ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4727/2023

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 01.04.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la soluționarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/19.04.2016, în conformitate cu dispozițiile legale, cu plata cheltuielilor de judecată. Reclamanta a depus și cerere modificatoare, solicitând ca în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 să se dispună obligarea F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la F.G.A. constând în: - în principal în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2%/zi întârziere conform Normei A.S.F. nr. 23/2014 - 5097,01 RON, calculate până la data de 8.09.2021 și în continuare până la data plății efective; iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. De asemenea, a fost menținută solicitarea privind obligarea intimatului F.G.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 473 din 9 martie 2022 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității, prescripției și tardivității acțiunii, precum și acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Recursul principal exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs principal reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a hotărârii și rejudecarea acțiunii, în sensul admiterii acesteia astfel cum a fost precizată. În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează răspunderea patrimonială a autorității administrative pentru prejudiciile cauzate prin actele administrative nelegale, în condițiile în care, în speță, sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii patrimoniale a F.G.A. Astfel, referitor la existența unui act administrativ nelegal, recurenta-reclamantă a arătat că prin Decizia 14.452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, intimatul-pârât a respins în mod nejustificat cererea de plată a A.. Față de decizia de respingere, A. a promovat acțiunea în contencios administrativ, acțiune ce a făcut obiectul dosarului x/2018, iar prin decizia civilă nr. 4644 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 13 octombrie 2021 Decizia F.G.A. nr. 14.452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală. Totodată, F.G.A. a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată, iar în urma analizei a recunoscut dreptul A. la despăgubiri și a efectuat plata către aceasta. În acest context, este evident că în speță există un act administrativ nelegal -respectiv Decizia F.G.A. nr. 14.452/03.05.2018 - act care reprezintă soluționarea cererii de plată a A. dată de către F.G.A. Faptul că prin hotărârile judecătorești prin care a fost anulată Decizia F.G.A. nr. 14.452/03.05.2018, F.G.A. nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond a dosarului de daună, nu poate conduce la idee că răspunderea intimatului-pârât nu poate fi angajată, deoarece aceasta ar nesocoti puterea de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală Decizia nr. 14.452/03.05.2018. Cu privire la existența prejudiciului s-a arătat că, deși intimatul-pârât avea obligația de a proceda imediat la soluționarea cererii de plată, această soluționare a avut loc formal la mai bine de 2 ani după depunerea cererii și a fost în sensul respingerii. Abia după anularea Deciziei F.G.A. nr. 14.452/03.05.2018, intimatul-pârât a procedat la analizarea pe fond a cererii și la 29 octombrie 2021 a efectuat plata despăgubirilor, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Așadar, prin soluția dată cererii de plată a reclamantei, intimatul-pârât a lipsit-o pe aceasta de folosința sumelor de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri o perioadă de mai bine de 5 ani. Mai mult, prin plata despăgubirilor solicitate, efectuată la data de 28 octombrie 2021, intimatul-pârât a confirmat indubitabil dreptul reclamantei la plata accesoriilor, drept care există și are un caracter cert. Totodată, s-a arătat și faptul că dispozițiile art. 1535 C. civ. prezumă existența prejudiciului în situația lipsei de folosință a unor sume de bani. Cu privire la legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, recurenta-reclamantă a susținut că prejudiciul suferit de aceasta constă în lipsa de folosință a sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, iar cauza acestui prejudiciu, respectiv ceea ce a determinat această întârziere în plata despăgubirilor este evident - modalitatea în care intimatul-pârât a soluționat cererea de plată prin Decizia nr. 14.452/03.05.2018. Față de cererea de plată formulată pentru realizarea dreptului său, Fondul de Garantare a Asiguraților a dispus prin Decizia nr. 14.452/03.05.2018 respingerea cererii de plată și abia după anularea acesteia a procedat la analiza pe fond și plată. Este evident că dacă intimatul-pârât ar fi soluționat de la bun început cererea de plată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale și ar fi procedat la plată, prejudiciul reclamantei nu ar fi existat. Prin urmare, legătura între Decizia F.G.A. nr. 14.452/03.05.2018 - actul administrativ anulat ca nelegal, și prejudiciul suferit de reclamantă - lipsa de folosință asupra sumei de bani la care era îndreptățită, există un raport de cauzalitate incontestabil. În ceea ce privește culpa Fondului de Garantare a