ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5996/2023

Ședința publică din data de 13 decembrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.04.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021 și ulterior modificată prin cererea modificatoare depusă la instanță la data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/18.04.2017 constând în:

- în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Ordinului CSA 23/2014 și în continuare, până la data plății efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 569 din 16 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins atât excepțiile invocate de pârât, cât și cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiate.

3.1. Împotriva sentinței civile menționate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs principal reclamanta A. S.A., prin care, evocând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost modificată. De asemenea, recurenta a solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea căii de atac promovate, recurenta - reclamantă a învederat că hotărârea primei instanței a fost pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material care stabilesc condițiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorității publice.

A arătat recurenta că FGA avea obligația de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare și urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor legale și contractuale incidente, creanțele de asigurare instrumentate de FGA fiind creanțe invocate de recurentă împotriva B. în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare și plată a creanțelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuia să se facă cu respectarea cadrului contractual și legal aplicabile asigurărilor de tip RCA. Cu toate acestea, prin decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A.. Față de decizia de respingere, A. a promovat acțiunea în contencios administrativ ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia ICCJ din 13.10.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018, decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală, instanțele de judecată reținând că motivul pentru care FGA a respins cererea de plată a A. a fost unul nelegal. Totodată, FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată.

În opinia recurentei, în cauza pendinte, actul administrativ nelegal este decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, ce reprezintă prima manieră de soluționare dată de FGA cererii de plată a A., în sensul respingerii acesteia și care a fost anulat prin hotărâre judecătorească. Faptul că printr-o astfel de hotărâre intimatul - pârât FGA nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond nu poate conduce la concluzia că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece o atare abordare ar reprezenta o nesocotire a puterii de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia FGA nr. 14452/2018.

Cât privește condiția existenței unui prejudiciu, recurenta a învederat că prima instanță a aplicat eronat prevederile art. 1535 C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosință asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părți sau stabilit de lege. În acest sens, recurenta a arătat că FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată abia după anularea deciziei FGA nr. 14452, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Așadar, prin soluția dată cererii de plată prin decizia nr. 14452, FGA a lipsit A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățit cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani.

A mai opinat recurenta că legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu ar fi indubitabilă, câtă vreme întârzierea în soluționarea cererii a fost generată și de modalitatea în care FGA a soluționat cererea de plată prin decizia nr. 14452.

Cât privește culpa FGA, recurenta a apreciat că aceasta ar fi una evidentă, întrucât FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, avea obligația ca, în îndeplinirea obligațiilor sale, să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.

3.2. În cauză, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs incident, prin care, evocând incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, în principal pe cale de excepție, iar, în secundar, ca neîntemeiată, apreciind că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art. 2 alin. (3), art. 11, art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (3) și art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Susține recurentul-pârât că prima instanță a pronunțat hotărârea cu încălcarea competenței exclusive a FGA de a soluționa cererile de plată ale creditorilor de asigurări, conform art. 2 alin. (3), art. 11, art. 14 alin. (1), art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, câtă vreme intimata nu a solicitat penalitățile/dobânzile pretinse de la FGA în procedura administrativă, astfel că acțiunea de față ar fi inadmisibilă.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susține că prima instanță a respins în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii, invocată în raport de prevederile art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Făcând trimitere la reperele dosarului nr. x/2018, recurentul - pârât a arătat că, prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată, iar nu la plata despăgubirilor solicitate.

În opinia recurentului - pârât nu ar exista nicio justificare legală pentru care reclamanta nu ar fi putut solicitat plata accesoriilor în cadrul acțiunii în anularea deciziei amintite, regula consacrată de art. 8 din Legea nr. 554/2004 fiind ca partea reclamantă să solicite despăgubiri odată cu acțiunea în anulare, iar excepția prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004, a formulării cererii pe cale separată, este posibilă doar în cazul în care persoana vătămată nu putea cunoaște și determina întinderea pagubei la data promovării acțiunii în anularea actului vătămător.

Prin urmare, arată recurentul-pârât, ar fi inadmisibilă cererea de reparare a pagubei pe cale separată, dacă persoana vătămată nu dovedește existența unor împrejurări obiective care să fi făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului, iar în cauza de față o astfel de dovadă nu a fost făcută de către reclamantă.

