.2020, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată pentru suma totală de 14.909,83 RON, reținând cu privire la debitul principal în cuantum de 5336,10 RON că în cadrul instrumentării dosarului de daună s-a constatat că acest debit principal a fost achitat de B. conform borderoului de plată nr. x/27.02.2015, iar în privința celorlalte sume solicitate la plată că acestea nu reprezintă creanțe de asigurări.

Instanța de control judiciar observă că, în prezenta cauză, recurentul nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci plata penalităților de întârziere (creanțe conexe) a căror cauză juridică este neplata la termen de către asigurător a despăgubirilor.

Prin urmare, penalitățile de întârziere reprezintă sancțiuni pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu și în consecință obligația plății acestor sume revine exclusiv societății de asigurare, asigurătorul dând naștere acestei obligații prin inacțiunea sa de a achita despăgubirile.

Instanța de control judiciar apreciază că, în mod corect instanța de fond a reținut că, penalitățile de întârziere sunt expresia unei răspunderi civile delictuale ce aparține societății de asigurare ca urmare a nerespectării termenului de plată a despăgubirilor, găsindu-și fundamentul în art. 36 din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor sub nr. x/2011.

Sub acest aspect, este nerelevantă acordarea de Legea nr. 213/2015 în beneficiul Fondului de Garantare a Asiguraților a unui drept de înscriere la masa credală privitoare la procedura de faliment a B. S.A. pentru sumele achitate asiguraților, deoarece sunt avute în vedere creanțele de asigurări corespunzătoare îndeplinirii obligațiilor ce revin în mod legal părții pârâte, iar nu simplul fapt de a fi plătit orice sumă de bani unui petent.

Invocarea de către recurentă a prevederilor art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu poate schimba concluzia privind inexistenta obligației Fondului de Garantare a Asiguraților de plată a sumelor solicitate cu titlu de penalități de întârziere.

Astfel, se observă că, din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți pentru penalitățile de întârziere, cheltuielile de judecată și cheltuielile de executare stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Trebuie subliniat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere, cheltuielile de judecată și cheltuielile de executare pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Totodată, instanța are în vedere dispozițiile art. 2214 C. civ., care prevăd în mod expres că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite". Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, se poate observa că B. S.A. datorează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată stabilite prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 9134/23.06.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 în Dosarul nr. x/2014, precum și cheltuielile de executare, nu în baza unui contract de asigurare încheiat cu recurenta-reclamantă, ci ca urmare a culpei sale în neexecutarea la termen a obligației de plată a despăgubirii și a culpei procesuale în demararea litigiilor.

Prin urmare, corect s-a reținut că, sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere, cheltuieli de judecată și cheltuieli de executare nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului falit.

În concluzie, penalitățile de întârziere, cheltuielile de judecată și cheltuieli de executare nu reprezintă creanțe de asigurări, motiv pentru care intimatul-pârât nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. Penalitățile de întârziere, cheltuielile de judecată și cheltuielile de executare reprezintă obligații civile rezultate din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., iar pentru recuperarea acestora recurenta-reclamantă are la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

Instanța de control judiciar mai reține că, invocarea de către recurentă a Deciziei nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu schimbă concluzia inexistenței obligației intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților de a achita sumele pretinse de reclamantă constând în penalitățile de întârziere, cheltuielile de judecată și cheltuieli de executare.

Totodată, contrar susținerilor recurentei-reclamante, se impune a fi subliniat că Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, are un obiect strict determinat, sub aspectul problemei de drept care a făcut obiectul dezlegării, motiv pentru care dezlegarea dată nu poate fi extinsă la alte dispoziții legale și nici la alte situații de drept care sunt conexe cu norma juridică interpretată pe calea acestui mecanism de asigurare a unei practici judiciare unitare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 555 din 15 aprilie 2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 9 februarie 2023.