Asiguraților, recurenta-reclamantă a apreciat că și aceasta este una evidentă. Fondul de Garantare a Asiguraților, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, avea sarcina ca în îndeplinirea obligațiilor sale să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate însă, Fondul nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind reclamanta de o sumă semnificativă de bani. Acționând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, Fondul a interpretat greșit și tendențios prevederile legale, căutând prin orice mijloc a nu achita creanțele de asigurare, ignorând impactul pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor. Aceasta în condițiile în care Fondul a fost creat chiar cu scopul de a asigura încrederea asiguraților în sistemul de asigurări, sistem care ar trebui să funcționeze și să îi protejeze chiar în condițiile în care anumiți asigurători ar intra în procedura falimentului.

Apărările formulate și recursul incident Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului declarat de societatea reclamantă . A formulat, totodată, recurs incident și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii pe cale de excepție, în principal, ca inadmisibilă, în subsidiar, ca tardivă/prescrisă. Recurentul-pârât a învederat, în esență, că în mod greșit prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004. Prin cererea modificatoare formulată, reclamanta a recunoscut soluționarea cererii de plată, însă a solicitat despăgubiri sub forma penaliăților de întârziere/dobânzi în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, acțiune formulată separat și la 3 ani distanță de contestația depusă împotriva deciziei F.G.A. nr. 14452/3.05.2018 de soluționare a cererii de plată . Instanța de fond, în raport de art. 19, art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, a reținut că A. a solicitat despăgubiri pentru soluționarea cu întârziere a cererii sale de plată, într-un litigiu distinct de cel care a avut ca obiect anularea deciziei nr. 14452/3.05.2018, situație permisă de lege, apreciind, astfel că cererea de despăgubiri este admisibilă. Or, prin raportare la dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că acest articol are un caracter de excepție față de regula instituită de art. 8 din aceeași lege, excepție ce constă în condiționarea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anulare a actului administrativ numai în cazul în care persoana vătămată ar face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului, cererea A. este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât s-au solicitat penalități sau dobânzi în temeiul legii, nicidecum al evaluării pretinsului prejudiciu. În opinia recurentului, prezenta cauză nu are ca obiect anularea/contestarea unei decizii de respingere totală sau parțială, emisă în baza dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, a sumelor pretinse de reclamantă, ci vizează tocmai obligarea F.G.A. să emită un răspuns cu privire la cererea formulată de reclamantă, cerere soluționată deja prin decizia nr. 14452/3.05.2018. Reliefând și diferența dintre refuzul nejustificat, explicit și implicit (tăcerea administrației), de a soluționa o cerere și nesoluționarea în termenul legal a unei cereri în dreptul românesc, recurentul-pârât a subliniat faptul că în situația refuzului nejustificat se poate acredita ideea lipsei actului administrativ. Or, la momentul promovării cererii de chemare în judecată, cererea de plată era soluționată, iar contestația împotriva actului administrativ emis de F.G.A (dosarul nr. x/2018) nu era soluționată prin hotărâre judecătorească definitivă. Ulterior soluționării definitive a dosarului menționată, F.G.A. a soluționat pe fond cererea de plată formulată de reclamantă, admițând la plată întreaga sumă solicitată. Printr-un alt set de critici, recurentul-pârât a susținut că în mod greșit instanța de fond a respins excepția tardivității acțiunii, încălcând astfel dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată. Având în vedere faptul că reclamanta ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluționarea cererii de plată, acest lucru se putea face legal cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluționare a acesteia, iar nu la o diferență de 3 ani după aceasta, acțiunea ce formează obiectul dosarului de față fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispozițiile art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004. Altfel spus, intimata a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicită în prezenta cauza aplicarea de penalități/dobânzi și nu a existat niciun motiv ca aceste daune moratorii să nu fie solicitate odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018 Referitor la excepția prescripției, recurentul-pârât a arătat că reclamanta cunoștea existența și întinderea prejudiciului pentru nesoluționarea în termen legal a cererii sale cel mai târziu începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată . Astfel, este nereală susținerea reclamantei conform căreia prezenta acțiune nu putea fi depusă înainte de soluționarea dosarului nr. x/2018, de identificarea practicii instanței judecătorești în materia acestui tip de cereri sau de pronunțarea Deciziei Î.C.C.J. nr. 29/2020, deoarece, pe de-o