Totodată, arată recurentul-pârât, că nu se identifică nicio culpă a FGA în emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, câtă vreme Fondul a făcut aplicarea dispozițiilor legale în materia respectării plafonului de garantare - art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Recurentul-pârât critică și greșita respingere a excepției tardivității acțiunii, susținând că, în raport de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, în contextul în care reclamanta a contestat decizia de respingere a cererii de plată prin acțiunea soluționată în dosarul nr. x/2018, demersul de a solicita plata despăgubirilor este tardiv promovat, termenul impunându-se a fi calculat de la data primirii actului administrativ vătămător.

Printr-un alt set de critici, recurentul - pârât a criticat raționamentul instanței de fond de a aprecia că acțiunea ar fi fost formulată în termenul de prescripție, susținând că, întrucât reclamanta solicită despăgubiri începând cu a 31 zi de la data depunerii cereri de plată, iar cuantumul acestora este de 0,2%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 23/2014, reclamanta a cunoscut existența și întinderea prejudiciului la data comunicării deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care a fost respinsă cererea de plată.

A mai invocat recurentul - pârât și excepția prematurității acțiunii, apreciind că se impune a fi respectat efectul pozitiv de lucru judecat al sentinței civile nr. 4902/27.11.2018, câtă vreme cererile de plată nu au fost reexaminate de FGA și nu a fost emis un nou act administrativ cu privire la acestea.

Totodată, recurentul - pârât a apreciat că demersul judiciar inițiat de reclamantă este lipsit de interes, apreciind că, atâta vreme cât, prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2018, FGA a fost obligat doar la analiza pe fond a cererilor de plată, iar nu la plata sumelor cerute prin acestea, acțiunea în despăgubiri nu poate depăși ceea ce s-a statuat prin aceste hotărâri, astfel încât nu ar exista interesul A., la momentul introducerii cererii, de a solicita penalități/despăgubiri.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul-pârât susține că în urma contestării Deciziei nr. 14452/03.05.2018, instanța de judecată a stabilit în sarcina FGA doar o obligație de a face și nu a statuat asupra existenței unui drept la despăgubire.

Consideră că, raportat la prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ., nu s-a făcut dovada săvârșirii cu vinovăție a pretinsei fapte ilicite, în condițiile în care dificultățile de interpretare a normei prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 au o natură obiectivă, neputând fi imputabile FGA. Acest caracter este confirmat de împrejurarea că, pentru a se asigura interpretarea unitară și corectă a acestor prevederi, a fost necesar ca Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să pronunțe decizia interpretativă nr. 29/2020, întrucât nu numai FGA a întâmpinat dificultăți în interpretarea textului normativ, ci și instanțele de judecată.

Susține recurentul-pârât că nu este îndeplinită nici cerința legăturii de cauzalitate între nelegala respingere a cererii de plată pentru depășirea plafonului de garantare de 450.000 RON și neîndeplinirea obligației de soluționare a cererii într-un anumit termen, câtă vreme instanța de judecată nu a statuat asupra existenței dreptului intimatei, ci s-a dispus obligarea Fondului la reanalizarea cererilor de plată.

Cât privește prejudiciul pretins, recurentul-pârât susține că soluționarea cu întârziere sau nesoluționarea în termen a unei cereri reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanța de judecată, iar reclamanta nu a făcut dovada actului administrativ atipic care să fi fost cenzurat printr-o hotărârea definitivă, astfel că nu există situația premisă prevăzută de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În opinia recurentului - pârât, nu se poate susține că respingerea nelegală a cererii de plată a dat naștere în patrimoniul A. unui drept de despăgubiri întemeiat pe dispozițiile art. 64 din Norma CSA nr. 14/2011 sau pe dispozițiile O.G. nr. 13/2011, deoarece între fapta ilicită constând în emiterea deciziei nelegale și prejudiciul invocat de reclamantă ca urmare a nesoluționării în termen a cererii nu există legătură de cauzalitate. Pentru a putea pretinde dobânda legală penalizatoare cu titlu de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, era necesar ca A. să probeze anularea, prin hotărârea definitivă, a actului administrativ asimilat - nesoluționarea cererii de plată într-un anumit termen.

