ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2140/2023

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 25 august 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 759.893 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective și a dobânzii legale aferente (calculată de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății), reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 552,68 mp, situat în str. x bis, Galați, județul Galați și valoarea de 867.882 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 23 noiembrie 2009.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 576 din 6 aprilie2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 27A din 12 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant în Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 576 din 6 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 27A din 12 ianuarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Motivele de recurs Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. Prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de prim control judiciar, deși a modificat concluziile și considerentele primei instanțe, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. Prezentând în mod comparativ considerentele primei instanțe și considerentele instanței de apel cu privire la momentul de la care curge prescripția, recurentul-reclamant a apreciat că există contradicție vădită între considerentele deciziei recurate și soluția de respingere a apelului declarat de reclamant, întrucât instanța de apel a reținut că momentul rămânerii definitive a deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 emisă de Curtea de Conturi reprezintă momentul la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2518 din C. civ., în ceea ce privește determinarea momentului obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție. A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că prin raportare la această hotărâre, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că momentul la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea este acela al rămânerii definitive a deciziei Curții de Conturi (prin respingerea acțiunii formulate de ANRP prin sentința civilă nr. 2767 din 17 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal). În opinia recurentului, nici la momentul emiterii deciziei nr. 10/2013 și nici la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existența unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x din 23 noiembrie 2009 era sau nu conform cu Standardele Internaționale de Evaluare. A subliniat că dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare și identificarea celor întocmite cu nerespectarea Standardelor internaționale de evaluare și reevaluarea de către un evaluator autorizat ANEVAR a rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, pentru stabilirea prejudiciului produs. Din aceste motive, recurentul a apreciat că se afla în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel, anume data pronunțării sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014. A mai arătat că, din analiza circumstanțelor cauzei, se disting următoarele raporturi de prepușenie: cel născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii și raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. În consecință, a susținut că instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, emise de pârâtă, prin care s-a învederat diferența dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale de evaluare. Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel, a reținut, raportat la dispozițiile art. 201 din Legea 71/2011, că în prezenta cauză "prescripția este supusă dispozițiilor C. civ. din 2009 (...) mai puțin cel referitor la stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, care, astfel cum s-a arătat deja, este stabilit în funcție de data nașterii raportului juridic, norma de drept aplicabilă fiind cea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958". Or, anterior, prin sentința apelată, prima instanță a reținut că va analiza excepția prescripției dreptului material la acțiune prin raportare la dispozițiile Decretului-Lege nr. 167/1958. Așadar, în ce privește dispozițiile legale aplicabile în materia prescripției extinctive, recurentul-reclamant a învederat că pentru cele care au început să curgă sub vechiul regim, dar nu erau încă împlinite la data intrării în vigoare a legii noi, atât art. 6 alin. (4) noul C. civ., cât și art. 201 din Legea nr. 71/2011 prevăd în mod expres că acestea sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, prin urmare, în mod eronat instanța de apel a reținut că prescripția ar fi supusă dispozițiilor C. civ. din 2009. Această situație atrage, în opinia recurentului-reclamant, incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 5 C. proc. civ. Din considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii rezultă cu claritate că prescripția extinctivă, într-o anumită cauză, este "în întregime" supusă "dispozițiilor legale care le-au instituit", prin urmare, nefiind posibilă aplicarea, în aceeași cauză, atât a Decretului nr. 167/1958, cât și a noului C. civ. Or, atât timp cât a aplicat, în aceeași cauză, atât Decretul nr. 167/1958 (cu privire la momentul "de la care începe să curgă termenul de prescripție"), cât și noul C. civ., cu privire la celelalte aspecte legate de prescripția extinctivă, hotărârea pronunțată în apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor de drept material ale art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4) din noul C. civ.. Toate aceste prevederi arată că prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Această situație atrage, de asemenea, incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În egală măsură, atât timp cât hotărârea pronunțată în apel contrazice Decizia nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, devine incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), întrucât hotărârea instanței de apel încalcă prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la efectele deciziei în interesul legii, potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară (decizia nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curți, pronunțată în dosarul nr. x/2021) iar, în subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Printr-o primă critică, încadrată de recurentul-reclamant pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a fost invocată contradicția între considerentele deciziei recurate și soluția de respingere a apelului ca nefondat, ceea ce înseamnă că, în opinia părții, motivarea instanței nu justifică soluția pronunțată, respectiv de respingere a acțiunii ca fiind prescrisă. Critica este nefondată. Considerentele contradictorii sunt cele din cuprinsul cărora nu pot fi stabilite argumentele de fapt și de drept ce au fundamentat soluția pronunțată, determinând imposibilitatea exercitării controlului de legalitate. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, nu se poate reține că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, din moment ce instanța de apel a înfățișat, într-o manieră clară și coerentă, argumentele de fapt și de drept pe care le-a avut în vedere la pronunțarea soluției de respingere, ca nefondat, a apelului, în urma reținerii caracterului întemeiat al excepției prescripției dreptului material la acțiune, chiar dacă prin raportare la alt moment de început al curgerii termenului de prescripție decât cel care a fost reținut de către prima instanță. Din moment ce s-a constatat că prima instanță a admis, în mod corect, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, soluția care se impunea era cea de respingere, ca nefondat, a apelului, fără a se putea susține că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii. Astfel, reclamantul a criticat hotărârea primei instanțe din perspectiva soluției de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, afirmând că momentul de început al cursului termenului este altul decât cel reținut de către prima instanță. Având a dezlega această critică, instanța de apel a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe și a respins apelul, reținând în considerente un alt moment de început al cursului prescripției, în raport cu care soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune apare ca fiind corectă. O atare prerogativă este permisă de lege, fiind în acord cu prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., din moment ce, procedând la o nouă judecată, în limitele efectului devolutiv al căii de atac, instanța de apel poate păstra soluția primei instanțe, însă pentru alte considerente. De altfel, instanța de apel a arătat explicit că unele dintre considerentele deciziei sale vor suplini motivarea primei instanțe și că, întrucât raționamentul juridic conduce la aceeași concluzie, cea a temeiniciei excepției prescripției dreptului material la acțiune, urmează a fi menținută hotărârea primei instanțe. Prin urmare, cum criticile recurentului nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să argumenteze soluția dată excepției prescripției extinctive, nu poate fi reținută incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Luând în examinare critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2518 din C. civ., prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție, Înalta Curte reține că este, de asemenea, nefondată. Acțiunea ce face obiectul prezentului dosar are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 759.893 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 552,68 mp, situat în str. x bis, Galați și valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x din 23 noiembrie 2009. În justificarea demersului, reclamantul a invocat Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x din 26 aprilie 2013 efectuat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în perioada 1 ianuarie 2007-31 decembrie 2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerințelor standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a stabilit în sarcina președintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare, care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, luarea măsurilor de expertizare și reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerințele impuse și care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entității auditate obligația de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate și întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia. Se reține că legalitatea și temeinicia Deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 emise de Curtea de Conturi a României au fost verificate în justiție, cu consecința menținerii ei prin sentința civilă nr. 2767 din 17 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare. Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum și cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în cauză, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârșirii ei. Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și omologarea de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x din 23 noiembrie 2009, aspect ce a condus la emiterea Deciziei nr. 7603 din 29 ianuarie 2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanța de apel a reținut, în mod corect, incidența dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea prevederilor legale menționate, instanța de prim control judiciar a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este reprezentat de data pronunțării sentinței nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă contestația Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei Curții de Conturi. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Această reglementare este identică cu prevederile art. 2528 din C. civ., potrivit cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv, al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Recurentul-reclamant a criticat acest raționament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel, arătând că nu putea cunoaște prejudiciul mai devreme de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidențele sale a adresei nr. x/18 ianuarie 2021 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. În realitate, prevalându-se de imposibilitatea cunoașterii întinderii și existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa) - recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18 ianuarie 2021, decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Acest moment obiectiv, reținut de instanța de apel ca fiind cel al rămânerii definitive a sentinței nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, marchează data la care prejudiciul stabilit de Curtea de Conturi, prin Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, a dobândit caracter cert, ca efect al definitivării constatărilor acestui organul de control. Este lipsit de relevanță juridică aspectul că recurentul-reclamant nu a figurat ca parte în respectiva cauză, din moment ce, în considerarea calității sale speciale, statul dispunea de pârghiile legale de control al activității instituțiilor din subordinea sa, intimata-pârâtă aflându-se în sfera puterii executive. Pe de altă parte, aspectele invocate în cererea de recurs care reprezintă elemente ale situației de fapt și se apreciază potrivit probelor administrate, subsumate argumentelor referitoare la posibilitatea recurentului de a cunoaște paguba și pe cel responsabil de producerea sa, nu supuse cenzurii instanței de recurs. Astfel, în exercitarea atribuțiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru soluționarea cauzei, instanța de apel a stabilit care este momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune în litigiul de față, apreciind că la data respectivă reclamantul putea și trebuia să cunoască împrejurările relevante. Această apreciere nu poate fi cenzurată în recurs, bazându-se pe evaluarea unor elemente factuale, determinabile pe baza probelor administrate în proces. Astfel, pentru a stabili momentul la care reclamantul putea și trebuia să cunoască paguba, instanța de apel s-a raportat la circumstanțele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. Examinând