parte, prezenta acțiune a fost depusă înainte de soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 și, pe de altă parte, în Decizia RIL nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se arată foarte clar că pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție specială și nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia să cunoască prejudiciul și intinderea sa. Prin urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor s-a împlinit un an mai târziu, conform dispozițiilor art. 19 alin. (2) și următoarele din Legea nr. 554/2004. Împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate în condițiile art. 1, 8 si 19 din Legea nr. 554/2004, data achitării debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoștea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia să o cunoască, de la care curge acest termen de prescripție. A mai apreciat recurentul că litigiul în anularea actului pe care se grefează prezenta cerere de despăgubiri a avut drept obiect respingerea cererii de plată prin emiterea deciziei nr. 14452/3.05.2018, fiind vorba așadar de un act emis în condițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel că orice trimitere la nesoluționarea cererii de plată în termenul legal - art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, sunt lipsite de suport.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor În examinarea sentinței recurate în raport de motivele invocate de recurenți prin cererile de recurs formulate, precum și prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte, va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată. Referitor la soluția primei instanțe, de respingere a cererii de chemare în judecată modificată, analizând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă A. S.A., se constată caracterul fondat al acestuia, în limitele și pentru considerentele ce succed: Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice și repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal. Sub acest aspect se reține că natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul administrativ nelegal), iar condițiile atragerii răspunderii sunt reglementate de C. civ. Astfel, potrivit art. 1349 C. civ.: "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.". Cu alte cuvinte, pentru atragerea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: - existența unui prejudiciu, - existența unei fapte ilicite, - existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, - existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a Deciziei nr. 14.452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. Într-adevăr, prin Decizia F.G.A. nr. 14.452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată a sumei de 1314,34 RON, cu motivarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată și plătite din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015. Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată Decizia nr. 14.452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanța respectivă a reținut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 … nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată». În acest context, Înalta Curte constată că instanța învestită cu soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei F.G.A. nr. 14.452/03.05.2018 a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la analiza pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existența creanței litigioase din cauza dedusă judecății. Așadar, creanța principală - 1314,34 RON - solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme Fondul de Garantare a Asiguraților nu recunoaște existența acesteia prin plată sau o instanță judecătorească nu o acordă în beneficiul recurentei-reclamante, nu i se poate imputa acesteia omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale concomitent cu acțiunea în anularea Deciziei FGA nr. 14.452/03.05.2018. Altfel spus, nu se poate conchide că recurenta-reclamantă ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acțiunii în anulare, din moment ce instanța învestită cu dosarul nr. x/2018 privind Decizia F.G.A. nr. 14.452/03.05.2018 nu a fost învestită și cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanțelor de asigurări. În aceste condiții, dreptul pretins de A. la acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalității de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanței principale nu devine actual câtă vreme nu se decide asupra existenței sau inexistenței dreptului la acordarea sumei de 1314,34 RON în beneficiului părții reclamante. Însă, Înalta Curte constată că, în urma reanalizării mai multor cereri de plată la data de 28 octombrie 2021, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a procedat la plata către A. a unor creanțe de asigurări, inclusiv cea vizată de cererea de plată nr. x/19.04.2016 și anume suma de 1314 RON, respectiv doar despăgubirea cerută de reclamantă, context în care se poate observa că respingerea cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința dreptului pretins. De asemenea, Înalta Curte apreciază că raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul administrativ emis în mod nelegal împiedicând reclamanta să beneficieze de folosința creanței de asigurări în cuantum de 