Mai susține recurentul-pârât că dispozițiile O.G. nr. 13/2011 nu se aplică pentru situația nesoluționării în termenul legal a unei cereri, iar între părți nu există o convenție, în sensul acestui act normativ, care să atragă plata dobânzilor penalizatoare și nici nu se poate discuta despre o scadență pentru îndeplinirea obligației menționate.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului promovat de recurenta - reclamantă A. S.A, ca nefondat.

Legal citată, recurenta - reclamantă nu a formulat întâmpinare față de recursul incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. și recursul incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, având în vedere gradul de conexitate ce există între argumentele evocate prin cele două recursuri promovate în cauză, Înalta Curte apreciază că, pentru justa soluționare a litigiului pendinte, se impune analiza grupată a acestora, în funcție de aspectele de drept invocate.

Răspunzând punctual criticilor aduse de cele două părți sentinței civile nr. 569 din 16 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte observă că recurentul - pârât a invocat pur formal, în fila x a recursului incident, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără ca, prin calea de atac să dezvolte, în mod concret, critici care să vizeze faptul că hotărârea recurată nu ar cuprinde motivele pe care aceasta se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel încât nu se impune analiza hotărârii recurate din această perspectivă.

De altfel, chiar dacă s-ar trece peste caracterul formal al invocării sus indicatului caz de casare, Înalta Curte consideră că nu s-ar putea reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința atacată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanță a analizat în mod adecvat susținerile părților, indicând elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, fiind expus silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluției pronunțate și clare rațiunile avute în vedere. Totodată, instanța de control judiciar reține că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, astfel cum s-a statuat și prin aspectele reținute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecință, potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu este incident motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând, în continuare, argumentele recurentului - pârât subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce privesc soluția dată de instanța de fond excepțiilor inadmisibilității, tardivității și prescripției dreptului material la acțiune, a căror examinare este considerată de instanța de control judiciar prioritară, în contextul în care vizează neîndeplinirea condițiilor de exercițiu a acțiunii civile, Înalta Curte le apreciază nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în paragrafele ulterioare.

Cât privește aspectul admisibilității acțiunii, Înalta Curte reține că, în recurs, pârâtul FGA a dezvoltat argumentația în sprijinul acestei excepții pe două paliere, respectiv: (i) încălcarea competenței exclusive a FGA de a soluționa cererile de plată ale creditorilor de asigurări, conform art. 2 alin. (3), art. 11, art. 14 alin. (1), art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, câtă vreme intimata nu a solicitat penalitățile/dobânzile pretinse de la FGA în procedura administrativă; (ii) inadmisibilitatea acțiunii, în raport de prevederile art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește primul aspect de inadmisibilitate, recurentul-pârât a formulat critici sub aspectul unei pretinse încălcări a competenței exclusive a FGA de a soluționa cererile de plată ale creditorilor de asigurări, susținând, în esență, că o acțiune care vizează creanțe accesorii nesolicitate în cuprinsul cererii de plată odată cu creanța principală ar fi inadmisibilă.

Înalta Curte constată că despăgubirile solicitate în prezenta cauză au ca temei prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susținându-se existența unei fapte ilicite a FGA, în sensul emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, care a generat prejudiciul A. constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată.

Despăgubirile solicitate de reclamantă sunt doar cuantificate sub forma penalităților de întârziere/dobânzilor legale aplicate la valoarea creanței de asigurare, dar ele reprezintă contravaloarea prejudiciului suportat prin fapta culpabilă a FGA de a fi emis un act administrativ nelegal și, astfel, de a fi întârziat plata debitului principal. Prin urmare, aceste accesorii nu puteau fi cerute prin cererea de plată, care privește doar creanța de asigurare și al cărei regim juridic este reglementat de Legea nr. 213/2015, pe când prezenta acțiune în despăgubiri este formulată conform dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cât privește cel de-al doilea aspect de inadmisibilitate a cererii susținut în recurs prin raportare la prevederile art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, se constată că instanța fondului a apreciat că admisibilitatea acțiunii reiese din conținutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri.

În acord cu considerentele judecătorului fondului, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plină jurisdicție, obligația de a formula cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător. Dimpotrivă, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede în mod expres posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubiri pe cale separată, fără condiționalitatea sugerată de recurentul-pârât ca subiectul de sezină să fie ținut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată.