critica din perspectiva chestiunilor ce țin de interpretarea și aplicarea legii, care pot fi examinate în recurs, se observă că este întemeiată în drept aprecierea curții de apel în sensul că stă în sarcina statului reclamant să reglementeze proceduri de a fi înștiințat în timp util cu privire la eventuale pagube constatate în modul de întrebuințare a resurselor sale financiare. Aceasta, întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII). În ce privește intimata-pârâtă, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv constând în data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță, întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în cauză este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care, pe de-o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. În ceea ce privește referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în privința căreia nu s-a demonstrat că vizează o situație identică, pentru a aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că invocarea acesteia nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecății, cu atât mai mult cu cât jurisprudența de speță nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ. Nu poate fi primită nici critica ce reclamă nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul încălcării art. 5, art. 201 și art. 233 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum și cele ale art. 6 alin. (4) din noul C. civ. Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în partea privitoare la prescripție, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripțiile începute și neîmplinite la 1 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilității juridice, spre a da satisfacție principiilor respectării drepturilor câștigate și respectării așteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, față de imperativul respectării principiului de ordin constituțional al neretroactivității legii, consacrat prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată. Aceasta întrucât, de principiu, modificările aduse prin legea nouă condițiilor ori regimului prescripției - fie că legea nouă ar institui ori suprima prescripția, fie că ar mări sau micșora durata termenelor de prescripție, fie că ar modifica începutul acesteia, cauzele de suspendare, întrerupere, de repunere în termen ori condițiile invocării în vederea producerii de efecte juridice - nu pot atașa unui fapt trecut alte consecințe juridice decât cele prevăzute de legea atunci în vigoare. Aceeași soluție legislativă a fost consacrată și prin dispozițiile art. 6 alin. (4) din C. civ., potrivit cărora "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit". Principiile de drept comun prevăzute în art. 6 din C. civ. și, în particular, cele din art. 6 alin. (4), au fost confirmate prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Excepțiile de la regula înscrisă în art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care este aceea a aplicării legii vechi prescripțiilor începute și neîmplinite la 1 octombrie 2011, au fost expres și limitativ prevăzute prin dispozițiile art. 203 și 204 din Legea nr. 71/2011, acestea reprezentând, în realitate, o revenire la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin dispozițiile art. 6 alin. (5) și (6) din C. civ. și prin art. 5 din Legea nr. 71/2011. Prin urmare, întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincție, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), în timp ce art. 6 alin. (4) din C. civ. conține sintagma "în întregime", se înțelege că legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție, chiar dacă aceasta se împlinește după intrarea în vigoare a C. civ. Prin Decizia nr. 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din 17 aprilie 2014, s-a statuat că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011". În considerentele acestei decizii s-a reținut că, dacă în privința prescripțiilor începute și neîmplinite la 1 octombrie 2011, ca situații juridice în curs de realizare (facta pendentia), rămân aplicabile dispozițiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripțiile începute și împlinite la data intrării în vigoare a C. civ. (facta praeterita), ca situații juridice finalizate, sunt supuse dispozițiilor sub imperiul cărora au început să curgă și s-au împlinit. Așadar, în contextul aspectelor relevate, contrar susținerilor recurentului-reclamant, analiza pe fond a excepției a avut ca premisă verificări jurisdicționale ale instanței de apel sub aspectul regimului prescripției extinctive în puterea legii sub care a început să curgă - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu consecințe pe planul soluției ce trebuia să fie adoptată în ce privește dreptul la acțiune în repararea pagubei produse de o faptă ilicită. În ce privește referirea pe care instanța de apel o face deopotrivă, la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și la cele ale noului C. civ. (art. 2517, art. 2552) aplicabile prescripției acțiunilor în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, ea este eronată din perspectiva dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, care lasă regimul prescripției extinctive în puterea legii sub care a început să curgă. În același timp însă, acest considerent eronat nu este unul apt să ducă la nelegalitatea soluției din apel. Aceasta, întrucât ambele reglementări - din vechiul Decret și din actualul cod - au același conținut, stabilind același termen general de prescripție de 3 ani și aceleași reguli în ce privește prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei produse de o faptă ilicită. Prin urmare, trimiterea instanței de apel la dispozițiile în materie ale noului C. civ. - deși greșită, este lipsită de consecințe pe planul soluției ce trebuia adoptată, câtă vreme termenii analizei sunt identici în ambele reglementări. Este nefondată și critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sub aspectul încălcării prevederilor art. 517 alin. (4) din același cod, referitoare la efectele deciziei în interesul legii nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru argumentele deja arătate. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în ședința publică din 15 noiembrie 2023, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia. Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeași problematică precum cea invocată și prin motivele prezentului recurs. Însă, cu toate acestea, se reține că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părți, obiect și cauză. Nefiind aplicabile prevederile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătorești nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a apărărilor formulate prin cererea de recurs; aceasta nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanțelor, necesar pentru garantarea dreptului părților la un proces echitabil, or acesta este respectat prin pronunțarea deciziei de față. Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că motivele de recurs invocate sunt nefondate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.