1314,34 RON pentru perioada 03 mai 2018 (prima analiză a cererii de plată) - 28 octombrie 2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite). În sfârșit, vinovăția pârâtului nu poate fi exclusă, emiterea Deciziei nr. 14.452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a acestuia în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică și sistematică a legii respective, astfel încât să identifice concluzia corectă. În acest sens, trebuie avut în vedere și faptul că, ulterior, autoritatea intimată a procedat la repararea prejudiciului constând în creanța de asigurări în cuantum de 1314 RON, prin achitarea benevolă a acesteia la data de 28 octombrie 2021. Concluzionând, Înalta Curte constată că, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă Decizia F.G.A. nr. 14.452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări. Dar, de esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În acest context, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de Fondul de Garantare a Asiguraților în achitarea sumei de 1314,34 RON RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă. Așadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (Decizia F.G.A. nr. 14.452/03.05.2018) corespunde specificului acțiunii de contencios administrativ pentru perioada 03 mai 2018 - 28 octombrie 2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește perioada anterioară datei de 03 mai 2018, în raport de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, se reține că pentru acest interval lipsește hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluționare în termen sau refuz nejustificat de soluționare) imputat de reclamanta A. intimatului-pârât, ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată. În acest context, Înalta Curte subliniază că prin efectul cererii adiționale de modificare a obiectului acțiunii introductive de instanță, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, partea reclamantă a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implică premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării Deciziei F.G.A. nr. 14.452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților manifestată între data înregistrării cererii de plată (19 aprilie 2016) și data emiterii deciziei anulate din 03 mai 2018. În continuare, admițând existența faptei ilicite a Fondului de Garantare a Asiguraților prin emiterea Deciziei nr. 14.452/03.05.2018, Înalta Curte identifică și prejudiciul suferit a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei de 1314,34 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Conform dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar: "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare." În consecință, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 1314,34 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03 mai 2018 până la data de 28 octombrie 2021. Într-adevăr, recurenta-reclamantă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, însă în cazul plății penalităților de întârziere, legătura de cauzalitate se grefează pe o culpă ulterioară a Fondului de Garantare a Asiguraților care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A. la momentul analizării cererii de plată înregistrată la data de 19.04.2016 sub nr. x. Față de considerentele anterior expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., precum și cele ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul principal declarat de reclamantă, va casa, în parte, sentința recurată și rejudecând, va admite, în parte, acțiunea reclamantei și va obliga pârâtul să plătească acesteia despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1314,34 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03 mai 2018 până la data de 28 octombrie 2021, urmând să mențină restul dispozițiilor sentinței. Totodată, reținând culpa procesuală a pârâtului conform art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei și cheltuieli de judecată în cuantum de 1.150 RON, reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și taxă judiciară de timbru, În ceea ce privește soluția primei instanțe de respingere a excepțiilor inadmisibilității, a tardivității și a prescripției acțiunii, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile recurentului-pârât din recursul incident, întemeiat, de asemenea, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 31 august 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/19.04.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi de întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, calculate până la data de 09 august 2021 și în continuare până la data plății efective, iar, în subsidiar, constând în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, iar acesta din urmă a criticat soluția primei instanțe, invocând prin cererea de recurs formulată încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, aplicabile în materia prescripției extinctive. Astfel, în temeiul art. 19 raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripție trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ., considerând că sunt relevante în speță prevederile art. 2526 și cele ale art. 2537 din actul normativ indicat. Potrivit art. 2526 C. civ., "când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă". În