Singurele condiții de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competența instanței și termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În recurs, recurentul-pârât FGA a prezentat o serie de argumente subsumate acestei excepții, invocând, în esență, posibilitatea reclamantei de a formula acțiunea în despăgubiri odată cu acțiunea în anularea Deciziei nr. 14452/2018, la acel moment reclamanta cunoscând și existența și întinderea pagubei. Or, Înalta Curte constată că aceste argumente vizează termenul de formulare a acțiunii, din perspectiva prescripției dreptului material la acțiune, iar nu inadmisibilitatea cererii în despăgubiri, prin prisma imposibilității formulării acțiunii în despăgubiri pe cale separată.

În concluzie, soluția primei instanțe referitoare la excepția de inadmisibilitate a acțiunii reflectă o corectă apreciere a condițiilor de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menținerea hotărârii sub acest aspect.

Recurentul-pârât a mai criticat greșita respingere a excepției tardivității, invocând, pe de o parte prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, iar pe de altă parte pe cele ale art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cât privește primul palier de analiză generat de alegațiile recurentului - pârât, Înalta Curte consideră, pentru argumentele expuse în paragrafele anterioare, că, în raport de cauza juridică a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost aceasta modificată, cauzei pendinte nu îi sunt incidente prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Din perspectiva celui de-al doilea palier de analiză, Înalta Curte constată că argumentele invocate sunt similare celor prin care recurentul - pârât a criticat soluția dată de prima instanță excepției prescripției dreptului material la acțiune, astfel încât acestea vor fi analizate grupat și respinse ca nefondate, câtă vreme prima instanță a făcut o corectă aplicare în speță a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, referitoare la termenul de un an în care partea ce se consideră vătămată printr-un act administrativ nelegal poate promova acțiunea în despăgubire.

În prezenta cauză, în aplicarea prevederilor art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 (astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii), paguba și întinderea sa depind de recunoașterea creanței principale, motiv pentru care termenul de un an nu curge de la data comunicării respingerii cererii de plată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, astfel cum susține recurentul-pârât. Dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv atât timp cât existența creanței este condiționată, pe de-o parte, de anularea actului administrativ nelegal, iar pe de altă parte, de lămurirea existenței, în beneficiul reclamantei, a creanței principale reprezentate de creanța de asigurări.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus doar anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, prin care fusese respinsă și cererea de plată ce face obiectul prezentului litigiu, cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată. Creanța principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaște existența acesteia prin plată sau o instanță judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale, concomitent cu acțiunea în anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acțiunii în anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, câtă vreme această decizie a fost anulată definitiv la data de 13.10.2021.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondate criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, referitoare la soluția dată asupra excepției tardivității acțiunii/prescripției dreptului material la acțiune.

Cât privește chestiunile prematurității și lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată raportat la faptul că, la data depunerii acesteia, cererea de plată nu fusese, încă reexaminată, Înalta Curte observă că aceste chestiuni nu au fost invocate, nici prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe la data de 10.11.2021 și nici prin cea depusă la data de 01.03.2022 . Ca atare, Înalta Curte constată că aceste argumente sunt invocate pentru prima dată în recurs. Totodată, nu se poate reține că invocarea lor ar fi determinată de vreunul dintre considerentele primei instanțe ori de recursul reclamantei, ele reprezentând doar o apărare care, evident, nu a fost prezentată instanței de fond. Prin urmare, cum recurentul- pârât nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanței de judecată cu sus indicatele aspecte, aceste critici nu pot face, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 și art. 494 C. proc. civ., obiectul analizei în calea de atac a recursului, dat fiind obiectul acestuia, care este limitat la analizarea legalității hotărârii de fond în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de apărările evocate în fața primei instanțe.

În continuare, răspunzând punctual criticilor aduse, pe fondul cauzei, atât de recurenta - reclamantă A. S.A. ("A."), cât și de recurentul - pârât sentinței atacate, Înalta Curte consideră nefondate criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care părțile au invocat eronata aplicare și interpretare a normelor de drept material privind îndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice și repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal.

