ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1652/2024

Ședința publică din data de 25 septembrie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, secția Civilă la 28.02.2023, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 250 euro, reprezentând compensație pentru întârzierea zborului, a dobânzii legale, calculată începând cu data formulării acțiunii și până la data plății efective și a cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a arătat că a devenit titulara creanței, prin achiziția acesteia de la dl. C., în baza contractului de cesiune de creanță nr. x/22.12.2022.

Prin sentința civilă nr. 9465/27.10.2023, Judecătoria Buftea, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că, potrivit biletului de transport aerian care întemeiază cererea de despăgubire, zborul operat de pârâtă a avut ca punct de plecare Timișoara, iar ca punct de sosire Paris. A mai arătat că cererea este întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 și a evocat hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 09.07.2009 pronunțată în cauza C-204/08, Peter Rehder împotriva Air Baltic Corporation (ECLI:EU:C:2009:439), precum și dispozițiile art. 4, art. 5 alin. (1), art. 7 și ale art. 26 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, care instituie o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de la locul de plecare sau de sosire a avionului.

La rândul său, prin sentința civilă nr. 16859/29.05.2024, Judecătoria Timișoara, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, a evocat dispozițiile art. 107 alin. (1) și ale art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce reglementează regula generală privind competența teritorilă a instanței de la sediul pârâtului, respectiv competența alternativă, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport, în favoarea instanței locului de plecare sau de sosire. Totodată, a reținut că în cauză competența este relativă, astfel că, față de dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., instanța nu o putea invoca din oficiu. A reținut că art. 4 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 stabilește competența de drept comun în favoarea instanțelor statului membru de la domiciliul sau sediul pârâtului, în cauză cel din România al B.. A mai menționat că interpretarea dată în cauza C-204/08 de C.J.U.E. nu este incidentă în speță, întrucât viza numai drepturile pasagerilor, iar nu ale cesionarului, ipoteză în care se află reclamanta, care a preluat creanța prin cesiune.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunța regulatorul de competență, în temeiul art. 135 C. proc. civ. și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, pentru următoarele considerente:

Cauza are ca obiect cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., persoană juridică română, împotriva pârâtei B., societate străină având naționalitatea unui stat membru al Uniunii Europene și un sediu secundar în România; reclamanta a sesizat instanța judecătorească competentă teritorial pentru sediul secundar al pârâtei, Judecătoria Buftea.

Dezînvestindu-se în favoarea unei alte instanțe române, jurisdicția sesizată de reclamantă a apreciat că, din perspectiva competenței internaționale, instanțele române sunt competente să soluționeze cauza.

Această concluzie este confirmată de art. 7 pct. 5 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, care stabilesc că:

"O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru: (...) în privința unei contestații rezultate din activitatea unei sucursale, a unei agenții sau a unei alte unități, în fața instanțelor de la locul unde se află sucursala, agenția sau unitatea în cauză".

În același sens este și art. 1.066 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia "Sub rezerva situațiilor în care legea dispune altfel, instanțele române sunt competente dacă pârâtul are (...) un sediu secundar sau fondul de comerț pe teritoriul României la data introducerii cererii".

În circumstanțele evocate, instanța competentă se determină conform legii procesual-civile române, întrucât potrivit art. 1.072 alin. (1) C. proc. civ., "Când instanțele române sunt competente potrivit dispozițiilor cărții de față, competența se determină conform regulilor din prezentul cod și, după caz, a celor prevăzute în legi speciale".

Așa fiind, procedând la soluționarea conflictului negativ de competență, instanța supremă va verifica modul în care au fost respectate atât normele de competență propriu-zise, cât și normele referitoare la condițiile și termenele de invocare a excepției de necompetență.

Obiectul cauzei este reprezentat de o cerere de valoare redusă, în care competența teritorială urmează regulile dreptului comun, astfel cum dispune art. 1.028 alin. (2) C. proc. civ.

Pretenția reclamantei privește activitatea unei sucursale situate în România a unei persoane juridice cu sediul într-un alt stat al Uniunii Europene; aceasta este situată în Otopeni, jud. Ilfov, localitate aflată în circumscripția Judecătoriei Buftea.

Cererea derivă dintr-un contract de transport; este astfel atrasă incidența art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din același act normativ, mai este competentă instanța locului de plecare sau de sosire. Din această perspectivă, competența ar fi putut reveni, ca instanță română, Judecătoriei Timișoara.

Însă, în cauză, potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamanta avea alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente și a ales să sesizeze Judecătoria Buftea care, consecutiv exercitării acestei opțiuni, a devenit singura competentă să soluționeze cererea, iar reclamanta nu mai poate reveni asupra alegerii făcute, după cum nici pârâtul și nici instanța, din oficiu, nu pot invoca, excepția necompetenței.

Distinct de cele menționate anterior, chiar dacă reclamanta ar fi sesizat o instanță necompetentă, prin raportare la art. 129 alin. (2) pct. 3 și alin. (3) C. proc. civ., invocarea excepției se putea face doar de către pârât prin întâmpinare, potrivit art. 130 alin. (3) din același cod, necompetența fiind de ordine privată. Or, în cauză, pârâta nu a transmis formularul de răspuns, conform art. 1.030 alin. (4) C. proc. civ. și nu a invocat o atare excepție, circumstanțe ce au atras, de asemenea, consolidarea competenței în favoarea Judecătoriei Buftea.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 septembrie 2024.