speța de față, reclamanta a fost în măsură să cuantifice integral prejudiciul cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal, care a avut loc la data de 13 octombrie 2021, cu ocazia pronunțării în recurs a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4644/2021. În concluzie, nu se poate susține că la data introducerii cererii ar fi fost împlinit termenul special de prescripție de 1 an. Totodată, regula instituită de legea contenciosului administrativ este ca acțiunea în anularea actului administrativ să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate. Spre deosebire de regula stabilită prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acțiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea cuprinsă în art. 19 din aceeași lege constituie excepția, fapt pentru care s-a instituit atât posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire ca urmare a emiterii unui act administrativ vătămător, cât și un termen de prescripție aferent acestui caz special reglementat de lege. Conform art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004: "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei", "Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)." Așadar, legea contenciosului administrativ permite exercitarea separată a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului, însă numai dacă acest lucru nu a fost posibil odată cu exercitarea acțiunii în anularea actului, potrivit regulii instituite în cadrul art. 8 din lege. În speță, așa cum s-a arătat, reclamanta a formulat inițial acțiune prin care a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților de a-i soluționa cererea de plată înregistrată sub nr. x/19.04.2016, iar modificarea acestei acțiuni a fost consecința emiterii de către pârât a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care cererea sa de plată a fost respinsă. Decizia emisă de pârât a fost contestată de reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018, care, la data modificării prezentei acțiuni din 31 august 2021, se afla pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu termen la data de 13 octombrie 2021. Înalta Curte nu poate valida raționamentul logico-juridic ce a stat la baza invocării de către recurentul-pârât a excepției prescripției dreptului material la acțiune, deoarece acesta relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în materie, prin raportare la situația de fapt stabilită și la probatoriul administrat. Este de observat sub acest aspect, în primul rând, că recurenta-reclamantă a solicitat despăgubiri pentru respingerea nejustificată a cererii de plată, respectiv pentru emiterea unui refuz nejustificat de plată. Or, Înalta Curte reține că întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscută cu certitudine decât în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive prin care să se constate nelegalitatea acestui refuz de plată. Ca atare, este evident că în situația dedusă judecății era necesar ca reclamantei să-i fie recunoscut dreptul pretins prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, ori prin plata voluntară a debitului principal, acesta fiind momentul de la care putea cunoaște întinderea pagubei. Se impune această concluzie și prin raportare la statuările instanței supreme din Decizia nr. 22/2019 pronunțată într-un recurs în interesul legii, relevante pe subiectul analizat fiind considerentele reținute la paragraful 32, potrivit cărora: "În situația în care paguba se produce într-un interval de timp care se sfârșește ulterior promovării acțiunii în anularea actului vătămător, reclamantul poate să solicite repararea pagubei, după caz: (… ) - pe calea unei acțiuni separate în despăgubiri în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în termen de un an care începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea producerii pagubei, în care are suficient timp să stabilească întinderea acesteia." În speță, contrar susținerilor recurentului-pârât, actul administrativ vătămător, cauzator de prejudicii potrivit cererii modificatoare, a fost anulat definitiv la data de 13 octombrie 2021, iar potrivit dovezilor din dosarul de fond, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a procedat chiar la plata sumei solicitată ca despăgubire prin cererea de plată - 1314 RON - la data de 28 octombrie 2021. Cum analiza cererii de plată pe fondul său a fost realizată de pârât după pronunțarea definitivă a soluției de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar plata despăgubirilor a fost efectuată la data de 28 octombrie 2021, este neîndoielnic faptul că prejudiciul recurentei-reclamante, constând în lipsa de folosință cu privire la sumele la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, a devenit cert cel mai devreme în cursul prezentului litigiu, la anularea definitivă a primei decizii de respingere a cererii de plată, astfel că la data formulării cererii modificatoare termenul de prescripție de 1 an nu era împlinit. În consecință, criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților privind soluția primei instanțe referitoare la excepția prescripției dreptului la acțiune sunt nefondate. În ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității cererii de obligare la plata