Din circumstanțele concrete ale cauzei se reține că recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care, ulterior modificării acesteia, a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului FGA la plata despăgubirilor apreciate de recurentă ca fiind necesare acoperirii unui pretins prejudiciu ce, în opinia reclamantei, i-ar fi fost cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/18.04.2017, înregistrată de FGA sub nr. x/27.04.2017, ce viza suma de 6165 RON. Reclamanta a apreciat că acest prejudiciu constă, în principal, în penalități în cuantumul de 0,1% pe zi întârziere (conform Ordinului CSA nr. 14/2011) de la data la care, în opinia sa, ar fi trebuit să fie soluționată cererea de plată și până la data plății efective, iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Pe cale de consecință, fapta clamată de reclamantă nu a fost doar cea a întârzierii în soluționarea cererii de plată indicate mai sus, ci și cea a emiterii, de către pârâtul FGA, a deciziei nr. 14452/03.05.2018, de neacordare a despăgubirii solicitate, drept demers care ar fi generat prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerută cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, urmare emiterii actului administrativ nelegal.

Plecând de la aceste repere ale demersului de învestire a instanței de contencios administrativ, Înalta Curte reamintește că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin emiterea unui act administrativ nelegal, este o răspundere patrimonială de drept administrativ, ce se antrenează în prezența condițiilor generale ale răspunderii delictuale prevăzute de C. civ.

Potrivit art. 1349 C. civ.:

"(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

Astfel, pentru nașterea obligației de reparare trebuie să fie întrunite trei dintre condițiile răspunderii civile, toate făcând parte din categoria condițiilor obiective: existența unui prejudiciu cert, existența unei fapte ilicite extracontractuale și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. În ce privește vinovăția, ea nu este o condiție necesară pentru admiterea acțiunii în repararea prejudiciului, introdusă de cel prejudiciat împotriva autorității publice răspunzătoare.

De asemenea, întrucât posibilitatea persoanei vătămate de a solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 554/2004 a fost constant calificată drept o expresie a contenciosului subiectiv de plină jurisdicție, aspect care presupune, în prealabil, o verificare nu doar a caracterului nelegal al actului administrativ, ci și a vătămării produse părții care se adresează instanței, dreptul la despăgubiri fiind accesoriu acțiunii în anularea actului administrativ, în cazul cererii de despăgubire formulată în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 (ce reprezintă calea procesuală de excepție, la care se recurge atunci când reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acțiunii în anulare) nu sunt aplicabile nici prevederile Legii nr. 213/2015 și nici cele ale art. 7 din Legea nr. 554/2004, referitoare la obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile, nefiind, astfel, necesară formularea unei cereri de plată a despăgubirilor (penalități/dobânzi) care să fi fost adresată, anterior învestirii instanței, de către recurenta - reclamantă A. intimtatului - pârât FGA.

În cauză, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată a sumei de 6165 RON (cu nr. x/18.04.2017), sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată și plătite din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

După cum s-a arătat în precedent, prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON și a fost respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

În motivare, instanța respectivă a reținut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

În acest context, Înalta Curte constată că, în urma demersului judiciar privind contestația formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanța de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea intimatului-pârât FGA la analiza pe fond a cererilor de plată, fără însă a se decide asupra existenței sau inexistenței ceanței litigioase principale în cuantum de 6165 RON.

Din actele dosarului rezultă, însă, că, anterior pronunțării sentinței recurate, a avut loc reanalizarea cererii de plată nr. x/18.04.2017, înregistrată de FGA sub nr. x/27.04.2017 și a fost emisă Decizia FGA nr. 44151/03.01.2022, prin care cererea sus indicată a fost respinsă. Potrivit relațiilor furnizate de recurenta - reclamantă o atare decizie nu a fost atacată, astfel încât prezumția de legalitate de care se bucură nu a fost infirmată.

Întrucât, pentru a fi aplicabil mecanismul prevăzut de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este necesară îndeplinirea atât a condiției existenței hotărârii judecătorești de anulare a actului administrativ nelegal reprezentat de Decizia FGA nr. 14452/2018, dar și o recunoaștere a dreptului reclamantei la încasarea creanței principale (despăgubirea solicitată conform cererii de plată), iar o atare recunoaștere nu există, cererea de plată fiind respinsă de FGA, în cauză, prima instanță a procedat la o corectă aplicare a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând, în mod just, cererea reclamantei.

Față de considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., precum și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 569 din 16 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 569 din 16 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 decembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.