ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4593/2022

Ședința publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei nr. 25206/26.11.2020 și obligarea pârâtului la plata sumei de 2.043,9 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată efectuate în Dosarul nr. x/2015.

Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin

Sentința nr. 554 din 15 aprilie 2021, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În motivarea căii de atac, recurenta a reluat situația de fapt, susținând, într-o primă critică, că sentința atacată se bazează pe o interpretare eronată a noțiunii de creanță de asigurare, așa cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și cum a fost interpretată prin Decizia nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Astfel, a arătat că, potrivit interpretării date de Înalta Curte, cu forță obligatorie după publicarea Deciziei 29/2020, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al asigurătorului. Or, sumele solicitate de A. și cu privire la care Fondul de Garantare a Asiguraților a refuzat plata decurg dintr-o hotărâre judecătorească pronunțată în cadrul unui litigiu în care A. își exercita dreptul de regres împotriva B.. Mai precis, toate sumele acordate de instanță prin această hotărâre au fost acordate în favoarea A. tocmai în baza recunoașterii și valorificării dreptului său de regres.

Așadar, atât textul legal al art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 cât și Decizia 29/2020 se suprapun pe situația din speță.

Analizând în detaliu texul legal de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și intenția legiuitorului față de formularea textului, Înalta Curte stipulează expres că în definiția creanței de asigurare, cu privire la care subzistă obligația de plată în sarcina FGA, se circumscriu atât obligațiile principale de plată a despăgubirilor, cât și orice alte obligații accesorii acestora, așa cum este cazul sumelor solicitate în speța de față.

Or, aceste considerente pe care se sprijină dispozitivul Deciziei nr. 29/2020 au în mod evident aceeași forță obligatorie ca și dispozitivul, în temeiul art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin urmare, orice interpretare care ar tinde la scoaterea accesoriilor din conținutul noțiunii de creanță de asigurare, așa cum este cea adoptată prin sentința atacată, este vădit contrară interpretării obligatorii a Înaltei Curți și textului legal.

Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că s-au încălcat prevederile Legii nr. 213/2015, ale Normei ASF nr. 16/2015 și ale principiilor generale de drept.

Astfel, interpretarea primei instanțe, potrivit căreia prin Legea nr. 213/2015 legiuitorul a stabilit în sarcina Fondului doar obligația de a achita strict despăgubirea decurgând din producerea riscului asigurat, deoarece doar aceasta ar fi creanță derivată din contractul de asigurare, în timp ce penalitățile de întârziere sau cheltuielile de judecată sau de executare sunt consecința atitudinii culpabile a asigurătorului falit și aceste obligații de plată nu sunt preluate de Fond, contravine rolului stabilit de legiuitor pentru Fond, așa cum rezultă el din Legea nr. 213/2015.

Așadar, Fondul a fost constituit ca schemă de garantare a plății creanțelor decurgând din contractele de asigurare. Imediat ce un asigurător intră în faliment, Fondul preia în patrimoniul propriu obligațiile de plată a creanțelor de asigurare ale acestuia, fiind obligat la plată față de creditorii de asigurare în locul asigurătorului falit. Singura limitare a acestei obligații de plată este cea stabilită prin art. 15 din Legea

213/2015, respectiv suma de plată nu poate depăși plafonul de garantare care a fost stabilit la suma de 450.000 RON/creditor de asigurare.

Prin urmare, de vreme ce preia obligația asigurătorului intrat în faliment, Fondul va fi obligat la plata tuturor sumelor pe care acesta le-ar fi datorat în baza contractului de asigurare, indiferent daca ele erau despăgubiri propriu-zise, penalității sau alte cheltuieli care au natură accesorie față de despăgubirile solicitate în baza contractului de asigurare.

De asemenea, potrivit recurentei, nu se poate susține că penalitățile și cheltuieli de judecată ar fi cheltuieli situate în afara raportului contractual de asigurare. În realitate, ele nu au un izvor distinct, de sine stătător, ci se nasc în strânsă legătură cu contractul de asigurare, având o natură accesorie obligației principale a asigurătorului de plată a despăgubirilor. Mai mult, nici legea nu face nicio distincție expresă între sumele datorate de asigurătorul falit și preluate de Fond, singura limitare fiind plafonul de garantare.

Astfel, în ceea ce privește penalitățile de întârziere, acestea au fost stabilite în temeiul dispozițiilor art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011, iar obligația de plată a penalităților este o obligație care incumbă asigurătorului în baza prevederilor specifice ale contractului de asigurare RCA, astfel încât natura de creanță de asigurare a obligației de plată a penalităților nu poate fi pusă la îndoială.

Referitor la cheltuielile de judecată, de vreme ce ele au fost determinate de un litigiu demarat în baza unui contract de asigurare, a apreciat că nu se poate susține că ar fi distincte de obligațiile decurgând din contractul de asigurare și de noțiunea de creanță de asigurare. Ele au un caracter accesoriu obligațiilor specifice asigurătorului falit astfel că, în momentul deschiderii procedurii împotriva asigurătorului, ele sunt preluate întocmai de Fond care acționează ca un garant. Nu există niciun text sau raționament legal care să-i permită Fondului să refuze achitarea acestor cheltuieli.