despăgubirilor, criticile formulate de recurentul-pârât au vizat, în esență, greșita aplicare a art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, respectiv a art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reține că demersul reclamantei este admisibil, având în vedere că, potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, acțiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acțiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă a acelui litigiu de contencios administrativ. Așadar, la baza stabilirii răspunderii patrimoniale a autorității stă culpa acesteia, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, putându-se constata numai în cadrul unei acțiuni în ilegalitatea unui act administrativ sau a unui refuz al autorității de a rezolva o cerere, deci în cadrul unei acțiuni în anulare. În ipoteza formulării separate a acțiunii în răspundere patrimonială, permisă de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, trebuie făcută dovada ilegalității actului administrativ sau a refuzului printr-o sentință judecătorească definitivă. Or, în cauza de față este incidentă această ipoteză, reclamanta solicitând anularea Deciziei nr. 14.452/03.05.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților în cadrul dosarului nr. x/2018, soluționat în mod definitiv la data de 13 octombrie 2021 în sensul constatării nelegalității deciziei atacate și a anulării acesteia, litigiul vizând, prin urmare, refuzul nejustificat de soluționare a cererii de plată, fără ca partea să ceară la acel moment și despăgubiri pentru rezolvarea cu întârziere a cererii de plată. Cum întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscută cu certitudine decât în urma pronunțării acestei hotărâri judecătorești definitive, prin care să se stabilească obligația autorității pârâte de a soluționa cererea de plată, nu se poate susține cu suficient temei că acțiunea reclamantei este inadmisibilă, pentru motivul că a solicitat penalități sau dobânzi în temeiul legii și nu al evaluării pretinsului prejudiciu. Totodată, instanța de control judiciar mai reține și faptul că de esența admisibilității acțiunii în despăgubiri formulate în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 este condiția referitoare la soluționarea de către instanța de contencios administrativ, a unei acțiuni anterioare în anularea unui act administrativ. O altă cerință de exercitare a acestei acțiuni ce se deduce din interpretarea acelorași norme, constă în faptul că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse și emiterea actelor administrative anulate. În speță, aceste cerințe sunt îndeplinite, astfel cum reiese din probatoriul administrat în cauză, despăgubirile pretinse de reclamantă cu titlu de penalități, în teza principală, sau de dobânzi în cea subsidiară, vizând, pe de o parte, anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 în dosarul nr. x/2018, soluție rămasă definitivă la data de 13 octombrie 2021, iar, pe de altă parte, întârzierea în plata despăgubirilor ce a persistat până la data de 28 octombrie 2021 când Fondul de Garantare a Asiguraților a procedat la plata acestora. Prin hotărârea judecătorească de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, de respingere a cererii de plată, instanța nu a obligat recurentul-pârât în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analizarea pe fond a cererii, ținând cont de faptul că singurul motiv analizat și care a stat la baza deciziei de respingere a fost acela al depășirii plafonului de 450.000 RON. Așadar, împrejurarea că acțiunea nu are ca obiect anularea sau contestarea unei decizii de respingere totală sau parțială, emisă în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, a sumelor pretinse de reclamantă, nu are relevanță în determinarea caracterului admisibil al acțiunii de față, întrucât nu era necesar a se dispune o soluție de respingere totală sau parțială a sumelor pretinse de reclamantă, pentru ca aceasta să poată formula și o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. Referitor la excepția tardivității acțiunii, se reține că în mod legal a fost respinsă de prima instanță, în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, conform cărora: "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare", întrucât în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeași lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Or, termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripție, iar decizia prin care refuzul Fondului de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, așadar dreptul la acțiune s-a născut de la acel moment, cererea modificatoare fiind formulată în termenul prevăzut de acest text. Or, termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripție, iar decizia prin care refuzul Fondului de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, așadar dreptul la acțiune s-a născut de la acel moment, cererea modificatoare fiind formulată în termenul prevăzut de acest text. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de recurentul-pârât ca nefondat, iar față de această soluție, nefiind îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 453 C. proc. civ., va respinge și cererea recurentului-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE,