ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2432/2024

Obiectul cauzei. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la data de 25.08.2021 sub nr. x/2021, reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor au chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 645.302 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 842,40 mp situat în str. x, jud. Galați, Mun. Galați, și valoarea de 722.017 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.04.2009, actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce privește suma de 500.000 RON, iar în ceea ce privește diferența de 145.302 RON de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce privește suma de 500.000 RON și până la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 145.302 RON de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Sentința pronunțată de Tribunalul București. Prin sentința civilă nr. 1098 din 14.07.2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva persoanelor chemate în garanție A. S.A. și B., ca tardiv formulată, a obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanție B. suma de 1000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București. Prin decizia civilă nr. 48A din 17 ianuarie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinței civile nr. 1098/14.07.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, formulând următoarele critici: Decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 2528 din C. civ., în aplicarea cărora instanța de apel a reținut în mod eronat că momentul la care apelantul ar fi putut cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, este, cel mai târziu, cel al soluționării contestației Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei Curții de Conturi. Recurentul reclamant a făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă arătând că, prin raportare la această hotărâre, în mod eronat instanța de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al pronunțării sentinței nr. 2767 din 17 octombrie 2014, în dosarul nr. x/2014, de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Recurentul reclamant a susținut că argumentele instanței de apel, ce vizează stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripției de la data pronunțării sentinței anterior menționate nu satisfac cerințele normei legale, întrucât, de la acel moment nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, întinderea acesteia fiind determinată, ca urmare a executării, de către președintele intimatei a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009 - 2011 și expertizarea și reevaluarea imobilelor în concordanță cu standardele internaționale de evaluare. Recurentul reclamant a susținut că, la data pronunțării hotărârii nr. 2767/2014 nu se putea afirma că raportul de evaluare întocmit respecta rigorile impuse de Standardele Internaționale de Evaluare, ca atare, la momentul pronunțării sentinței civile nu se putea vorbi de existența unui prejudiciu. Chiar dacă Ministerul Finanțelor ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, auditul nu ar fi condus la stabilirea pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaționale de evaluare nu generează, în sine, existența unui prejudiciu, iar determinarea acestuia nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare. Astfel, recurentul era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel. Recurentul reclamant a arătat că, din circumstanțele cauzei, reies raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât și cel născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Recurentul reclamant a susținut că era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanță, întrucât aceasta a fost stabilită, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii, prin raportul de reevaluare efectuat de firma C. S.R.L. Așadar, până la momentul la care a fost înștiințat de către intimată, nu ar fi putut cunoaște nici existenta și nici întinderea prejudiciului, instanța de apel în mod eronat apreciind că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021 emise de autoritatea pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității formulării căii de atac, arătând că reclamantul înțelege să se folosească de un argument asupra căruia s-a statuat deja în mod definitiv într-o speță similară, prin decizia nr. 501/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021, în sensul că instanța de recurs a menținut hotărârea primei instanțe prin care s-a constatat prescris dreptul material la acțiune. În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse. Acțiunea ce face obiectul prezentului dosar are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 645.302 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 842,40 mp situat în str. x, jud. Galați, Mun. Galați, și valoarea de 722.017 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.04.2009, actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce privește suma de 500.000 RON, iar în ceea ce privește diferența de 145.302 RON de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective. În justificarea demersului său, reclamantul a invocat Decizia nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României care, în urma raportului de control nr. x/26.04.2013 efectuat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în perioada 01.01.2007 - 31.12.2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerințelor standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a stabilit în sarcina președintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare, care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009 - 2011, luarea măsurilor de expertizare și reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerințele impuse și care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entității auditate obligația de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate și întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia. Se reține că legalitatea și temeinicia Deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de Curtea de Conturi a României a fost verificată în justiție, cu consecința menținerii ei prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare. Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și omologarea de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/15.04.2009, aspect ce a condus la emiterea Deciziei nr. 6426/30.06.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenței semnificative între evaluarea întocmită de A. S.R.L. și raportul de verificare al C. S.R.L. din 21.08.2020. Instanța de apel a apreciat că momentul, de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției, este reprezentat de data pronunțării sentinței nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă contestația Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei Curții de Conturi. Printr-un prim motiv de recurs, încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se relevă că pretinsul viciu de nelegalitate dedus judecății este acela că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, motiv de recurs care, însă, deși încadrabil în textul legal menționat, nu poate fi primit. Recurentul reclamant și-a fundamentat raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă la data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021 emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin care i s-au adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către intimata pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 247/2005, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă decizia de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în temeiul căreia a fost apoi eliberat titlul de conversie, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari, precum și titluri de plată. Astfel, dreptul de creanță pretins este corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport pretins supraevaluat întocmit la nivelul anului 2009, pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate. Instanța de apel a apreciat că în cauză este incident momentul obiectiv al începerii curgerii termenului de prescripție și a stabilit că, în raport cu datele concrete ale speței, momentul la care apelantul ar fi putut cunoaște atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea este cel al soluționării contestației Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei Curții de Conturi. În raport de acest moment, instanța de apel a arătat că în cauză este aplicabil C. civ. actual, expunând și dispozițiile Decretului nr. 167/1958, pentru a releva identitatea dintre cele două reglementări. Astfel, art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilea că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cît și pe cel care răspunde de ea. Conform art. 2528 din C. civ., prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Nu poate fi reținut motivul de recurs prin care recurentul reclamant a susținut încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material privind momentul începerii curgerii termenului de prescripție. Astfel, norma de drept material stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv, al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv, reprezentat de data comunicării de către intimata pârâtă a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2009, recurentul reclamant a susținut că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea existența și întinderea prejudiciului. Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului reclamant potrivit căreia, înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi), nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul reclamant identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care pretinsul său debitor l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către intimata pârâtă a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite în 2009. Susținând această teză, recurentul reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul reclamant a invocat aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. În decizia menționată, s-a statuat că soluția amânării începerii curgerii termenului de prescripție de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripție un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituția prescripției extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru reperarea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin stabilirea unui moment obiectiv de la care poate începe să curgă termenul de prescripție pentru tragerea la răspundere în cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite, cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Considerentele evocate ale acestei decizii nu contrazic cu nimic raționamentul instanței de apel, confirmat prin prezenta decizie, ele corespunzând tocmai argumentelor teoretice anterior expuse referitor la cele două momente reglementate alternativ pentru determinarea începerii cursului prescripției și la scopul legiuitorului la momentul edictării lor. Astfel, în prezenta cauză momentul debutului termenului de prescripție a fost situat de instanța de apel ca fiind cel obiectiv (când putea și trebuia să cunoască păgubitul paguba și pe cel care răspunde de ea), deoarece cercetarea faptelor relevante a arătat că acest moment s-a produs și a avut loc anterior momentului subiectiv pretins de reclamant. Pe de altă parte, practica judiciară evocată nu poate fi considerată contrară soluției din speța pendinte și din perspectiva împrejurării că faptele deduse judecății sunt diferite și ele au reclamat aplicarea altei dispoziții legale, respectiv a tezei a doua din art. 8 al Decretului nr. 167/1958. Pe de altă parte, aspectele invocate în cererea de recurs care reprezintă elemente ale situației de fapt și se apreciază potrivit probelor administrate, subsumate argumentelor referitoare la posibilitatea recurentului de a cunoaște paguba și pe cel responsabil de producerea sa, nu supuse cenzurii instanței de recurs. Astfel, în exercitarea atribuțiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru soluționarea cauzei, instanța de apel a stabilit care este momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune în litigiul de față, apreciind că la data respectivă reclamantul putea și trebuia să cunoască împrejurările relevante. Această apreciere nu poate fi cenzurată în recurs, ea bazându-se pe evaluarea unor elemente factuale, determinabile pe baza probelor administrate în proces. Reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserțiunilor de genul celor menționate de recurentul reclamant în motivul său de recurs, pentru a conchide, în final, în sensul aplicării greșite în cauză a dispozițiilor legale privitoare la prescripția extinctivă, astfel cum dorește recurentul reclamant, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reevaluarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Astfel, pentru a stabili momentul la care reclamantul putea și trebuia să cunoască paguba, instanța de apel s-a raportat la circumstanțele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. Examinând critica din perspectiva chestiunilor ce țin de interpretarea și aplicarea legii, care pot fi examinate în recurs, se observă că este întemeiată în drept aprecierea Curții de apel prin care, față de relația de subordonare consacrată legal a instituției pârâte față de Ministerul Finanțelor, s-a reținut corect că acesta avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă de la momentul reținut de instanță. Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII). În ce privește intimata pârâtă, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv constând în data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță, întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, tinde să înlăture funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Astfel, față de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acțiunea din anul 2021 (formulată la aproximativ 12 ani de la data săvârșirii faptei ilicite pretinse, în anul 2009) a fost inițiată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, astfel că instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, în ședința publică din 5 noiembrie 2024, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă. Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021, a fost soluționată o problemă de drept similară celei invocate și prin motivele prezentului recurs. Chiar dacă această susținere este adevărată, în speță însă nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, neexistând identitate de părți, obiect și cauză, după cum nu poate fi reținut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte. Nefiind aplicabile prevederile art. 430 și art. 431 din C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătorești nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a apărărilor formulate prin cererea de recurs; ea nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanțelor, necesar pentru garantarea dreptului părților la un proces echitabil, or acesta este respectat prin pronunțarea deciziei de față. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.