ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 191/2023

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2023

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 25154 din 25.11.2020, solicitând anularea în parte a deciziei contestate și obligarea intimatului FGA la plata sumei de 16.769,09 RON reprezentând penalități de întârziere, cheltuieli de judecată și cheltuieli de executare.

Prin sentința civilă nr. 552 din 15 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta A. S.A., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material).

În motivarea recursului, s-a arătat - în esență - că hotărârea recurată se bazează pe o interpretare eronată a noțiunii de creanță de asigurare, așa cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și cum a fost interpretată prin Decizia 29/2020 pronunțată de ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Potrivit interpretării date de ÎCCJ cu forță obligatorie după publicarea Deciziei 29/2020, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al asigurătorului. Or, sumele solicitate de A. și cu privire la care Fondul de Garantare a Asiguraților a refuzat plata decurg dintr-o hotărâre judecătorească pronunțată în cadrul unui litigiu în care A. își exercita dreptul de regres împotriva B.. Mai precis, toate sumele acordate de instanță prin această hotărâre au fost acordate în favoarea A. tocmai în baza recunoașterii și valorificării dreptului său de regres. Așadar, atât textul legal al art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 cât și Decizia 29/2020 se suprapun pe situația din speță.

Analizând în detaliu texul legal de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și intenția legiuitorului față de formularea textului, ÎCCJ stipulează expres că în definiția creanței de asigurare, cu privire la care subzistă obligația de plată în sarcina FGA, se circumscriu atât obligațiile principale de plată a despăgubirilor, cât și orice alte obligații accesorii acestora, așa cum este cazul sumelor solicitate în speța de față. Or, aceste considerente pe care se sprijină dispozitivul Deciziei nr. 29/2020 au în mod evident aceeași forță obligatorie ca și dispozitivul, în temeiul art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin urmare, orice interpretare care ar tinde la scoaterea accesoriilor din conținutul noțiunii de creanță de asigurare, așa cum este cea adoptată prin sentința recurată, este vădit contrară interpretării obligatorii a ÎCCJ și textului legal.

În continuare, recurenta-reclamantă a susținut că s-au încălcat prevederile Legii nr. 213/2015, ale Normei ASF 16/2015 și ale principiilor generale de drept.

A arătat că interpretarea primei instanțe potrivit căreia prin Legea nr. 213/2015 legiuitorul a stabilit în sarcina FGA doar obligația de a achita strict despăgubirea decurgând din producerea riscului asigurat, deoarece doar aceasta ar fi creanță derivată din contractul de asigurare, în timp ce penalitățile de întârziere sau cheltuielile de judecată sau de executare sunt consecința atitudinii culpabile a asigurătorului falit și aceste obligații de plată nu sunt preluate de FGA, contravine rolului stabilit de legiuitor pentru FGA, așa cum rezultă el din Legea nr. 213/2015.

Așadar, FGA a fost constituit ca schemă de garantare a plății creanțelor decurgând din contractele de asigurare. Imediat ce un asigurător intră în faliment, FGA preia în patrimoniul propriu obligațiile de plată a creanțelor de asigurare ale acestuia, fiind obligat la plată față de creditorii de asigurare în locul asigurătorului falit. Singura limitare a acestei obligații de plată este cea stabilită prin art. 15 din Legea 213/2015, respectiv suma de plată nu poate depăși plafonul de garantare care a fost stabilit la suma de 450.000 RON/creditor de asigurare.

Prin urmare, de vreme ce preia obligația asigurătorului intrat în faliment, FGA va fi obligat la plata tuturor sumelor pe care acesta le-ar fi datorat în baza contractului de asigurare, indiferent daca ele erau despăgubiri propriu-zise, penalității sau alte cheltuieli care au natură accesorie față de despăgubirile solicitate în baza contractului de asigurare.

De asemenea, în opinia recurentei-reclamnate nu se poate susține că penalitățile și cheltuieli de judecată sau executare ar fi cheltuieli situate în afara raportului contractual de asigurare. În realitate, ele nu au un izvor distinct, de sine stătător, ci se nasc în strânsă legătură cu contractul de asigurare, având o natură accesorie obligației principale a asigurătorului de plată a despăgubirilor. Mai mult, nici legea nu face nicio distincție expresă între sumele datorate de asigurătorul falit și preluate de FGA, singura limitare fiind plafonul de garantare.