Or, interpretarea primei instanțe în sensul că penalitățile și cheltuielile de judecată ar trebui să aibă un regim juridic distinct de creanța principală față de care sunt accesorii încalcă principiul de drept accesorium sequitur principale. Totodată, impunând un regim juridic distinct penalităților și cheltuielilor de judecată în lipsa vreunei dispoziții legale exprese care să permită acest lucru, instanța încalcă principiul: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Mai mult, art. 18 alin. (2) din Legea 213/2015 și art. 25 alin. (3) din Norma ASF 16/2015 dovedesc clar care a fost intenția legiuitorului în definirea întinderii obligației de plată a Fondului.

Legea nr. 213/2015 consacră expres dreptul Fondului de a se înscrie în tabelul creditorilor cu "orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale." Așadar, este evident că legiuitorul a plecat de la premisa că Fondul va achita alături de despăgubiri și orice alte dobânzi sau cheltuieli accesorii, idee întărită și de prevederile art. 25 alin. (3) din Norma ASF 16/2015 (în vigoare în perioada relevantă) în care se arată, pe de o parte, că în noțiunea de creanțe de asigurări intră și dobânzile și alte cheltuieli, iar, pe de altă parte, legiuitorul a anticipat că Fondul, din disponibilitățile sale, va plăti și dobânzi și alte cheltuieli.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, obligarea intimatului la plata sumei de 2043,9 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată efectuate în Dosarul nr. x/2015.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind temeinică și legală.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei nr. 25206/26.11.2020 și obligarea pârâtului la plata sumei de 2.043,9 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată efectuate în Dosarul nr. x/2015, invocând în susținerea cererii de plată titlul executoriu constând în sentința civilă nr. 15635/11.11.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul menționat.

Prin Decizia nr. 25206/26.11.2020, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 2264 RON, reprezentând despăgubire, și a respins sumele reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Înalta Curte constată că nu poate primi criticile recurentei, care, în esență, sunt centrate pe împrejurarea că sentința atacată este dată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020 (pct. 123 și 124) și cu încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (3), art. 4 alin. (1) lit. a), și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, cum în mod corect a reținut și prima instanță.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile Legii nr. 503/2004, ale Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

Dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Totodată, se observă că prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod: "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată."

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, și nu plăți ale unor accesorii (penalități de întârziere, cheltuieli de judecată, dobânzi legale) stabilite în sarcina asiguratorului falit, care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. acestea nereprezentând creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale.

De asemenea, prevederile C. civ., sus-menționate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Așadar, Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, prin urmare reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare.

Or, Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței.

Altfel spus, în cadrul raportului de garantare născut ca urmare a falimentului asigurătorului, Fondul achită din disponibilitățile sale doar acele sume care reprezintă creanțe de asigurări, definite conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Așadar, din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat.

În același sens sunt și dispozițiile art. 1535 din C. civ. care prevăd că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Rezultă astfel că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Altfel spus, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege incidente societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere sau cheltuielile de judecată, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere în situația în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile.

Prin urmare, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul societății de asigurare nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă neputând fi primite.

În aceste condiții, s-a apreciat în mod corect că cererea de acordare a sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligații civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societății de asigurare ce pot fi valorificate de recurenta-reclamantă în procedura de faliment, potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2014.

Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 123 și 124, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere sau cheltuielile de judecată reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci s-a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în cauză, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de conduita culpabilă a asigurătorului în faliment, așa încât respectiva decizie nu este incidentă.

În concluzie, recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător și achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

Or, în cazul penalităților de întârziere și al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată și din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

Se reține că nu este întemeiată cererea de acordare a sumei reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nici din perspectiva art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la penalitățile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Or, în cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, precum și cheltuielile de judecată generate de reținerea de către instanță a culpei procesuale în generarea litigiului soluționat.

În fine, referitor la critica privind încălcarea principiilor de drept accesorium sequitur principale și ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, de asemenea, nu poate fi primită, argumentele invocate de parte în susținerea acesteia reflectă propriul demers interpretativ al dispozițiilor legale incidente în materie, care nu poate conduce la o altă soluție.

Așa cum s-a reținut, asigurătorul poate datora penalități de întârziere și cheltuieli de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în neexecutarea la termen a obligației de plată a despăgubirii, precum și ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului, astfel încât acestea nu pot fi considerate accesoriul creanței principale de asigurare.

Sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume stabilite prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, fără legătură cu raportul de asigurare.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei contestate, judecătorul fondului apreciind în mod corect că suma solicitată cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015.

În concluzie, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 554 din 15 aprilie 2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.