Astfel, în ceea ce privește penalitățile de întârziere, acestea au fost stabilite în temeiul dispozițiilor art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011, iar obligația de plată a penalităților este o obligație care incumbă asigurătorului în baza prevederilor specifice ale contractului de asigurare RCA, astfel încât natura de creanță de asigurare a obligației de plată a penalităților nu poate fi pusă la îndoială.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată și cele de executare, de vreme ce ele au fost determinate de un litigiu demarat în baza unui contract de asigurare, nu se poate susține că ar fi distincte de obligațiile decurgând din contractul de asigurare și de noțiunea de creanță de asigurare. Ele au un caracter accesoriu obligațiilor specifice asigurătorului falit astfel că, în momentul deschiderii procedurii împotriva asigurătorului, ele sunt preluate întocmai de FGA care acționează ca un garant. Nu există niciun text sau raționament legal care să-i permită Fondului să refuze achitarea acestor cheltuieli.

Or, interpretarea primei instanțe în sensul că penalitățile și cheltuielile de judecată și cele de executare ar trebui să aibă un regim juridic distinct de creanța principală față de care sunt accesorii încalcă principiul de drept accesorium sequitur principale. De asemenea, impunând un regim juridic distinct penalităților și cheltuielilor de judecată și celor de executare în lipsa vreunei dispoziții legale exprese care să permită acest lucru, instanța încalcă principiul: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Mai mult, art. 18 alin. (2) din Legea 213/2015 și art. 25 alin. (3) din Norma ASF 16/2015 dovedesc clar care a fost intenția legiuitorului în definirea întinderii obligației de plată a FGA.

Legea nr. 213/2015 consacră expres dreptul FGA de a se înscrie în tabelul creditorilor cu "orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale." Așadar, este evident că legiuitorul a plecat de la premisa că Fondul va achita alături de despăgubiri și orice alte dobânzi sau cheltuieli accesorii, această idee fiind întărită și de prevederile art. 25 alin. (3) din Norma ASF 16/2015 (în vigoare în perioada relevantă) în care se arată că pe de o parte, în noțiunea de creanțe de asigurări intră și dobânzile și alte cheltuieli, iar pe de altă parte, legiuitorul a anticipat că Fondul, din disponibilitățile sale, va plăti și dobânzi și alte cheltuieli.

Intimatul pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta reclamantă a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Decizia FGA nr. 25154 din 25.11.2020, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata următoarelor sume: 22488 RON - despăgubiri, 11131,56 RON - penalități de întârziere; 1216,40 RON - cheltuieli de judecată și 4421,13 RON, cheltuieli de executare silită.

Prin Decizia nr. 25154 din 25.11.2020, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea de plată pentru suma de 22488 RON, reprezentând despăgubirea solicitată, și a respins cererea de plată pentru suma de 16769,09 RON, reprezentând penalități de întârziere, cheltuieli de judecată și cheltuieli de executare silită.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că fundamentul suportării penalitățile de întârziere, a cheltuielilor de judecată și a cheltuielilor de executare rămâne culpa procesuală decurgând din atitudinea părții care a ocazionat declanșarea declanșarea demersului judiciar și a procedurii de executare silită. Aceste cheltuieli nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultate din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A..

În acord cu judecătorul fondului, instanța de recurs reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv:

"creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Contrar celor susținute de către recurenta reclamantă, penalitățile de întârziere solicitate nu sunt incluse în noțiunea de creanță de asigurare, în sensul textului de lege anterior citat, acesta referindu-se în mod expres la creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare și sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta.

Faptul că penalitățile de întârziere au fost prevăzute prin contractul de asigurare nu înseamnă că ele preiau natura juridică a despăgubirilor acordate în baza aceluiași contract, cu atât mai mult cu cât dispozițiile legale ce definesc noțiunea de creanță de asigurare trebuie interpretate în mod restrictiv, având în vedere că Legea nr. 213/2015 este un act normativ cu caracter special.

Înalta Curte observă că B. S.A. nu datorează penalitățile de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății de asigurare în neexecutarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Or, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci penalități de întârziere, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care FGA nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Referitor la invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

Referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

În condițiile în care legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

Instanța de recurs observă că recurenta reclamantă a solicitat cheltuieli de judecată cu privire la un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, în care intimatul pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte, deci nu în baza contractului de asigurare încheiat.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu. Or, în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 3 București, ci B. S.A..

Prin urmare, asigurătorul poate datora cheltuieli de judecată și cheltuieli de executare ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului și a procedurii de executare silită, și nu în baza contractului de asigurare încheiat de reclamantă.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 552 din 15 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 ianuarie 2023.